Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Licenţiozităţi metafizice de Alex Goldiş

Cu Blank, se poate spune că Vlad Moldovan debuta „la spartul târgului”, tocmai când formula poetică a douămiismului începea să dea semne de oboseală.
Fără a o rupe total cu ea – o anumită cruzime autenticistă era de regăsit şi în versurile junelui poet – , volumul din 2008 (câştigător al Concursului de debut al Cărţii Româneşti), reuşea s-o recalibreze prin superioritatea tehnicilor şi a mizelor. Vlad Moldovan părea să reţină detaliile cotidiene, la fel ca alţi poeţi ai generaţiei, însă îşi pleca urechea la o ordine încifrată a lumii, niciodată lăsată să alunece în pură metafizică.
Lucrurile se schimbă însă radical odată cu cel de-al doilea volum, recent apărut, Dispars. În primul rând, pentru că poetul face dovada unei extraordinare libertăţi de expresie, de nu chiar de viziune. Cum altfel ar putea fi măsurată dezinvoltura stilistică în sânul unei generaţii care a dat frâu liber sexualităţii şi violenţei decât prin reîntoarcerea, mai mult sau mai puţin polemică, la limbajul metafizic prigonit din toate părţile de la optzecişti încoace. Vlad Moldovan nu se sfieşte să facă uz, în ultima lui carte, de cuvinte şi expresii de care colegi de generaţie s-ar feri ca de …Dumnezeu: „ontic”, „Empireu”, „Bucuria Eternă”, „văzduh”, „noian”, „păsările Domnului” ş.a.m.d. sunt, azi, cuvinte de-a dreptul licenţioase în poezie. Şi, cum asta n-ar fi de ajuns, nu lipsesc nici insolenţele metafizice în cel mai pur stil arghezian: „Ceva măreţ/ vreau ceva măreţ coborât/ dă-mi ceva măreţ, Doamne!/ Dă-mi ceva măreţ, penibilule!”. Frecvente sunt şi pastoralele, cu tot limbajul lor ofilit, readus în actualitate nu fără oarecare satisfacţie polemică.
Doar că, aşa cum era de aşteptat, nimic nu e ceea ce pare. Căci toată această reîntoarcere la esenţe n-ar avea nicio noimă – în afara unei crase lipse de gust – dacă n-ar fi contrabalansată de un imaginar cotidian la fel de bine conturat şi de o atitudine mucalită. Vlad Moldovan e singurul poet de azi care se poate întreba cu aceeaşi naturaleţe despre viaţă, spirit sau materie şi despre sensul unor întâmplări cât se poate de banale dintr-o noapte de chef. Şi asta, pentru că într-adevăr pentru el nu mai există ierarhie în ordinea existentului. Ceea ce nu derivă deloc în nivelare postmodernă – unde toate lucrurile lumii se situează pe acelaşi plan tocmai pentru că nu există decât în cărţi – ci, culmea, tocmai la o atenţie sporită pentru individual. O atenţie care asigură, de altfel, şi substratul profund al volumului. Într-unul dintre cele mai frumoase autoportrete lirice din ultimii ani, poetul îşi mărturiseşte deschis mişcarea de recul din faţa lumii tocmai pentru a deveni permeabil la „lucrurile cu adevărat miraculoase”: „Îţi scriam: că tot reduc./ Am lăsat băutul./ Mă tem de iarbă./ Nu înjur – nu mânjesc/ Femeile mă sperie – sunt/ Nişte extratereştri din Norway./ Fac exerciţii/ Şi beau apă multă apă care mă consolează”. Majoritatea poemelor par, de altfel, nişte exerciţii de iniţiere – câteodată cât se poate de profană, alteori de-a dreptul diafană – în particularul ireductibil al obiectelor din jur. Fie că e atent la mişcarea naturii, la o anumită gestică umană, Vlad Moldovan pândeşte mereu incongruenţele, iregularităţile, „aspectul zgrunţuros” al lucrurilor, menite să (des)compună un imens „dispars”: un cosmos înţeles ca diferenţă a fiecărui existent faţă de vecinul lui. În imediată sinonimie, „monstruosul”, „obscena biologie” alcătuiesc nucleul conceptual, imposibil de neglijat, al cărţii.
Culmea e că una dintre cele mai conceptuale cărţi de poezie a tinerei generaţii (formaţia filozofică a poetului îşi spune, ca la Ion Mureşan, cuvântul) e şi una dintre cele mai pline de culoare. Vlad Moldovan nu se mulţumeşte doar cu enunţarea abstractă a ciocnirilor dintre elemente, ci cu înscenarea cât mai diversă a acestui proces. Poetul, complet maturizat la a doua carte, poate, pe de o parte, să surprindă ireductibilul (naşterea acelei „plante improbabile”) printr- o impresionantă precizie ermetică: „Acum că ploaia măruntă cu străzile ei/ se lipseşte de paşii buimaci/ când primatele/ se retrag înăuntrul pereţilor/să aline şi să unească Trupul./Acum când pe caldarâm/ stă lăbărţat Adevărul/ şi din rigole se bulbucă Teoria/ în splendoarea ei subţire/ şi nici extratereştrii nu mai/ caută piesele pierdute/ în răsadul de ridichi./ Şi chiar farul/ de la Obs/ e împotmolit în stufărişul/ ce a cotropit rezerva- ţia –/ Acum – deci –/ un fel de bumb fără petale/ ceva ca o plantă improbabilă/ irosită în defrişa lazaretului/ un nod în goblenul obscenei biologii –/se sparge şi îşi suflă pulberea/ cât mai departe/ înspre toate colţurile imensităţii afânate/ Pentru ea facţiunea îngerilor suflători/ Şi a percuţioniştilor din surdină/ trec pe refren strident./ Pe impetus neprevăzut./ Un fel de frăţie grea de înţeles pentru/ Mintea dinăuntru şi Mintea dulce de afară”. Fapt surprinzător pentru un poet atât de tânăr, Vlad Moldovan e deja un profesionist al revelaţiei. La capătul înşiruirii de elemente din diferite regnuri – multe fragmente au un aspect acumulativ – „monstruosul” (categorie dincolo de bine şi de rău) i se arată poetului în toată frumuseţea lui: „Să se acorde sitarul/ Să cânte vicarul:/„ Condu-mă! Sedu-mă!/Înăbu- şă-mă în spumă/ Şi să ne aşezăm cu toţii pe pământ/ în Bucuria Eternă/ umeziţi de brumă” se încheie un poem. Misplacement-ul de fiecare clipă a fiecărui lucru, faptul că nimic nu e vreodată identic cu nimic, îl sperie şi îl fascinează pe poet. „Mă tem de iarbă”, „mă hăpăie imensitatea” „uită-te la mână ca la un stăpân”, „ţine palma pe pământ/ şi vezi cât e de mărunt” sunt doar câteva dintre cele mai frumoase expresii ale atitudinii înfiorate faţă de „dispars”.
Pe de altă parte, poezia lui Vlad Moldovan şi-ar pierde repede din vitalitate dacă ar juca totul pe cartea aforismului şi a transcenderii înfiorate. De aceea, poetul, extrem de versatil, mixează permanent registrele. Autorul „Blank”-ului e, poate, şi poetul cu cel mai mare ambitus stilistic al tinerei genereţii, de vreme ce poate alterna cu dexteritate de DJ stilul grav cu cele mai expresive improvizaţii lirice. Luată în întregime, poezia lui seamănă cu un jam-session în care gravitatea (riscantă şi la case mai mari) e mereu minată de un spirit improvizatoric ieşit din comun. Vlad Moldovan nu se fereşte de instrumentarul tradiţional al poeziei, cu rime, inversiuni, metafore naive („Plivesc dar răzorul/ puţin amăgit/ uit apa deschisă/ motorul pornit./ E casa se-nvârte/ –/ fularul înnoadă –/ Un licăr pe sfert/ şi masa pe sfert/ mă mişc doar pe sfert/ cu alţii pe sfert./ Puţină durere – infimă/ sforţare/ cu ziua se-mparte/ din stare în stare.”), după cum alte versuri sunt redactate în ritmuri apăsate de hip-hop: „Ci eu din ce în ce mai convins/ că dacă ai puţin bun simţ/ nu poţi scrie./ Nu. Ceea ce este nu cere cuvinte/ să moară cine o face/ fără să ştie că minte”.
Aliajul rarissim dintre cea mai mare concentrare conceptuală şi maxima dispersie stilistică îl recomandă pe Vlad Moldovan drept unul dintre poeţii de forţă ai tinerei generaţii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara