Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Liniște, vorbește Nicolae Breban! de Alex. Ştefănescu

A intrat în folclor (în folclorul lumii literare) obiceiul lui Nicolae Breban de a reduce orice discuție la un monolog al său și de a-i apostrofa autoritar pe cei care îl întrerup: „Liniște, vorbește Nicolae Breban!” Culmea este că scriitorul are, în mare măsură, dreptate când cere să i se dea atenție exclusiv lui; aproape întotdeauna le comunică ceva important celor din jur. În plus, îi stă bine accesul de megalomanie.
Ar fi deplasat ca Florin Iaru, de exemplu – care, exact ca o dirigintă, a dezavuat într-un articol moralizator din Cațavencii egocentrismul lui Nicolae Breban –, să strige la un talkshow : „Liniște, vorbește Florin Iaru!” Participanții la discuție s-ar întreba, fără îndoială: „Și ce dacă vorbește?”
Cine nu intră în joc și îl judecă necruțător pe Nicolae Breban, acuzândul de încălcarea regulilor politeții, se află în situația prozaicei neveste a lui Ion Slavici, care, enervată de declamările nocturne ale unui chiriaș al ei, pe nume Mihai Eminescu, îi bătea înfuriată cu pumnul în perete, iar în 28 iunie 1883 îi trimitea lui Titu Maiorescu un bilețel: „Eminescu a înnebunit. Scăpați-mă de el!”
Cea mai recentă carte a lui Nicolae Breban, Viața mea (ce titlu modest și emfatic în același timp! nu putea fi dat decât de un clasic în viață), este un asemenea monolog, captivant, plin de forțăși, bineînțeles, istovitor pentru cititor, dar niciodată anost. În repetate rânduri îți vine să arunci cartea, exasperat de torentul de informații culturale și opinii, de saltul de la un subiect la altul, de egotismul dezlănțuit. Dar, cu speranța că nu te vede nimeni, reiei repede lectura, ca să afli – nu ce s-a mai întâmplat, ci – ce se mai întâmplă în mintea scriitorului.
Nicolae Breban nu este nici pe departe îngâmfat, în sensul comun al cuvântului. El doar joacă la miză mare, vrând totul sau nimic. Insuccesul (de altfel, nemeritat) de care a avut parte, la Paris, foarte puternicul și originalul său roman Bunavestire, în 1985, îl face să se întrebe dacă nu cumva e și el un oarecare veleitar din Est. Puțini sunt scriitorii capabili să joace astfel la ruleta rusească a gloriei literare:
„Sosisem la Paris prea târziu sau prea devreme sau eram pur și simplu un oarecare pasager din Est, animat de un veleitarism semi-paranoiard, ca atâția alții, cu zecile, de pe aproape toate continentele literare, ce-și încercau norocul acolo, în augusta și orgolioasa Cetate a literelor europene?!”
O deviză posibilă a lui Nicolae Breban (inspirată de aceea folosită de ruși în timpul războiului: „Totul pentru front, totul pentru victorie!”) ar fi „Totul pentru scris, totul pentru victorie!” Îmi aduc aminte o discuție cu el din 1968, când avea 34 de ani (iar eu, încă student – 21). Ne plimbam în jurul Universității din București, în așteptarea lui Nicolae Manolescu, care întârzia la o ședință de catedră, și vorbeam despre condiția de scriitor. Nicolae Breban, un bărbat înalt, puternic, cu o voce mai subțire decât cea la care te-ai fi așteptat remarcândui masculinitatea, publicase trei romane – Francisca, 1965, În absența stăpânilor, 1966,Animale bolnave, 1968 – primite de critica literară cu entuziasm. Își purta gloria ca pe o fosforescență a întregii lui ființe. Întâlnirea cu Nicolae Manolescu făcea parte dintr-o agendă de solidarizare a generației 60 care profita inteligent de perioada de dezgheț ideologic pentru a elibera complet literatura de „realismul socialist”. Nicolae Breban era atunci marele prozator al noului val, așa cum Nichita Stănescu era marele poet, iar Nicolae Manolescu – marele critic. (Venirea mea la o întâlnire cu Nicolae Manolescu, coincidentă cu cea a lui Nicolae Breban, avea o miză mai modestă: așteptam un verdict critic în legătură cu versurile mele de la cel căruia îi eram student).
Vorbeam cu scriitorul pe care tocmai atunci îl cunoscusem despre șansa tinerei generații de a aduce un suflu nou în literatura română. Eu deplângeam faptul că mulți autori tineri n-au... condiții să scrie, fiind nevoiți să-și câștige existența din profesii neliterare (nu știam pe atunci că interlocutorul meu, îndepărtat din facultate din motive politice, lucrase ca strungar în fier și ca șofer). Nicolae Breban a izbucnit: „Nu există nicio scuză pentru cine se ratează!” Eu l-am întrebat, polemic-spectaculos „Nici moartea?” și am evocat cazul lui Nicolae Labiș. „Nu, nici moartea!”, a replicat energic Nicolae Breban. „Nicolae Labiș avea obligația – față de propriul lui talent – să nu moară!”
M-a urmărit multă vreme această radicalitate a atitudinii (care era și a mea, dar pe care nu îndrăzneam să o exprim, părându-mi-se inumană). O regăsesc, acum, în autobiografia lui Nicolae Breban, carte animată de ideea că trebuie să sacrifici orice din tine ca să te realizezi ca scriitor. Este adevărat că, declarată astfel, exclusivitatea dragostei pentru literatură sperie sau... amuză, ca orice formă de fanatism. Dar nu e Nicolae Breban de vină că noi nu mai suntem în stare să înțelegem aspirația spre absolut.
Impresionantă este perspectiva adoptată de scriitor în autobiografia sa. El vede totul de la mare distanță, din afara vieții de fiecare zi, în care suntem cu toții captivi. Când privim un tablou, facem adeseori un pas înapoi, ca să-l putem cuprinde mai bine în raza noastră vizuală. Nicolae Breban face nu unul, ci o mie de pași înapoi, până când realitatea evocată se situează într-un context mai larg, putând fi judecată neconvențional.
Așa este tratată, de exemplu, copilăria:
„Dar... despre a cui copilărie înșir eu aici? A «mea», s-ar zice, însă, la urma urmei, aș avea eu acest drept? Ce legături intime, organice mai pot eu pretinde a avea cu acel copil, brun, slab, zăpăcit până la dezgust de fenomenele absurde și adesea brutale care îl înconjurau fără încetare, dar și de vuietul confuz și uneori strident, de pulsiunile care urcau și coborau necontenit în cutia îngustă a trupului său și adesea se loveau de coastele sale – fizice sau fantomatice –, de închisorile în care trăia, ispitele false, de eșecurile sale continue, de marile dezamăgiri ce durau o noapte, ca și de unele revelații ce s-au dovedit apoi reale, mai mult decât interesante, însă, e drept, mult timp după ce acel copil și așa-zisele sale drepturi de a fi sau de a muri vor dispărea; el a murit într-adevăr, s-a pierdut, s-a făcut cumva nevăzut; ca un fel de fum, de fuior al unui foc nezărit de nimeni și care arde undeva într-o pădure, poate luminiș, și căruia îi spunem, cu o aroganță ce nu ne miră, pur și simplu, viață.”
Cu binecunoscuta sa forță expresivă, care exercită asupra cititorului un fel de magnetism, Nicolae Breban își dramatizeazăși adeseori își melodramatizează viața. El trece în revistă toate circumstanțele nefavorabile și adversitățile care au stat în calea afirmării sale ca scriitor și pe care în cele din urmă le-a învins. Nu se victimizează, nu se lamentează, nu cere milă. Lui însuși nu i-e milă de nimeni, nici de el însuși. Are o vocație a măreției care se manifestă, este adevărat, adeseori, mai mult printro retorică a măreției, decât prin fapte mărețe. Dar monologul său, patetic și tautologic, dovedește o mare capacitate de eroizare și trezește nostalgia unor scopuri mai înalte decât cele proprii oamenilor de azi.
Valoarea documentară a autobiografiei este secundară. Știam, în linii mari, cum a fost persecutat Nicolae Breban în tinerețe, cum s-a format mai mult ca autodidact decât ca elev și student, cum a debutat, cum a făcut o carieră fulminantă ajungând membru în CC al PCR și redactor-șef al revistei România literară, cum, aflat la Paris, în 1971, cu prilejul prezentării unui film realizat după un roman al său, a protestat deschis împotriva hotărârii lui Nicolae Ceaușescu de a declanșa o nouă „revoluție culturală” în România și, drept urmare, a căzut în dizgrația regimului comunist, cum au fost primite cărțile sale de exilul românesc și de străinătate (dezamăgitor în raport cu așteptările sale), cum s-a simțit trădat după 1989 de critica literară etc. Memorialistul nu aduce prea multe informații noi – mai degrabă se lansează în diatribe îndreptate împotriva celor care nui recunosc meritele. Sau împotriva celor care nu înțeleg nevoia lui de construcții epico-filosofice monumentale. Nu putem afla multe noutăți din recenta carte a lui Nicolae Breban. Dar ne putem bucura – dacă avem seninătatea necesară – de valoarea ei literară. Tonul dramatic-testamentar, încercarea eroică de a face să decoleze greoiul conglomerat de fraze patetice, momentele în care acesta chiar decolează, ridicând discuția la mare altitudine – toate acestea sunt elementele care contează. Diversele obiecții care ne vin în minte trebuie să ni le reprimăm. „Liniște, vorbește Nicolae Breban!”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara