Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
„Limba prin care vorbesc cu Dumnezeu“ de Viorica Nișcov

Profesorul Ion Taloș, intemeietorul Catedrei de Folclor romanic comparat la Universitatea din Köln, cercetător în egală măsură de teren (pe diverse meridiane) și de bibliotecă, autor al unor lucrări fundamentale, cu caracter enciclopedic în special despre balada și mitologia populară românească în perspectivă comparată, ne surprinde de astă dată cu o cercetare hotărât insolită. Insolită ca „subiect“ și insolită ca abordare. Ion Taloș a ajuns la subiectul de față, la sefarzi, în continuitatea cercetărilor sale privind literatura populară romanică. Or, sefarzii sunt acei vorbitori de spaniolă care și-au păstrat limba, mai exact dialectul castilian, ladino, din momentul expulzării lor din Spania, la 1492, și până astăzi. Și-au păstrat nu doar limba, arhaică, nealterată până în secolul al XIX-lea de aluviuni venite dinspre idiomurile țărilor în care s-au stabilit (Nordul Africii, Orientul Apropiat, sud-estul Europei), ci și obiciurile, cântecele, baladele etc., într-un cuvânt tradițiile orale pe care ei le cultivaseră în țara lor de obârșie. Pe deasupra, o mare iubire de Spania, o nostalgie perpetuă după paradisul pierdut. Din acest punct de vedere cazul acestei populații s-ar zice că este aproape unic: nu faptul că și-au păstrat aceeași limbă din clipa expulzării lor, și alte populații strămutate, voit sau silit, departe de zona lor de origine au continuat sute de ani să comunice în idiomul țării părărăsite (de pildă sașii colonizați în sec. al XIII-lea în Transilvania, șvabii în sec. al XVII-lea în Banat, populațiile din coloniile franceze și britanice de pe tot mapamóndul etc.), ci tocmai, și mai ales, legătură afectivă intensă cu țara din care au fost alungați este ceea ce îi singularizează pe sefarzi: „Atașamentul lor față de cele două țări șe vorba de Spania și Portugalia – n.m.ț are ceva aproape mistic, sefarzii numindu-se ei înșiși «spanioli», respectiv «spanioli din Orient»“ (p. 14). Surprinzător este că ei nu duceau dorul Canaanului, străvechea lor patrie biblică, ci al Spaniei, țara lor de adopție!
În condițiile în care viața și cultura sefarzilor stabiliți mai ales în teritoriile din Orientul Apropiat fuseseră temeinic cercetate, se punea problema investigării, pe baza identificării de date sigure, a situației comunităților sefarde din România: când au venit la noi? unde s-au stabilit? cu ce se îndeletniceau? care au fost figurile lor reprezentative începând din secolul al XIXlea? care le era nivelul de cultură? care speciile folclorice cultivate? care raporturile acestora cu cele corespunzătoare din Spania și din România? Etc. Răspunsul la o parte din aceste întrebări e relativ la îndemână. Știm astăzi că sefarzii, diferiți, și care se socoteau ei înșiși diferiți, de evreii așkenazi erau o populație prosperă, bancheri, avocați, medici, poligloți, cu un nivel ridicat de cultură, nutrind un sentiment de mândrie privind originea lor și care în orașe precum Turnu-Severin, Craiova, Roșiorii de Vede, Ploiești, Brăila, Constanța, București formaseră comunități solide1din care se ridicaseră medici eminenți, negustori bogați și meseriași destoinici. În perioada interbelică, aflăm din cartea profesorului Taloș, numărul lor se ridica la 20 000 în toată țara. Azi ar mai trăi doar 50. Aveau un mare templu sefard la București, ulterior distrus2, precum școli în ladino și contribuții importante la implementarea în București a învățământului superior în domeniul limbii și literaturii spaniole.
Spre a găsi un răspuns la problema tradițiilor populare sefarde din România, care constituie obiectul însuși al cărții, profesorul Taloș procedează meticulos și metodic. Prima parte a cercetării este un excurs istoric în care ne sunt prezentate figuri de sefarzi din România care au contribuit la cunoașterea limbii, istoriei și culturii populare a comunității lor. Dar și spanioli care s-au interesat, din interes fie profesional, fie politic, mai întâi uimiți, mai apoi entuziaști, de existența acestei populații care le vorbea idiomul, într-o variantă castiliană arhaică și respecta obiceiuri străvechi atât în viața cotidiană, cât și în formele de cult. Spicuiesc câteva exemple reprezentative.
Pentru început se cuvin menționate eforturile, deschizătoare de drum ale lui Iuliu Barasch, evreu polonez, lider al comunității evreiești din România, medic care a inaugurat și condus primul spital de copii din țară și care într-un Itinerar în Cracovia, Galiția, Bucovina, Moldova și Muntenia în anii 1841–1842, este primul care vorbește despre populația sefardă din Europa și din Orientul Apropiat și primul care stabilește, prin observație directă, un set de distincții „culturale“ dintre evreii așkenazi și cei sefarzi, primul care oferă informații despre tipicul în sinagogile de rit spaniol, despre obiceiurile nupțiale și funerare, viața de familie, portul, diferențele de cultură dintre bărbați și femei ș.a.
Din această parte introductivă a cărții, extrem de densă ca informație istorică și biografică, cu trimiteri încrucișate între spațiul spaniol, sefard și românesc, aflăm (p. 15) că în a doua jumătate a secolului al XIX-lea diplomația spaniolă începuse să desfășoare acțiuni cu scop politic, mai apoi și economic, privind stabilirea de relații cu comunitățile sefarde de pretutindeni al căror număr, după unele surse, se ridica la un milion și ceva de oameni. Un exemplu în acest sens este acela al lui Manuel del Moral, ministrul plenipotențiar al Spaniei la București, care în 1886 primise sarcina de a prezenta informații complete despre comunitățile sefarde din Regatul României (p. 21), ceea ce se soldează cu concluzii privind statutul economic al acestora, buna inserare în spațiul românesc, cu păstrarea idiomului castilian și atașamentul nedezmințit față de Spania. În continuitatea acestei politici este trimiterea și în România a diferite persoane oficiale grație activității cărora s-au pus în circulație o seamă de cunoștințe despre statutul social, modul de viață, limba și tradițiile evreilor sefarzi de la noi. Unul dintre aceștia a fost Ernesto Giménez Caballero, scriitor și diplomat, sosit pe meleagurile noastre în 1929. Demersul său s-a concretizat întro sumă de articole publicate mai apoi în presa din Peninsulă despre importanța conservării de către sefarzi a limbii spaniole, „ca instrument cultural de mare forță“ (p. 27), precum și în alcătuirea unui plan destinat expansiunii culturale a Spaniei (trimiterea de lectori de limba spaniolă la București și Cluj, subvenționarea unor publicații, expedierea de cărți etc.).
Un alt personaj important este Ángel Fernández Pulido, medic, deputat de Salamanca în Senatul Spaniei, ale cărui cărți, rezultat al unor călătorii în România (la începutul secolului trecut) și corespondența bogată cu numeroși sefarzi, dintre care poate cel mai interesant rămâne profesorul și rabinul comunității sefarde, poliglotul și foarte învățatul Haïm Bejerano care l-a determinat pe Pulido să devină un „susținător fierbinte al cauzei sefarde“ (p. 38), au trezit în Spania un viu interes față de cei expulzați la 1492 și rămași, în ciuda acestei traume colective, profund legați de meleagurile lor natale. Din corespondența cu Pulido reiese că Haïm Bejerano, care în 1908 devenise mare rabin la Edirne (p. 72), poseda o mare colecție de proverbe, balade și povești culese de la evreii spanioli din Orient, colecție rămasă, din păcate, până azi nepublicată și nelocalizată în vreo arhivă. Un alt corespondent al lui Pulido care îi și trimite acestuia două cântece populare și două balade este M. Gañi, comerciant din Roșiori, angrenat în fapte de cultură, deși lipsit de cunoștințe filologice. Texte care au ajuns în colecția lui Menéndez Pidal3. Un exemplu de felul minuțios și aproape aș zice detectivistic în care a lucrat profesorul Taloș pentru a-și identifica sursele este, între altele, acest M. Gañi despre care nu se știa decât că provenea din Roșiori. Dar care Roșiori, se întreabă autorul, căci în România figurează 12 localități cu acest nume? Se decide ipotetic pentru Roșiorii de Vede, despre care în urma mai multor tentative de a da de urma unei comunități sefarde, află că într- adevăr orașul adăpostea la 1897 peste o sută de evrei sefarzi: „Întrebarea dacă M. Gañi se număra printre cei 111 evrei sefarzi ș...ț rămâne o chestiune de domeniul probabilității și va rămâne așa până când nu se va confirma existența firmei «Gheorghiu & Gañi» la Roșiorii de Vede, al cărei antet figurează pe scrisoarea din 1904 către Fernández Pulido și din care rezultă că aceasta era Agenția principală a Societății de Asigurare «Naționala» și avea un mare depozit de mașini agricole, dintre cele mai moderne“ (p.85).
O importanță specială în cercetarea limbii, vieții și a culturii populare a sefarzilor din România îi revine, ne spune profesorul Ion Taloș, galicianului Evaristo Correa Calderón, filolog cu pregătire solidă, cunoscut ca editor și comentator al lui Baltasar Gracián. A fost lector de spaniolă la București (1930–1931) și a consacrat mai multe studii dialectului ladino și literaturii populare a sefarzilor din București pe care o considera vie și bogată, dezmințind ideea circulantă printre specialiștii în domeniu (acreditată în jur de 1930 de englezoaica Cynthia M. Crews) că după 1900 sefarzii din țara noastră n-ar mai fi avut folclor. O dovadă ar fi și colecția de 800 de proverbe alcătuită de el pe criterii științifice moderne. Piesele, notate fonetic și însoțite de coordonatele curente erau dispuse alfabetic și comentate sub raportul originii (unele s-au dovedit a fi de sursă biblică, altele hispanică), comparate cu versiunile arhaice consemnate în Spania înainte de expulzarea evreilor, precum și cu cele românești. Correa avea însă și un alt proiect foarte ambițios, respectiv un corpus al tuturor colecțiilor de proverbe sefarde din sud-estul Europei, proiect pe care l-a dus la bun sfârșit dar căruia nu i-a fost dat să vadă lumina tiparului; materialul era gata, îi mai lipsea doar o scurtă introducere gramaticală, când tocmai a izbucnit războiul civil în Spania și lucrarea împreună cu întreaga bibliotecă a lui Correa a dispărut în vâltoarea evenimentelor. Nepublicată a rămas din motive necunoscute și colecția celor 800 de proverbe adunate în București. Reiese din studiul profesorului Taloș că informațiile privind aceste colecții de proverbe provin din chiar articolele publicate de autorul lor în 1970 și 1981.
Trecând peste autorii S. G. Armistead, Selma Margaretten, Paloma Montero și Ana Valenciano care au catalogat textele sefarde din marea colecție de cântece populare spaniole a lui Ramón Menéndez Pidal, peste scrierile bogate în informații folclorice ale lui Raoul Siniol (balade, bocete, cântece nupțiale, cântece rituale, proză, obiceiuri calendaristice etc.) care susține existența unei arhive folclorice a sefarzilor dispărută atunci când cele două comunități bucureștene s-au contopit, și trecând peste informațiilor despre existența folclorului muzical (Isac Cauly, Ghizela Sulițeanu, Edwin Seroussi) ajungem la partea a doua a cărții care tratează tematica folclorului literar sefard din România.
Acest segment important al cărții cuprinde 9 tipuri de balade4– cunoscute uneori fragmentar sau numai după titlurile citate de diverși cecetători, ori prin comparație cu variante tipărite din alte regiuni sefarde – dispuse potrivit cataloguluiindice al colecției Pidal, întocmit de Armistead (și de ceilalți citați mai sus). De pildă în cazul baladei intitulate „Virgilios“ avem doar un fragment, acesta citat în spaniolă, urmat de un rezumat al cuprinsului dedus după cele 36 de variante sefarde culese în diferite locuri din Orientul Apropiat și aflate în colecția Pidal. O alta este „Arvolera, arvolera“ ( pe tema recunoașterii soțului revenit din depărtare), înregistrată în București, dar păstrată și aceasta doar fragmentar. Textele sunt amănunțit comentate de autor (atestări timpurii, loc de înregistrare, comparații cu versiuni asmănătoare, semnificații, contaminări etc.). Urmează prezentarea a 11 texte de lirică, în bună măsură, fie inedite, fie publicate trunchiat, în așa fel încât autorul încearcă să le reconstituie și să le interpreteze în bună măsură prin deducții pornind de la atestări certe, de cele mai multe ori de la variante din alte zone locuite de sefarzi. Urmează comentarea a șapte texte de proză populară (cărora autorul le indică paralele românești), dintre care una este legenda întrecerii dintre Soare și Vânt, apoi variante ale basmelor „Little Brother and Little Sister (ATU 450), „Copiii de aur“ (ATU 707), precum și câteva snoave. Basmele sunt reproduse în spaniolă și rezumate în română.
Un capitol final, consistent, este consacrat proverbelor. Aici autorul constituie o microediț ie critică din 259 de texte preluate parte din cele câteva publicate în 1885 de Bejerano într-un periodic madrilen (restul marii sale colecții a rămas inedit, cum am arătat mai sus), parte din alte diverse culegeri doar parțial publicate. Textele sunt dispuse alfabetic, reproduse în spaniolă și în traducere și sunt însoțite de paralelele spaniole tipărite înainte de 1500 și sefarde din Orientul Apropiat. Concluzia acestei paremiologii este că proverbele și zicătorile sefarde din România au o stabilitate remarcabilă până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și un grad înalt de înrudire cu cele ale comunităților sefarde din restul Europei și din Orientul Apropiat (pp. 234–235).
Spuneam la începutul acestei sumare prezentări că modul de abordare al subiectului cărții de față este insolit. Ne aflăm în prezența unei investigații minuțioase care dispune de un material precar pe care îl „stoarce“ pe cât posibil spre a extrage din el conturul și substanța unui domeniu puțin cunoscut: folclorul sefard din România. Că acesta a existat și s-a menținut secole de-a rândul, în ciuda culegerilor întâmplă toare este fără doar și poate. „ [...] sefarzii din România dispuneau în prima jumătate a secolului al XXlea de un repertoriu de romanțe, cântece lirice, narațiuni și proverbe, asemeni celorlalte comunități sefarde, mai numeroase, din sud-estul Europei“ (p. 238). Mărturie stau scrieri de călătorie, scrisori, articole publicate în presa spaniolă și în cea românească, studii care-și exemplifică aserțiunile cu citate din piese la care au avut acces, frânturi din acestea sau doar titluri. Rareori chiar piese întregi. Este un caz aparte de cvasi prezență în absență. Iar demersul autorului amintește de acela al unui paleontolog care, pornind de la un singur os, izbutește să reconstituie chipul integral al făpturii căreia el i-a aparținut. În aceste condiții, meritul profesorului Ion Taloș este cu atât mai mare și răspunderea asumată cu atât mai deplină.

__________
1Recunoașterea oficială a comunităților sefarde în Țara Românească datează de la 1730, fiind consfințită de un document emis de domnitorul Nicolae Mavrocordat. Dar se pare că prezența lor în Țara Românească ar fi fost, după B. P. Hasdeu, consemnată încă din secolul al XVI-lea (Taloș, p. 17).
2 Se afla pe locul actualului magazin Unirea.
3 Romancero judio-español, 1906–1907.
4 Poate sub influența felului în care germana traduce cântecul popular epico-liric spaniol romance cu Romanze (germ.), autorul folosește în același scop aproape același termen, respectiv romanță, adaptat limbii române prin vocala finală ă. Ceea ce este derutant fiind vorba de două cuvinte care au apărut în spaniolă și română la o mare distanță în timp și au sfere etimologice și de semnificație complet diferite. Cum se știe, în românește prin romanță se înțelege o compoziție muzicală vocală cu acompaniament instrumental și conținut liric, sentimental, prin extensie și piesă instrumentală cu caracter asemănător. Romanță trimite fie la piesele instrumental vocale rusești de la finele sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea ( Ceaikovski, Glinka, Rimski-Korsakov, Rahmaninov ), fie la cântece de muzică ușoară românești cu inflexiuni folcloroide de un sentimentalism leșinat. A folosi „romanță“ pentru a desemna termenul de baladă, de cântec epico-liric spaniol mi se pare inadecvat și nu văd niciun inconvenient în a utiliza vocabulele consacrate în limba română pentru aceste specii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara