Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
LIKE CNDB # 1 de Liana Tugearu

Pe parcursul lunii februarie, la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB), am avut posibilitatea să vedem o serie dintre producţiile mai vechi şi mai noi ale unor artişti din câteva generaţii, care aparţin filonului deosebit de activ al dansului contemporan românesc.
În sala amenajată anul trecut, care poartă numele unui înaintaş al genului, Sala Stere Popescu, am urmărit cinci dintre cele şapte spectacole prezentate la acest Festival de Dans Contemporan, LIKE CNDB # 1, un adevărat evantai de performance-uri, de o diversitate extremă, plus un film legat de apariţia la noi a cărţii despre Teatrul lui Romeo Castelluci, tradusă şi prefaţată de Cristina Modreanu.
Seria de spectacole a început cu o debutantă în coregrafie, Cristina Lilienfeld, dar o debutantă care a obţinut deja în toamna trecută un premiu la alt CONCURS NAŢIONAL DE COREGRAFIE, pentru spectacolul prezentat şi în festival, Lay(ers). Absolventă, în paralel, a unor studii universitare de coregrafie şi de psihologie, Cristina Lilienfeld a îngemănat cele două domenii, în spectacolul pe care ni l-a propus. Căutând raportul între pielea umană, care se decojeşte în timp – comparată cu cea a şarpelui sau cu coaja copacilor – şi emoţiile înregistrate de corp, de fapt a căutat raporturile existente între senzorial şi emoţional, dar nu izolat, ci în stânsă legătură cu publicul spectator. Plastica unduioasă a mişcărilor corpului său nud, doar cu un cache sex, şi tapetat cu un praf alb, plastică desfăşurată numai în poziţie culcată pe podeaua scenei, lăsa urme la fel de unduioase pe întinsul podelei. Ulterior, când corpul s-a ridicat pe verticală, secvenţele de mişcare au fost de valoare modestă, până când interpreta şi-a desprins un strat de piele (din leucoplast) şi s-a spălat într-un lighean cu apă, iar corpul, parcă eliberat de orice constrângere, a dat drumul în spaţiu unei suite de mişcări de mare frumuseţe, din păcate de foarte scurtă durată. Un demers fără finalitate a fost însă dialogul direct al artistei cu publicul – din mijlocul spectacolului – căruia i-a făcut o declaraţie de iubire şi l-a rugat să-şi scrie impresiile direct pe pielea corpului ei. Nici artista, nici ceilalţi spectatori nu au aflat părerile celor care au răspuns invitaţiei, totul dispărând, fără a fi citit sau proiectat, în momentul spălării corpului. În teatru, Jerzy Grotowski infiripa astfel de dialoguri, între un actor şi un spectator, dar era interesat de ceea ce ieşea la iveală cu acest prilej. Şi Cristina Lilienfeld ar trebui să vrea să afle ce s-a scris pe corpul ei.
Sunt unele persoane, uneori fiind chiar artişti, care se definesc mai clar pe ei înşişi, nu prin afirmaţii, ci prin atac la ideile curente sau la persoane. Un astfel de creator este Mihai Mihalcea, care a atins chiar pragul de a se nega pe sine, ca identitate înnăscută, croindu-şi de câţiva ani o alta, un alter ego, Farid Fairuz, un libanez ajuns prin părţile noastre. Cu această dublă identitate s-a prezentat, alternativ, şi în spectacolul de la CNDB, Realia (Bucureşti-Beirut), din 2012, pentru care a gândit textul, scenografia şi costumele, muzica, un puzzle, fiind din Dhafer Zoussef, Brent Lewis, Karpov not Kasparov, Piotrî llici Ceaikovski şi Margareta Pâslaru. Costumul kitsch, negru cu mult auriu, nu i-a ascuns corpul, ci din contră i l-a pus în valoare. A fost foarte plăcut să îl revedem dansând pe Mihai Mihalcea, după mult timp, şi anume într-o formă foarte bună, chiar şi în momentele şarjate, pe muzică de mahala, dar şi, după o secvenţă ironică, cu autenticitate, în Lacul lebedelor. Şi evocarea uşor caricaturală a celor doi profesori ai săi, Ioan Tugearu şi Adina Cezar, a fost reuşită, căci o caricatură de calitate scoate totdeauna în evidenţă ceva caracteristic. În schimb, dacă aluziile sexuale din spectacol au fost ingenioase, atacurile religioase au fost grosiere şi false. Legătura între primele traduceri religioase şi circulaţia acestora în cele trei provincii româneşti, şi configurarea şi consolidarea identităţii limbii române este o realitate, pe care am evidenţiat-o şi eu, cândva, într-o mini expoziţie de tipărituri, la Muzeul Naţional de Artă al României. Golul nu se afla în spusele clericului din înregistrare, ci în informaţia realizatorului performance- ului. Nu e bine să contezi pe ignoranţa tuturor spectatorilor şi nici să semeni confuzie, căci dacă suntem liberi să facem orice, nu orice facem ne este de folos, cum spunea Sfântul Pavel. Oare la ce foloseşte societăţii noastre actuale, atât de invadată de învrăjbire şi de confuzie, o confuzie şi o batjocură în plus?
Cvartet pentru o lavalieră, instalaţia creată de Vava Ştefănescu în 2008, a fost, de asemenea, prezentată în cadrul acestui festival, coautori fiind artistul sonor Vlaicu Golcea, din ce în ce mai des asociat unor demersuri coregrafice, şi interpreţii dansatori Carmen Coţofană, Istvan Téglás şi Farid Fairuz. Claustraţi în spaţiul unei cabine telefonice, un spaţiu îngust, sufocant, trei personaje încearcă, cum pot, să supravieţuiască printre ceilalţi. Am văzut de mai multe ori acest performance şi de fiecare dată încrengătura trupurilor celor trei, mereu alţii, a urmat alte ritmuri şi alte trasee. În alte variante, interferenţa corpurilor se făcea cu o mai mare plasticitate, în timp ce în ultima, alcătuită, e drept, din individualităţi puternice, independente, a avut un plus de agresivitate inexistentă anterior. A fost propriul lor impuls sau au tradus involuntar agresivitatea care pluteşte acum în jurul nostru?
Din suita celor opt ore, de-a lungul cărora s-a desfăşurat performance-ul Mădălinei Dan, Hematopoesis, neîntrerupt, cu mici pauze de respiro, eu am urmărit doar partea finală. În suita de momente, puţin construite şi mai mult improvizate, a fost vorba despre o legătură rar întâlnită între arta dansului şi o interpretă, o alianţă subtilă, în care artista nu a părăsit dansul şi dansul nu a părăsit-o pe ea, nici măcar în cursul anului trecut, când corpul ei a fost invadat de boală. Iniţial, cu mulţi ani `n urmă, o foarte bună clasiciană în compania Teatrului de Balet „Oleg Danovski”, Mădălina Dan a virat brusc către zona dansului contemporan, la care participă de ani buni. Ultimul ei spectacol, anti(aging), realizat împreună cu Mihaela Dancs, l-am văzut şi la premiera din 2011, dar l-am revăzut şi anul trecut, când Mădălina Dan suportase efectele chimioterapiei, fără ca acest lucru să întrerupă legătura ei cu dansul. Din această luptă, în care dansul i-a fost partener şi terapeut, s-a ivit actualul performance, Hematopoesis – care, ne spune artista – în termeni medicali numeşte procesul prin care iau naştere celulele sangvine mature, funcţionale. În acest cadru, raportul mişcare-sănătate nu a mai fost un slogan, nu a mai fost o recomandaţie, ci o dezvăluire a unei realităţi trăite.
Clujul a fost şi el prezent în suita de performance-uri de la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti. Dacă Bucureştiul a abordat de-a lungul anilor problema sexuală aluziv sau metaforic, Clujul a abordat-o direct în performance- ul Parallel, interpretat de Lucia Mărneanu şi kata bodoki-halmen, pe un concept de Ferenc Sincó şi în regia aceluiaşi Ferenc Sincó şi a Letei Popescu, pe texte scrise de întreaga echipă şi pe muzică originală de kata bodokihalmen şi danaga. Deci o încrengătură, cu participarea tuturor. Mai mult, chiar, se menţionează că spectacolul are la bază experienţele protagonistelor Lucia Mărneanu şi kata bodoki-halmen. Acestea au dansat, au făcut sport cu greutăţi, au vorbit, au cântat, au reînviat ideea lui Marcel Duchamp de a da unor obiecte uzuale statut de opere de artă, două pisoare fiind nu numai expuse, dar unul şi purtat o vreme pe cap, derizoriul fiind astfel inclus în demersul lor. În textele despre homosexualitate şi lesbianism, umorul a dat nota dominantă, căruia i-au fost adăugate şi unele apeluri, nu lipsite de un oarecare patetism, privid recunoaşterea identităţii sexuale. Performenii clujeni au deci coloratura lor proprie în manifestările scenice.
Fiind plecată din Bucureşti, nu am putut urmări şi ultimele două spectacole, creaţiile Andreii Novac, Despre tandreţe şi Dance a playful body, ultimul cu Istvan Téglás, care sper că au avut aceeaşi prospeţime ca atunci când, la vremea premierii lor, le-am consemnat în paginile acestei reviste. Oricum, toate performance-urile la un loc, au reuşit să contureze o imagine cuprinzătoare a dansului contemporan românesc al ultimilor ani, implicat în actualitate şi şocant ca şi aceasta.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara