Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Libertatea de traducere de Alexander Baumgarten

După un început de iarnă cu mai multe reacţii la apariţia versiunii bilingve a Istoriei măririi şi decăderii Curţii othmane, 2 vol., în traducerea Ioanei Costa, editat de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, a urmat o lună de tăcere, a cărei folosire receptivă ar merita să deschidă o nouă etapă de recenzare.

Apariţia conţine un text latin şi un aparat critic semnat de Octavian Gordon, Florentina Nicolae şi Monica Vasileanu, iar studiul introductiv îi aparţine lui Ştefan Lemny. La această apariţie i-am citit, în Adevărul, pe Andrei Pleşu, iar în Contributors, pe Florin George Călian; în urma lor, dintre semnatarii cărţii, au publicat clarificări Octavian Gordon şi Ioana Costa. Am citit aceste reacţii cu distanţa respectuoasă pe care mi-o impune faptul că secolul şi opera lui Cantemir nu mi-au intrat niciodată în atenţie, iar această lectură cum reverentia nu mi-ar fi îngăduit o judecată a polemicii stârnite.

Dar tezele puse în joc mi-au provocat o lectură analogică, indiferent de secolele cărora i-am fi dedicaţi. Le propun mai jos, sperând că ele conduc la „calmul şi seninătatea valorilor”, arătând ceva mai profund decât ‘dosarul Cantemir’, şi anume principiile de judecarea funcţiei spirituale a traducerilor din limbi clasice. Tezele puse în joc au fost trei: 1. că menţionarea pe pagina de titlu a îngrijitorilor textului latin este eronată. 2. că traducerea nu merita făcută. 3. că este apreciabil ca textele clasice să fie reluate într-un limbaj arhaizant, sau măcar poetic. La prima conced, la a doua comentez, la a treia neg. La prima nu sper în polemică, la a doua discuţia ar fi interesantă, la a treia miza e mare.

Prima nu cere comentariu. După clarificările recenzenţilor şi declaraţiile contributorilor, textul latin este cel îngrijit de savantul Dan Sluşanschi; pagina de gardă menţionează doar trei discipoli ai lui, iar regretatul latinist este menţionat în prefaţa lui Eugen Simion şi, cu un emoţionant elogiu, în introducerea Ioanei Costa. În declaraţia sa, Octavian Gordon cere chiar topirea tirajului, drept preţ pentru o eroare atât de gravă. Dacă semnatarii vedeau cartea până la nihil obstat, nu repuneau ulterior pe soclu zeiţa dreptăţii. Dar, dacă e aşa, notele noastre se opresc şi ne alăturăm sfintei mânii a celor care au lăsat deoparte numele savantului al cărui efort, în absenţa lui, nu a mai fost răsplătit.

Cât priveşte a doua teză discutată, privitoare la traducerea profesoarei Ioana Costa, discipol al profesorului Dan Sluşanschi, aş propune introducerea unei distincţii: faptul că ediţia latină nu poartă numele autorului ei nu poate avea o legătură logică cu calitatea traducerii. Apoi, este adevărat că profesorul Sluşanschi a publicat, la Editura Paideia, în 2012, o versiune elegantă, adnotată, cu un intens iz arhaic şi un parfum inegalabil al limbii române vechi, a aceleiaşi lucrări. Dar nici acest fapt nu ar trebui legat de retraducerea în aceeaşi limbă: şi Profesorul a primit doar laude pentru minunata sa retraducere a lui Homer. Apoi, sper că nu timpul scurs de numai 3 ani între cele două versiuni a afectat primul val de receptare amintit: chiar dacă ar fi fost decenii sau secole, ea ar trebui, principial, să rămână aceeaşi. Astfel, a doua teză are trei aspecte: calitatea traducerii, reluarea ei, timpul criticii. Ultimul nu e important; primele două se pot trata distinct.

Traducerea Ioanei Costa are o limbă curentă, simplă, clară, cu o conştiinţă a depeizării istorice a oricărui text vechi şi e un act cultural de reflecţie autonomă care, citit de studiosul altui secol, trezeşte o admiraţie respectuoasă. Voi face analiza primei fraze din cele două versiuni pentru a proba afirmaţia, adăugând şi o încercare personală, mai modestă ca primele, nepublicabilă, de atelier, de mulaj al statuii, care caută „exactitatea şi nu adevărul”, numai pentru dovedirea posibilităţilor multiple de traducere şi a valorii incomparabile reciproc a celor două versiuni recepte:

D. Cantemir, Incrementorum
Incrementa et decrementa Othmanici Imperii ab ipsa illius origine publicae exposituris luci in antecessum aliquot historica et genealogica capita explicanda veniunt, in quibus magni gravesque Christianorum historici saepius graviter labi visi sunt.

trad. D. Sluşanschi (2012)
Având noi a înfăţişa luminii publice creşterea şi descreşterea Imperiului Othman, de la însăşi obîrşia sa, se cer a fi, mai înainte, lămurite unele probleme istorice şi genealogice mai de seamă, în privinţa cărora marii şi serioşii istorici ai Creştinătăţii ni s-au părut a cădea, prea ades şi din greu, în greşeală.

trad. I. Costa (2015)
Vrând să punem în lumină, dinaintea tuturor, mărirea şi decăderea Imperiului othman, trebuie mai întâi să lămurim câteva chestiuni de istorie şi genealogie, asupra cărora istoricii mari şi serioşi ai creştinilor au căzut adesea în gravă greşeală.

versiune de atelier
Celor care vor expune luminii publice creşterile şi descreşterile imperiului Othman de la originea sa însăşi le vin în avans anumite capitole istorice şi genealogice care trebuie explicate, în care marii şi greii istorici ai creştinilor au părut mai frecvent să alunece grav.

Versiunea de atelier nu e „mai bună” decât celelalte, ci doar arată cum discernământul şi inspirata libertate de traducere din primele două versiuni lasă loc şi altora, căci nu epuizează textul. Argumentez cu restul nuanţelor pe care versiunile recepte nu decid să le valorifice: 1. nimic din original nu indică persoana I, ci autorul pare să dea o metodă universală pentru toţi cei care se vor ocupa de subiect (perifraza activă în dativ exposituris, obişnuită şi întrun exordiu medieval); 2. cele două complemente neutre sunt la plural; 3. expresia in antecessum are sensul unui „avans (chiar în bani)”, deci poate fi tradusă direct (iar textul o probează cu perifraza pasivă explicanda, cu sens de datorie); 4. Capita e un termen care stă pentru quaestio, dar aminteşte şi diviziunea greacă în kephalaia, deci poate fi tradus accentuând mai multe nuanţe; 5. repetiţia graves ... graviter din original poate fi luată drept o subtilă ironie şi merită redată: pe cât de multă autoritate au, pe atât de gravă le-a fost eroarea; 6. adverbul saepius are o formă de comparativ, ceea ce poate sugera selecţia erorilor: nu merită analizate toate, ci doar cele mai dese; 7. cele două adverbe (saepius graviter) nu sunt coordonate, deci permit respectarea unei frumoase topici clasice, în care primul adverb se subordonează ultimului verb iar al doilea primului; 8. nici verbul visi sunt nu implică persoana I.

Aşadar, o retraducere nu este o ireverenţă, ci o dezvoltare culturală. Exemplele unui asemenea fapt sunt foarte numeroase: Aristotel a fost tradus în latină de patru ori într-o mie de ani, Plotin a fost retradus în limba franceză de două ori în ultimii 50, iar în ultimii 10 au apărut doar în italiană mai multe versiuni ale Metafizicii. Toate acestea au ca raport unic textul-sursă, dar au ca raport plural cultura în care sunt traduse: ele indică dezvoltări ale limbii şi culturii receptoare, dar mai ales capacitatea ei de a asuma şi regândi o tradiţie. Delicată misiune, care îl pune pe traducător să fie pilonul explicitării tradiţiei. Putem fi autori fără a fi traducători? Sigur, un singur gând ne arde, să dăm de ceva nou, dar acesta nu e decât versul unui poet care, oricât de celebru, e doar un modern. Ceea ce vreau să spun, cu această aluzie obscură, este că noi suferim o profundă neînţelegere a poziţiei clasicistului: în loc să fie înţeles ca principalul şi implicitul interpret al tradiţiei, el pare un meseriaş care oferă materialul brut şi nemeditat interpreţilor ulteriori. Or, funcţia e falsă, dacă actul traducerii înseamnă educare şi orientare a culturii în care un expert traduce.

M-aş juca şi aş spune: libertatea de exprimare, ca drept politic, este mai puţin subtilă şi mai de rang inferior decât libertatea de traducere, care nu este un drept politic, ci unul spiritual. Prima aparţine oricui şi oricine poate debita chiar lucruri fără noimă; a doua - numai celor care se pricep, şi de aceea e un drept mai nobil. Cele două libertăţi au un gen comun: explicarea (deci: multiplicarea) tradiţiei. Atunci se pot compara. Dar traducerea explică conştient ceea ce libertatea de exprimare spune spontan, deci libertatea de exprimare e mai prejos ca libertatea de traducere. Aş risca spunând că o societate fără libertate de exprimare poate fi mai puţin frustrantă decât una fără libertatea traducerii, dacă exprimarea este doar o amărâtă formă de traducere care îşi ignoră adesea statutul, iluzionată de propria originalitate, pe când în traducere autorul ei ştie că nu vorbeşte de unul singur, ci o tradiţie „îşi caută prin el rostirea”. Să concedem: mulţi se exprimă, puţini traduc.

Cu a treia teză, care apără traducerile poetice-arhaizante, sunt în dezacord urmând consecinţa de mai sus. Dacă o traducere explicitează vârsta unei culturi, punând-o să mediteze la sursele pe care e dispusă natural să le uite, atunci textele care explică acele surse trebuie turnate în claritatea de frontieră a celei mai recente şi mai simple limbi. Nu e vorba de poezie, ci de sursele conceptuale: să traduci Buridan, sentimental, în limba Văcăreştilor, e o obtuzitate teologică. Cu Cantemir, dintr-o perspectivă, e analogic: e admirabil să reconstitui limba secolului său în textele narative, dar, dacă în seria Operelor vor urma lucrările de logică şi de metafizică ale savantului, pentru ele cred că se va mobiliza o armată de competenţi care va face conceptele clare şi distincte, la un nivel de care abia dacă româna cea mai recentă se apropie cu paşi încă delicat educabili. Atunci, coerenţa cu viitoarele contingente e un argument al actualizării limbii şi în aceste prime volume.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara