Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Limitele lui Virgil Ierunca de Alexandra Florina Mănescu

Dacă Virgil Ierunca nu ar fi cunoscut Tinerețea fără bătrânețe și viața fără de moarte, ar fi împlinit pe 25 august (nu pe 16 august! – am demonstrat deja) 97 de ani. Dar viața lui s-a limitat la 86 de ani. Și în general s-a limitat la limite.
În primul rând, Virgil Ierunca s-a limitat la o luptă permanentă cu sine. Un om revoltat care, conștientizându-și, poate prea mult, naivitățile, să zicem, greșelile, s-a pus permanent în starea de veghe.
Aproape că îi era frică (ierunca este o pasăre sperioasă) să se angajeze în consensuri. Cu regimurile politice, cu erudiția sa, cu talentul său, cu Dumnezeu, cu lumea, cu sine. Abordăm în ordine aceste consensuri refuzate.
Consensul refuzat cu regimurile politice a dictat întreaga atitudine a lui Virgil Ierunca față de politicul vremilor prin care a trecut. Dezvoltând, remarcăm următorul parcurs. În regimurile autoritar (Carol al II-lea; 1938-1940), totalitar-legionar (septembrie 1940-ianuarie 1941) și dictatorial-antonescian (ianuarie 1941- august 1944) Virgil Ierunca se poziționează pe stânga ideologică necomunistă. În perioada 1944- 1947, când se produce ascensiunea treptată a comunismului, Virgil Ierunca are, mai curând, o atitudine de expectativă, deși este prezentat și se autoprezintă ca susținător al nou-veniților în politică (comuniștii). Virgil Ierunca nu se regăsește în rândurile intelectualilor care servesc cu avânt revoluționar partidul comunist și nu se înregimentează în acest partid. După instaurarea regimului totalitarcomunist de sorginte internaționalistă și sovietică, Virgil Ierunca se comportă ca adversar sagace al noului regim pe care-l contestă de pe poziții ideologice de dreapta (democratică). Pe aceleași poziții rămâne și în timpul dictaturii național-comuniste instaurate de Nicolae Ceaușescu. Toate acestea de teama ocolirii adevărului, a deservirii adevărului.
Consensul refuzat cu erudiția sa are următoarea explicație – pentru Virgil Ierunca moartea ,,(...) e și o problemă de bibliografie.’’1. Deci, acest consens este refuzat de teama epuizăii impuse, de un dat divin sau biologic, a sursei de adevăr.
Consensul refuzat cu talentul său ia forma stopării pe cât posibil a est-eticului din scrierile sale. Virgil Ierunca se silește să nu noteze decât incidente2. Și asta, de teama căderii în literatură, deci în stilizarea adevărului.
Consensul refuzat cu Dumnezeu vine din neputința de a paria direct, explicit, neîndoielnic pe Dumnezeu. Deci, din teama că aflarea adevărului într-un mod atât de ușor e o iluzie.
Consensul refuzat cu lumea duce la neputința de a înțelege deplin lumea. Și Virgil Ierunca nu vrea, de fapt, să înțeleagă lumea, de teamă că nu va reuși să impună ,,(...) raporturi adevărate între oameni’’3, așa cum își dorește.
Ultimul consens refuzat este cel cu sine. Acesta vine din teama că, înțelegându-se, va fi ca majoritatea, supus greșelii recurente, deci supus greșelii de a alege părelnicul în locul adevărului. O dovedesc și citatele: ,,Mi-e teamă de împietrire, de opriri, de rutină și de aranjamente“4, ,,În fond, jurnalul acesta nu poate fi decât opera grefierului din mine, la acest proces al meu în lume, în care acuzatul și procurorul, și judecătorul sunt paralizați de neputința distinctă a rolurilor lor“5.
Așadar, în argumentele anterioare găsim și explicația la preferința lui Virgil Ierunca de a gusta mai puțin ficțiunea și de a nu o practica în niciun fel, nici măcar ca obiect de analiză și ca instrument cu ajutorul căruia să-și devoaleze și (mai mult) talentul critic. Aprecia inteligența, înțelepciunea și știința de carte mereu. Dar mai mult atunci când acestea focalizau un adevăr brut și mai puțin atunci când se erijau în funcția nonutilității textului literar. Critica, eseul, istoria literară, studiul, polemica, evocarea, chiar și necrologul i se păreau mai aproape de adevăr, prin ele întâmpina de la intrare adevărul.
Conștientiza, cu siguranță, ceea ce remarcă și Nicolae Manolescu, că Monica Lovinescu îi va fi superioară în latura critică și că va avea ,,un impact mai puternic asupra actualității strict literare“6, pentru că analizele Monicăi Lovinescu au avut drept suport mai mult romanele și mai puțin eseul și istoria literară. Dar pe Ierunca nu l-a interesat nicio clipă supremația. Cu atât mai puțin când competiția sar fi redus la el și la Monica Lovinescu. Nu l-a interesat cum se va pronunța posteritatea asupra operei sale. După cum bine știm, el însuși nota: ,,(...) Când mă gândesc la Mircea Vulcănescu, scuip pe orice bibliografie posibilă a <<operei>>mele literare“7.
În al doilea rând, revenind la limite, Virgil Ierunca s-a limitat la a face parte din categoria auxiliilor atunci când a jucat în basmul exilului; basm lung și cu atâtea probe/limite, în care Virgil Ierunca a intervenit de nenumărate ori, spre a ajuta protagonistul numit Demnitate. În acest basm în care lupta dintre bine și rău părea nesfârșită, Virgil Ierunca a ajutat la câștigarea Demnității.
Mai apoi, Virgil Ierunca s-a limitat la câteva atribute ale scrisului său: realitate, utilitate, valoare, recuperare, demnitate, rectitudine, gravitate, unicitate, încât s-a supus singur unei recognoscibilități periculoase, în timpul comunismului, și unei estompări recognoscibile, post-comunism. Aceleași calități, două poziții – a celui omniprezent și indezirabil și a celui uitat și neimportant.
Cioran spunea despre Ierunca, amicul/prietenul său, că ar fi putut să beneficieze de renume, însă ,,și-a pierdut vremea cu treburile românești.’’. Înțelegem de aici două idei. Prima, că Virgil Ierunca a fost un naiv și un generos până la uitarea de sine (a lui de el și a celorlalți de el), a doua – că ,,treburile românești“ nu meritau timpul, strădania, patosul, talentul, sufletul, (re)numele, cariera, deci sacrificiul lui Virgil Ierunca. Cu toate acestea, Virgil Ierunca s-a dedat treburilor românești.
Târziu, respectiv mult mai târziu în România, eforturile lui Virgil Ierunca, o parte, au fost adunate în cărțile: Românește; Subiect și Predicat; Dimpotrivă; Semnul mirării; Trecut-au anii...; Antologia rușinii; Poeme de exil; Fenomenul Pitești. (La ordonarea acestora a primat criteriul apariției editoriale. Dar nu a fost singurul considerent. De aceea, cartea Fenomenul Pitești este ultima în listă, considerând-o altfel față de celelalte, în alt registru și chiar fără autor – ,,Fenomenul Pitești, dacă stau și mă gândesc mai bine, nici nu are autor. Autorul ei este un ecou. (…)“8 . Mai mult, aceasta este singura carte a lui Virgil Ierunca reeditată de patru ori, plus un e-book, poziționându-se, astfel, temporal,șiînainteatuturor, dar și după toate celelalte*.) Aceste cărți sunt alte exemplificări de alte limitări. Limitarea la eticul permanent, la esteticul voluntar, la esteticul involuntar sau la est-eticul in-voluntar. Sunt texte care dezvăluie vehemența cu care autorul combate permanent chiar și numai riscul de a deforma adevărul. Oricât de exagerată, de absurdă poate părea ipoteza și oricât de ireală pare această rectitudine morală, considerăm că ele sunt reale. Ne demonstrează aserțiunea și o însemnare din jurnalul de criză**: ,,(…) Oricât de grave vor fi fost greșelile mele – am învățat să cultiv erori – nu-mi pot ascunde bucuria de a mă fi trezit la timp. Rămân însă veșnic recunoscător comunismului de a-mi fi redat, prin contrast, prestigiul duratei spirituale, regăsirea mersului exact al omului printre oameni. Somnul estetic în care mi-am mobilat – în diverse stiluri – câteva rezerve sufletești, n-a luat sfârșit decât datorită amenințării adânci a comunismului (…)“9.
Pentru Virgil Ierunca ,,treburile românești“ pomenite zeflemitor de Cioran erau chiar rostul lui. purificarea celorlalți; blamarea lui și salvarea celorlalți; uitarea lui și (re)amintirea celorlalți care sunt pericolele comunismului.
Ieri, azi (mai mult decât ieri), mâine (probabil mai mult decât azi), sentimentul altruismului absolut, al generozității totale, al sacrificiului suprem (cvasisucombarea talentului, înspre dovedirea talantului), al recunoștinței permanente și al neuitării binelui făcut cândva au fost/sunt/vor fi rarități! De aceea, nici gestul de a scuipa pe propria bibliografie posibilă, nici reacțiile descrise în citatul următor nu au fost, nu sunt și nu vor putea fi înțelese decât de atât de puțină lume. Virgil Ierunca scria astfel: ,,(…) Poate că nu am dreptate, dar pentru mine era mai important un articol dintr-un ziar prăpădit din exil decât un eseu galant despre neant la Gallimard. Acest articol nu-l scriam pentru cititorii din exil (…), ci pentru cititorul imaginar dintr-o temniță românească (dar țara întreagă devenise o temniță), pentru ca acesta să poată simți într-un fel că, undeva în lume, există o solidaritate cu nevoile și neamul (…)“10.
Limitarea la articole în prăpădite de ziare din exil, chiar precum revista Limite, la fel ca alte limitări numite mai sus și ca altele nenumite, dar existente în viața lui Virgil Ierunca, stârnesc curiozitatea oricui. Așa se pune întrebarea – de ce atâtea limite?
Limitele, denotativ, înseamnă îngrădire (fizică, intelectuală), respectiv granițe (teritoriale, sufletești, intelectuale). Într-un interviu cu Ileana Corbea, publicat în Jurnalul literar din decembrie 1998, Virgil Ierunca a oferit un răspuns parțial la întrebarea ,,De ce Limite?“ (referindu-se la publicația omonimă, din exil): ,,De ce Limite? Nu aici și acum voi evoca dimensiunea filosofică a conceptului de limită. Mă voi mărgini să subliniez înrudirea voită dintre acest titlu și opera unui poet care mi-a fost întotdeauna aproape, Dan Botta. În orice caz, termenul nu are nimic de-a face cu o îngrădire a libertății ce n-avea de ce să fie deplină într-o revistă de exil.“11. Prin urmare, Virgil Ierunca precizează că limitele nu intră în relație de sinonimie, nici măcar parțială sau aproximativă, cu termenii: granițe, îngădiri, limitări. Din contră! Virgil Ierunca afirmă clar că termenul: ,,nu are nimic de-a face cu o îngrădire“12. Altfel spus, limitele nusunt îngrădire! Sunt, deci, libertate, dovedind inteligența și spiritul filosofic al redactorului Virgil Ierunca. Atent întotdeauna la cuvânt și la nuanțe, Virgil Ierunca își începe răspunsul astfel: ,,Nuaici și acumvoi evoca dimensiunea filosofică a conceptului“13, impunând calea de interpretare a lexemului și chiar răspunsul corect! Virgil Ierunca începe prin plasarea la începutul enunțului a două adverbe. Aici și acum. Unul de loc, altul de timp, împreună configurând un cronotop, deci plasarea în anumite circumstanțe, în anumite limite. Mai mult, avem convingerea că utilizarea acestor adverbe și, implicit, denumirea revistei omonime reprezintă o susținere a argumentării filosofice din cartea Despre dialogul interior de Mihai Șora (filosof admirat și explicit de către Virgil Ierunca în jurnalul său tocmai, sau mai ales, pentru cartea numită – ,,(...) Sau mi s-a părut mie, fiindcă era publicat în aceeași colecție cu Mihai Șora, «Les Jeunes Philosophes», colecție pe care am citit-o în întregime din cauza «dialogului interior». Pe toți tinerii filozofi i-am găsit interesanți. Nu însă ca pe Mihai Șora care rămâne pentru mine una din marile întâlniri pariziene (...)“14). Argumentarea filosofică la care facem referire este următoarea: ,,(...) Am să urmez un itinerariu care va trebui să mă conducă de la A FI pur la A AVEA pur, trecând prin toate speciile intermediare. Dar mai întâi, ce înseamnă ,,a fi“? A fi înseamnă a fi AICI și ACUM exact ceea ce trebuia să fii AICI și ACUM. A fi înseamnă să umpli limitele, strict determinate, ale lui hic et nunc; înseamnă să fii pe deplin prezent în prezentul tău; înseamnă să te mulezi în întregime pe clipă. A fi înseamnă să-ți umpli limitele; înseamnă să fii nou; înseamnă să nu fii împiedicat. Or, a menționa pe aici și pe acum, înseamnă să-ți fi fixat deja ființa limitată drept câmp de investigații, iar a fi limitat înseamnă a fi discursiv; înseamnă a avea un trecut.“15
In extenso, limitele lui Virgil Ierunca înseamnă AICI și ACUM, deci: a fi prezent în prezent, a nu fi împiedicat, a te investiga, a fi discursiv și a avea un trecut. Reformulând, a acționa (a fi prezent în prezent) liber (a nu fi împiedicat) și implicat (a te investiga) pentru dialogul/Cuvântul (a fi discursiv) scris (a avea un trecut).
În concluzie, filosofic, dar și teologic, limitele sunt bune, sunt necesare, sunt obligatorii tocmai pentru a fi liber și, pentru a relua din raționamentul gândit și expus de Mihai Șora, pentru a fi pur și simplu.
Încheiem prin a scrie că distonăm cu accepția lui Virgil Ierunca despre lipsa importanței biobibliografiei sale. Dacă el a fost dezinteresat de locul ocupat în posteritate, noi suntem interesați să facem sau măcar să încercăm să-i facem loc (vizibil) în posteritatea sa, în contemporaneitatea noastră. Mai ales că recent am fost încurajați de mesajul cronicii literare Literatura ca profesie, de Nicolae Manolescu, publicate în România literară, nr. 18 din 2017. Aici am găsit cel puțin două idei extrem de valoroase și dureros de sincere. Prima – că omul, scriitorul, mai ales, nu trebuie să conteze nici pe alții, nici pe posteritate16, ci trebuie să-și asigure singur această posteritate și să o lase prin testament17. A doua idee – lumea de astăzi, nu doar cea literară, subliniază criticul literar, e lipsită de memorie18 și ,,tinerii de azi nu se simt obligați să recupereze nimic“19. Și cum Virgil Ierunca nu s-a asigurat de locul său și de importanța acestuia în posteritate și testamentul pe care l-a lăsat se rezumă la un singur verb imperativ – ,,Nu uitați!“, înseamnă că singura șansă a lui Virgil Ierunca este ca unii tineri de azi să se simtă obligați să-l recupereze. Așa se traduce toată încercarea noastră de a-l valorifica și valoriza pe Virgil Ierunca și scrierile sale.

Bibliografie:
Carte de autor:Ierunca, Virgil, Trecut-au anii... Fragmente de jurnal. Întâmpinări și accente. Scrisori nepierdute, Editura Humanitas, București, 2000

Bibliografie generală:
1. Albu, Mihaela, Presa literară din exil – Al doilea val – recuperare și valorificare critică, Editura Timpul, Iași, 2011;
2. Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008;
3. Șora, Mihai, Despre dialogul interior, fragment dintro Antropologie Metafizică, traducere din limba franceză de Mona Antohi și Sorin Antohi, postfață de Virgil Nemoianu, Editura Humanitas, București, 1995 Periodice: România literară, nr. 18/2017, articolul ,,Literatura ca profesie“, de Nicolae Manolescu

______________
1 Virgil Ierunca, Trecut-au anii…, Editura Humanitas, București, 2000, p. 153
2 Ibidem, p. 71
3 Ibidem, p. 99
4 Ibidem, p. 21
5 Ibidem, p. 38
6 Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Editura Paralela 45, Pitești, 2008, p. 1434
7 Virgil Ierunca, op. cit., p. 262
8 Ibidem, p. 366 * Am remarcat următoarele: toate volumele scrise de Virgil Ierunca au fost publicate în timpul vieții; stocurile sunt epuizate de câțiva ani, iar cărțile pot fi achiziționate, cu execepția cărții Fenomenul Pitești și a volumului Românește, doar de la anticariate; deși stocurile sunt epuizate, doar două cărți au fost reeditate, Românește, o dată, în 2005, și Fenomenul Pitești, probabil cea mai solicitată, de trei ori, în 2008, 2010, 2013. ** după distincția lui Mihai Zamfir
9 Ibidem, p. 44
10 Ibidem, p. 369
11 Apud Mihaela Albu, Presa literară din exil – Al doilea val – recuperare și valorificare critică, Editura Timpul, Iași, 2011, p. 58
12 Ibidem
13 Ibidem
14 Virgil Ierunca, op. cit., p. 22 (o notă din 18 februarie 1949)
15 Mihai Șora, Despre dialogul interior, Editura Humanitas, București, 1995, pp. 142-143
16 Nicolae Manolescu, ,,Literatura ca profesie“, în România literară, nr. 18/2017, p. 9
17 Ibidem
18 Ibidem
19 Ibidem

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara