Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Libertatea din spatele zidurilor de Petre Tănăsoaica

Orb să fii şi tot vezi, spune un proverb despre evidenţa adevărului, atunci când el nu mai trebuie obiectivat de vreun mecanism al conştientizării logice şi, aproape cinic, s-a lipit de finalul existenţei unui artist, aproape uitat astăzi sau, în orice caz, trecut în umbra prezentului mai puţin dispus să reevalueze trecutul, Ervant Nicogosian!

L-am regăsit spre sfârşitul iernii trecute într-o expoziţie de la galeria de artă din Râmnicu Vîlcea; în oraşul ăsta chiar a lăsat o urmă din timpul vieţii sale, un mozaic uriaş pe faţada Arhivelor Statului, de prin anii ’70 ai secolului trecut, o reinterpretare a Cronicii pictate (Chronicon pictum, cca. 1360), de la Viena. Dar şi cronica asta a rămas anonimă pentru locuitorii oraşului din judeţul orgolios care-şi revendică de ani buni locul celebrei bătălii prin cercetători şi mai anonimi sau, oricum, amatori, ce culeg de prin pulberea dealurilor şi văilor... nasturii de pe veşmintele risipitei armate imperiale a lui Carol Robert d’ Anjou! Nici o legătură, însă, nu se face între ceea ce a fost expus pe simezele galeriei şi subiectele tematice, comenzi ale autorităţilor comuniste în fapt, executate în timp de acest armean, a cărui biografie este demnă de scenariul unui film ce ar putea să devină memorabil! Citesc din minusculul album, editat la „Tracus Arte” în colecţia „Artişti români contemporani”, o reluare parcă, fără protocol, a mai vechii colecţii a fostei edituri „Meridiane”, câteva interviuri cu artistul, plecat între timp în lumea celor drepţi, câteva aprecieri critice şi mărturisiri, pe care le-aş fi dorit mai extinse, expediate printre două pensulaţii din întunericul unor ani, refuzaţi ei înşişi cu obstinaţie de câtre artist.

Aşadar, filmul ar trece prin toată istoria contorsionată a artei contemporane, şi începe în tulburătorii ani premergători ultimului război mondial, la Odesa, unde părinţii lui Nicogosian se stabilesc şi unde îi va surprinde războiul cu toate umilinţele care i-au urmat. Venind din România, familia inginerului Nicogosian, cu studii în Germania, era de două ori vinovată, deci, în faţa autorităţilor militare sovietice, care alungă trupele româneşti din oraş şi-i va deporta, împreună cu alţi halogeni, într-un lagăr, Oranke, organizat într-o fostă mânăstire. Urmează alte şi alte lagăre, din Kazahtan... Norocul adolescentului Ervant stă în orele de desen pe care i le plătise tatăl său la Odesa, altfel ar fi fost pierdut în obositoarele munci fizice la care erau predestinaţi prizonierii: va face portretele gardienilor, ale şefilor din lagăr şi, mai târziu, ale liderilor sovietici. Dar şi reproduceri după celebri pictori ruşi. Este încă şi mai norocos când, în această captivitate, urmează cursurile unor şcoli, organizate cu prizonieri intelectuali, în special nemţi, ce-i vor da ocazia să se înscrie, în anii cincizeci ai secolului trecut, după repatriere, la Institutul de Arte din Bucureşti, la clasa lui Camil Ressu. Se instalase viguros realismul socialist în artă, controlat de la cel mai înalt nivel al autorităţilor culturale, printre care, după cum îşi aminteşte într-un interviu Ervant Nicogosian, cel mai radical s-a manifestat Maxy... ca mai apoi, la o celebră consfătuire din ’64, să abjure şi să-i înfiereze cu o ipocrită mânie proletară pe ruşii care l-ar fi obligat „să facă asta”! Am suspicionat dintru început – şi cred că ar trebui întreprinse cercetări pe această direcţie – că sovieticii au intenţionat, prin şcolirea prizonierilor din lagăre şi apoi prin repatrierea lor în statele satelit de provenienţă, să formeze agenţi de influenţă şi apoi de control al domeniilor în care urmau să activeze.

Cu alte cuvinte, la un prim rezumat, copilăria lui Ervant Nicogosian se sfârşeşte în lagăr, iar eliberarea îl varsă într-un altul mai mare, ideologic şi nu numai, în aparenţă mai concesiv, se şcoleşte cu mari artişti, dar trebuie să trăiască slujind propaganda vizuală a regimului, scrie lozinci în fabricile ţării ca să mobilizeze clasa muncitoare şi execută lucrări tematice care-i pot fi plătite de comanditarii oficiali, dar visează să se elibereze de sub teroarea prostituţiei existenţiale... şi să facă artă adevărată. Avea toate argumentele, talent, deprinderile instrumentalizării pe largi paliere ale experimentării artistice şi obsesia unui atavism al libertăţii ieşit din comun... pictează ferestre şi ziduri, dincolo de care sunt întinderi nesfârşite, până la capătul cărora numai gândul năzuieşte. Ele vin din memoria unei clipe îngheţate în fereastra mânăstirii de la Oranke, în secvenţele iluzorii pe care le proiectează din interiorul Curţii Vechi. Aici, într-un atelier, îl prinde bătrâneţea şi orbirea, poate şi neputinţa de a nu putea să recupereze anii rătăciţi fără voia lui într-un sistem concentraţionar terorizant... un ucenic îi aşează pe masa de lucru, într-o ordine prestabilită, cele câteva culori la care-şi restrânge, constrâns de handicapul orbirii, opţiunile şi pânzele, lângă şevalet. Pe acestea le-a adus la Râmnicu Vâlcea fiica sa, dascăl din câte aveam să aflu, la Facultatea de Medicină din Bucureşti. Îmi închipui că aş fi orb ori că m-a legat cineva la ochi şi m-ar pune să reproduc din memorie peisaje prin care am trecut în copilărie. S-au şters amănuntele, nici n-aş putea să mi le mai amintesc cu exactitate, sunt doar nişte estompări de contururi, câteva repere şi atât. Să devii propria ta închisoare, după ce ai trecut prin toate închisorile lumii, iată o situaţie tragică, de-a dreptul! Câtă libertate îţi mai poţi permite în ea, dacă ţi-au fost răpite toate canalele comunicării? Pe o întindere care se pierde, precum în stepele ruse, văzute de la Oranke, în griuri scăldate în alburi murdare, câteva semne, ca nişte fire de telegraf, căzute neputincios sub gerul istoric, stau mărturie acestei disperări. Starea ţâşneşte cu energie copleşitoare din rame, se scurge pe pereţi pur şi simplu! E o victorie a neantului? Ar fi putut fi dacă artistul s-ar fi oprit aici, dacă accidentul plecării l-ar fi surprins în acest punct, dar vine o lumină de undeva şi ceea ce pare, privit de aproape, o secvenţă de câmp arat şi ars de soare se transformă, privit de la distanţă, într-un moment al ieşirii din toamnă printr-un tunel de aramă căruia lumina-i maturează pereţii... e o ieşire spectaculoasă din abandonul de până acum, e o atingere a visului cu degetele tremurânde, dar atât de profund transferat dinlăuntru în afară, încât plecarea lui Ervant Nicogosian rămâne discretă, ca o umbră strecurându-se în spatele tău. A fost filmul vieţii sale mai spectaculos, mai puternic decât arta pe care a lăsat-o în urma? E o întrebare, de care mă despart cu greu, ce poate fi pusă pe destinele mai multor artişti, contemporani cu el... A trăi pentru a-ţi povesti viaţa, rămâne, cum spunea Marquez, singura posibilitate de a trece prin timpul tău; când nu ai, în afară de uneltele tale, cum să-i deblochezi rotiţele care-l duc la prăbuşire.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara