Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Limitele unei comparaţii de Mihail Neamţu

Scandalul provocat de apariţia daneză şi difuzarea pan-europeană a caricaturilor Profetului a fost deja comentat copios în presa română. Între multele reacţii pertinente şi curajoase făcute de comentatori - între care Traian Ungureanu, Cătălin Avramescu sau Cristian Pârvulescu - au persistat totuşi indiciile unei confuzii. Nu puţini au forţat aparenţele comparaţiei islam versus creştinism. Având acces facil la silogistică, dl Cristian Tudor Popescu şi-a rostit gândul: ,Nici creştinilor nu le-ar plăcea o caricatură în care Iisus ar aprinde cu mâna lui un rug al Inchiziţiei." Această premisă minoră ar putea părea justă, dacă un minim exerciţiu de memorie n-ar sfida pripeala concluziei. Nu mai departe de secolul XIX, înainte ca Rusia pravoslavnică să fi inventat presa liberă, F.M. Dostoievksi schiţase - prin ,Marele Inchizitor" - cel mai usturător pamflet la adresa intoleranţei religioase. Mai mult decât un atac la adresa catolicismului (fixat simbolic la Sevilla), parabola lui Ivan Karamazov demasca instituţionalizarea violenţei faţă de aproapele.

În veacul care îl oferea Danemarcei pe Sřren Kierkegaard, creştinismul dădea astfel proba auto-criticii. Conştiinţa istorică răspundea la testul implacabil al ironiei. Un secol mai târziu, teologul francez Louis Bouyer avea să publice o remarcabilă carte despre dezonoranta istorie a persecuţiei Evangheliei de către clericii creştini: Religieux et clercs contre Dieu (Paris: Aubier Montaigne, 1975). În fine, anul 2000 consemnează gestul fără precedent al papei Ioan Paul al II-lea care, într-o duminică a Postului Mare, a cerut iertare umanităţii pentru toate ororile comise de-a lungul istoriei în numele Bisericii. Pe scurt, creştinii civilizaţi şi civilizatori ai Europei au dovedit că pot înţelege sensul terapeutic al satirei, atunci când aceasta face referire la urâciunea propriilor lor defecte. Umorul - ne reaminteşte Teodor Baconsky într-un excelent studiu despre ,Râsul Patriarhilor" (Bucureşti: Anastasia, 1996) - n-a lipsit niciodată din panoplia plină de savori a sfinţilor.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că Biserica nu operează cu noţiuni tari, cum ar fi cea de ,erezie" sau ,blasfemie." Pot exista, fără îndoială, sfidări grosolane sau parodii fără gust. Pentru cei credincioşi, dar nu încă desăvârşiţi, aceste transgresiuni rămân problematice. Atunci Biserica se foloseşte de singura armă de care dispune în mod legitim: cuvântul. Diagnosticul, departajarea, descâlceala sunt tot atâtea gesturi necesare unui răspuns articulat în faţa viciului de procedură. Spre deosebire de criticii literari ,emancipaţi", teologii nu disociază foarte uşor - sau uşuratec - între etic şi estetic. Dimpotrivă, tradiţia cenzurează atât etica searbădă, lipsită de revelaţia frumosului, cât şi estetica orfană, pentru care binele reprezintă un sărman accident sau - cine mai poate şti? - o convenţie nedemocratică. Scepticismul nu este, totuşi, aliatul principal al inteligenţei creştine. Ironia, însă, da.

Din acest motiv, mi se pare injustă compararea reacţiei fundamentaliştilor islamici din lumea largă cu protestele formulate de forurile ecleziale din România, după înscenarea piesei teatrale Evangheliştii. Analogia, oricât de tentantă, nu rezistă. Jurnaliştii danezi au indicat prin deriziune o realitate istorică palpabilă. Alina Mungiu a invadat în schimb, cu perfecta vocaţie a derizoriului, tema clasică din textele gnostice ale primelor veacuri creştine care viza relaţia (evident ,suspectă") între Logosul emanat şi ipostazele - cosmice sau terestre - ale feminităţii. N-a existat o singură recenzie (aici la doar cele pozitive mă gândesc) care să fi evocat umorul copios din scriitura dnei Mungiu. Greutatea şi impactul reprezentaţiei veneau, totuşi, din altă parte. Caricaturile ,blasfemiatoare" acuzau sinapsa exegetică între lectura Coranului (i.e., urmarea lui Mohamed) şi un angajament politic radical, care a produs - nu doar în ultimii zece ani - fenomenul numit ,terorism islamic." Această relaţie de corespondenţă lipseşte din produsul ficţional al dnei Mungiu.

Nu este vorba doar despre faptul că nici o Biserică reprezentativă pentru creştinismul universal n-a elaborat o reflecţie teologico-politică interzisă copiilor sub 16 ani. Nici unul dintre cei indignaţi de mediocritatea literară şi iconoclasmul dramatic al piesei Evangheliştii n-a purces - în virtutea libertăţii de expresie - la parodierea unor portrete ale dnei Mungiu, la vandalizarea teatrelor sau la arderea ritualică a cărţii domniei sale, acum proaspăt reeditată. Cu toate acestea, judecată teologic, piesa Evangheliştii explorează conturul orgiastic al blasfemiei. În absenţa umorului şi a unei referinţe istorice plauzibile căreia ironia să-i corespundă măcar tangenţial, graniţa dintre hiperbolă şi grotesc a fost încălcată. Deşi mă refer aici doar la efecte, iar nu la intenţii, dna Alina Mungiu n-are deloc haz. Pentru un om inteligent, e greu să-ţi imaginezi o mai severă pedeapsă. Ar fi, o dată în plus, rizibil ca legislaţia unui stat modern să dicteze prin decret care sunt limitele publice sau private ale ilarităţii. Pentru că justiţia seculară nu poate discrimina între umor şi blasfemie, criteriile normalităţii sunt negociate politic în sfera culturii.

Inutil să adaug aici ultimele detalii ale paradoxului românesc. Nici preşedintele, nici ministrul de Externe al României n-au găsit lipsa de haz a dnei Alina Mungiu suficient de gravă încât să creadă că ar putea provoca un conflict diplomatic sau, eventual, un război civil în preajma Crăciunului. Publicarea însă a caricaturilor daneze riscă acum să dea naştere, alături poate de frescele atât de incorecte politic ale Voroneţului, unui potenţial pericol militar. Aici, o teamă poate legitimă se grefează - tardiv - pe un adevăr metafizic aproape uitat. ,Martirii Profetului" nu cunosc ,morala sclavilor" îmbrăţişată de figuri anacronice precum Kierkegaard, Dostoievski sau Wojtyla. Fără să ne ierte toleranţa, caricatura Profetului îşi revendică - în costum imperial - retuşul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara