Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Limba română în dizgraţie la Chişinău de Alex. Ştefănescu

In faţa Bibliotecii Naţionale din Chişinău se află o mulţime de oameni, ca la un miting. Faţă în faţă cu ei, sus, pe treptele de la intrarea în bibliotecă, suntem noi, cei care urmează să le vorbim: Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Alexe Rău, directorul general al Bibliotecii Naţionale din Chişinău, Artur Cozma, ministrul culturii din Republica Moldova, Cătălin Bordeianu, directorul Bibliotecii Judeţene "Gheorghe Asachi" din Iaşi, Ioan Matei, reprezentant al Ministerului Culturii din România şi eu, Alex. Ştefănescu, ca invitat al Salonului Internaţional de Carte, care va fi inaugurat peste o jumătate de oră. Este 31 august, sărbătoare naţională a limbii române, instituită în Basarabia în 1989, după câştigarea, prin lupte politice grele, culminând cu lupte de stradă, şi prin mari sacrificii, a dreptului de a vorbi limba română în mod declarat, ca limbă oficială, şi de a folosi în scris literele alfabetului latin.

Discursurile, scurte şi demne, îi impresionează pe cei prezenţi. O notă discordantă face discursul ministrului culturii, un bărbat tânăr şi înalt, cu un aer milităros, care vorbeşte autoritar-festivist, fără să spună nimic. Se remarcă într-un mod dezamăgitor modul cum evită să pronunţe sintagma "limba română" (deşi vorbeşte cu prilejul unei sărbători a limbii române!). Spune mereu "limba... noastră" şi îi îndeamnă pe participanţii la întrunire să o cultive. Ce să cultive? Limba noastră!

Scriitori din mulţime şi alţi intelectuali îl corectează scandând: "Limba română! Limba română!" Artur Cozma roşeşte - dar nu ca un om care se ruşinează, ci ca unul enervat - şi o dă înainte cu "limba noastră".
Aceasta este atmosfera din Chişinău. O mare parte din ce s-a câştigat în 1989 s-a pierdut, deşi statuia lui Ştefan cel Mare continuă să stea la intrarea în parcul cu arbori bătrâni şi să-i binecuvânteze pe mirii şi miresele care vin la ea în pelerinaj, conform unei tradiţii de dată recentă. Posturile TV pe care le prind la televizorul din camera mea de la Hotelul Turist sunt toate (cu excepţia unuia) în limba rusă. Filmele americane (puerilele filme americane difuzate pentru asigurarea audienţei) sunt nu subtitrate, ci dublate, invariabil în limba rusă, astfel încât în locul expeditivului "OK" se poate auzi calmul "haraşo". Pe străzi, cei mai mulţi dintre tineri, chiar şi îndrăgostiţii, vorbesc în limba rusă (ceea ce nu e de dispreţuit, întrucât rusa e limba lui Tolstoi şi a lui Dostoievski, dar e foarte întristător, întrucât ne aflăm în spaţiul limbii române, care la rândul ei e limba lui Eminescu şi a lui Caragiale). Vânzătoarele de la magazine îţi răspund invariabil în limba rusă şi, când constată că nu eşti rusofon, îşi comută vorbirea, sâcâite, pe limba română. Recepţionera de la hotelul în care stau, o doamnă distinsă şi roşcată, dintre acelea care strâmbă din nas dacă ai cravata neasortată, este ursuză când îi vorbesc în română şi luminoasă când îi adresez câte o propoziţie în rusă. Dar cel mai grav este că nu se poate folosi sintagma limba română, ca şi cum ar fi ciumată. Oamenii politici aflaţi la putere, toţi mari lingvişti, după modelul lui Stalin, au stabilit că limba română din Basarabia este o altă limbă, limba moldo­venească. Iar cei care nu pot înghiţi această gogomănie trebuie să vorbească, din nou, conspirativ despre limba română sau să recurgă la glotonimul laşităţii, limba noastră.

Mai mulţi ziarişti mă întreabă ce cred despre refuzul ministrului culturii de a numi română limba română. Le spun că e ruşinos ca un tânăr să fie laş. Că un bătrân, în care viaţa abia pâlpâie, ar avea circumstanţe ate­nuante pentru eventuala lui laşitate. Dar un tânăr fricos, care evită să pronunţe numele limbii lui materne, numai ca să nu-şi pună în pericol cariera politică, îmi face o impresie iremediabil proastă.

Îi iubesc pe scriitorii care aici, la Chişinău, ţin sus steagul limbii române. Îl iubesc pe Mihai Cimpoi, mereu neclintit în convingerea sa că literatura română este unică şi inseparabilă (deşi nimeni nu cunoaşte mai bine ca el literatura română din Basarabia).

Îl iubesc pe Grigore Vieru, pe care îl consider adevăratul ministru al culturii din Republica Moldova. (În unele publicaţii de aici, el a fost numit, cu ură, "spion român!" şi s-a insinuat că a participat, cu Vasile Ilaşcu, la asasinarea unor ruşi! Aşa fragil cum este, ca o frunză bătută de vânt, din cauza celor două infarcturi pe care le-a făcut până în prezent, şi din cauza vederii foarte slăbite, el este mai curajos decât înaltul şi spătosul Artur Cozma. Suportă fără să plece capul insinuările şi acuzaţiile aberante. Şi îşi păstrează candoarea originară. La o întâlnire din aceste zile cu publicul a povestit cum în copilărie, când regimul sovietic desfiinţase bisericile româneşti şi îi deportase pe preoţi în Siberia, mama lui sfinţea cozonacul, pasca şi ouăle roşii de Paşti înălţându-le în bătaia zvonurilor de clopot care veneau de peste Prut. Am plâns ascultând istorisirea.)

O iubesc pe Valentina Tăzlăuanu, care face o revistă densă în idei, neprovincială, scrisă într-o limbă română simplă şi elegantă, Sud-Est , dar rămâne, în viaţa de fiecare zi, o fiinţă modestă şi generoasă, neatinsă de infatuare.

Îl iubesc pe Vitalie Ciobanu, care ar fi acceptat cu plăcere de oricare universitate din Vest ca profesor, dar care şi-a legat destinul de acela al culturii româneşti din Basarabia.

Îi iubesc pe Gheorghe Prini, energicul, neobositul director al Editurii Ştiinţa din Chişinău şi pe redactorul său şef, sclipitorul eseist Mircea V. Ciobanu, editori ai unor cărţi care fac figură frumoasă în lume, inclusiv la Târgul de Carte de la Frankfurt.

Îl iubesc pe Alexe Rău, poet şi eseist inventiv, plin de farmec, directorul Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova.

Îl iubesc pe Aureliu Busuioc, scriitor aristocratic, care foloseşte o limbă română aleasă şi, la cei 80 de ani ai săi, rămâne distant şi ironic faţă de versatilii politicieni (cândva, împreună cu Constantin }oiu şi Gabriel Dimisianu, a fost în Siberia, din fericire, doar în scop turistic).

Îi iubesc pe toţi aceşti oameni luminaţi şi pe mulţi alţii care, neinfluenţaţi de turbulenţele istoriei, cultivă în continuare, cu devotament, limba română.

P.S. În după-amiza zilei de 1 septembrie sunt atacat, pe o alee din parc, de doi tineri, care încearcă să-mi smulgă geanta cu bani şi acte din mână. Dau şi eu câţiva pumni, dar mai ales îmi dau ei şi, în cele din urmă, mă împing cu violenţă peste o bancă făcându-mă să mă lovesc cu capul de asfalt.

Partea plăcută este că doamnele şi domnişoarele bibliotecare de la Biblioteca Naţională din Bucureşti, aflate şi ele la Chişinău, mă ajută să mă scutur de praf şi să-mi revin psihic. Partea neplăcută este că sunt tentat să pun în legătură acest incident cu ceva care îmi este adus abia acum la cunoştinţă: în dimineaţa aceleiaşi zile, pe prima pagină a ziarului Timpul, a fost reprodusă declaraţia mea despre ministrul culturii.

Sper, totuşi, că nu este vorba de represalii. Deşi, în mod curios, tinerii au renunţat prea uşor la geanta mea şi au pus accentul pe administrarea de pumni şi picioare.
Mai rămâne ipoteza că m-au atacat doi autori români, neincluşi în Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, deghizaţi în tineri basarabeni.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara