Numărul curent: 17

tema lunii: rezervaţia de scriitori:
Libertatea de a trage cu pusca de Bedros Horasangian

Cu o astfel de formulă-vers-carte ne aducem aminte de regretatul și pe nedrept uitatul astăzi poet Geo Dumitrescu. Cine l-a cunoscut bine și prietenii știu despre ce ar putea fi vorba. Cine doar l-a citit nu pricepe mare lucru. În timp, faptele vieții lui, ca și ale noastre, că suntem parte la ghettoul scriitoricesc sau nu, ca și viețile oamenilor din bantustanul lumii, se deformează printre meandrele memoriei.

Iar rescrierea istoriei, ca și rearanjarea amintirilor, intrată pe mîna experților și secialiștilor de tot felul, mistifică o realitate așa cum fost. Contorsionarea materialului epic se duce pînă la a avea alte forme. Vorbe și vorbe, cuvinte, multe, alunecoase, veninoase, somnoroase, meșteșugite, rareori spontan asumate, care rămîn, boară, deseori, peste epiderma evenimentelor. Rezervația de scriitori, ca și centrele de putere au fost și vor mai fi. Nu doar la noi, ci și aiurea. Ar fi cumva important – dar mai poate fi ceva important cînd totul, fiecare detaliu, piesă, angrenaj al vieții este important, o rachetă cu 40.000 de piese a explodat din cauza unei simple garnituri de cauciuc? – să deslușim locul și rolul scriitorului în lumea din jur. De ieri sau de azi. Multe puncte de vedere, opțiuni ferme, sincerități abrupte, curvăsăreală cît cuprinde. S-au scris sute de mii de pagini, am avut parte de analize savante, eseuri strălucite, glose elegante, tomuri erudite.

Și?

Și nimic. Dincolo de mărunte gîlcevi și omenești izbucniri umorale – aici, în România, unde Gina Pistol e mai cunoscută decît Camil Petrescu și Mircea Badea se face mai apreciat decît un Andrei Pippidi, să zicem – dincoace de orgolii, ambiții sau vanități, vădit exhibate sau discret pitite, rămînem la fel de singuri și neputincioși în fața paginii albe. Sau a ecranului de computer fără culoare. Restul sunt vorbe. Vorbărie. Infinită, de o tristețe absolută. Scrisul și cititul, dincolo de marile operații de promovare și tacticile de marketing, rămîn o ocupație singulară. De uz intern. De aici alte paranteze și comentarii, care, la urma urmelor, nu duc nicăieri.

Am ales versul lui Geo Dumitrescu pentru că ni se pare sugestiv pentru subiectul nostru. Libertatea de a trage cu pușca, la fel ca O după amiază perfectă pentru un pește banană, rămîn deschideri pentru orice fel de opțiuni. Aici este șansa fiecăruia dintre noi, muncitor intelectual (Camil Petrescu) sau simplu număr din gloata infinită a omenirii. Scriitorii au fost și sunt oameni ca și ceilalți. De aici dreptul de a fluiera cînd are stare, de a spune că regele e gol, cînd cei din jur îi laudă hainele, de a se culca liniștit că a mai scris ceva important doar pentru sufletul lui. Succesul și gloria au sucit multe minți luminate dintre artiștii și creatorii lumii. Popularitea și notorietatea, succes stories au erodat de alte ori din discernamîntul și libertatea de a trage cu pușca a artistului. De aici un anume sentiment al deșertăciunii legat de actul creației. Și am înțeles cu întîrziere nevoia lui Rimbaud de a trînti ușa literaturii. Și vieții literare. Gestul lui Salinger de lasați-mă-să-trăiesc sau cel al lui Tolstoi de a dona toată averea mujicilor. Dincolo de gloria efemeră și de micile/ marile noastre polemici/ idiosincrazii/ gîlcevi/ dușmănii/ prietenii.

Voiam să pomenim de angajamentul lui Geo Dumitrescu, om de stînga, cînd era la modă să fii de dreapta, de dezangajamentul lui cînd era la mare cinste o stîngă devenită braț tare și pumn și mult prea viguros. În capul adversarilor sau în burta prietenilor. A fi mereu de o parte sau alta a unui angajament politic, ideologic sau religios s-a bătut mereu cap în cap cu autonomia esteticului, un fel de „rezistență prin cultură” avant la lettre. Fronda lui Geo Dumitrescu a fost un anume fel de a fi. Fără crispări sau scenete, fără patimi sau ochi ieșiți din orbită. Greu de judecat trecutul și viața breslei scriitoricești doar prin prisma patimilor/ dreptății partizane de astăzi. Trecutul are nuanțe, detaliile dau deseori un alt contur unuia sau altuia dintre protagoniștii de ieri. Cei deja inexistenți astăzi. Nu dăm nume și exemple – prietenul Florin Mugur, poet remarcabil și prestigios editor, dar și prieten de nădejde cîndva – spunea hîtru: „Bedros, zi orice, dar nu da nume!”

Nu deschidem un șantier polemic, ci doar melancolizăm în marginea unei stări de fapt. A existenței scriitorului român. Cu degetul vîrît `n eternitate (Radu Petrescu) sau scos din circuit din varii motive (Paul Goma).

Propun o mică poveste cu tîlc, dincolo de toate amintirile ce ne potopesc la solicitarea lui Gabriel Chifu de a scrie ceva pentru România literară.

În 1964, vara, ajungeam într-o unitate militară din Banat. O unitate de căi ferate din Săcălaz, cu regim de batalion disciplinar, nu departe de Timișoara. Eram acolo aproape 900 de tineri. Nu știam ce ne așteaptă, eram mai mult mahmuri după o noapte întreagă de călătorie și bețiveală în prostie. Sute de oameni, un tren întreg de tineri făcuți praștie nu am văzut nici în filmele rusești. Dar deja după alte 24 de ore știam cîteva lucruri foarte exacte, deja depășind faza etilică. Adunați pe platoul din fața comandamentului s-a făcut o simplă departajare. Cei cu antecedente penale erau ceva peste patru sute, cei anafabeți cam tot atît. Comandantul unității a descoperit cu această ocazie că erau și doi absolveți de liceu și doi soldați ce deja aveau în urmă doi ani de facultate. Unul dintre cei doi eram eu. Eram la un batalion disciplinar, unde nu primeam arme moderne, iar instrucția se făcea cu ZB-uri de pe vremea războiului. Urma peste 40 de zile să depunem jurămîntul și să intrăm în pîine, cum ar veni. Pâine aveam suficientă, gogoși la desert, doar miercurea. Trebuia să muncim la terasamente și facem și alte lucrări brute, ce necesitau mult efort fizic. Faptul că știam să citesc și să scriu mi-a dat de la început un statut privilegiat în fața ofițerilor, subofițerilor și colegilor de pluton. Un pluton avea 40 de soldați, împărțit în patru grupe, și eram aliniați în ordinea înălțimii. Cînd cei mai înalți iuțeau pasul, cei din coadă, așazisele tabachere, trebuiau practic să alerge. Nu era cale de ales. Doar că scrisul și cititul mi-au dat un statut special. Ofițerul comandant de pluton m-a pus să-i fac nu știu ce lecții de învățămînt politic, subofițerii m-au pus să fac fel de fel de tabele, sergenții mă puneau să scriu fel de fel de liste, iar unii camarazi, care nu știau să scrie, mă rugau să compun scrisori și să citesc ce le mai scriau cei de acasă. Atunci am înțeles pentru prima dată, plonjat dintr-un București cu alte coordonate, o altă lume și o altă Românie. Erau vreo două sute de soldați, mulți secui, care nu numai că nu știau să scrie sau să citească românește, dar nici de vorbit românește nu știau. A căzut pe capul meu sarcina să-i învăț românește. Deja după patru săptămîni înțelegeam, cum, necum, cîteva expresii în limba maghiară, în timp ce soldații secui o țineau pe Nem Tudom. Înjurăturile nu foloseau la nimic. Nici suma de Dumnezei, parastași și alte sudălmi mai mult sau mai puțin multilingve pe care le puneam în joc. Ai vrea tu you nu avea trecere. Așa am realizat cum vine, stă și pleacă povestea cu scrisul și cititul. Cel mai greu a fost la depunerea juramîntului. Cum fiecare soldat nu era capabil să învețe pe dinafară jurămîntul, am decis, cu acordul comandantului de pluton, să-l depunem în grup. Eu citeam jurămîntul – cu ocazia asta nu am fost obligat să-l învăț pe dinafară – și ceilalți să repete ce ziceam eu.

Și am zis ce era de spus și ei au repetat ce am spus eu. Abia la a doua sau treia încercare am realizat un fapt uluitor! Eu vorbesc cu r, nu pot să-l pronunț corect. Dintr-o consecvență de a urma ordinele date tot plutonul vorbea acum cu r, rîrîiau cu toții, graseind de minune! Să înnebunesc. L-am luat pe un român verde cu dicție bună și i-am ordonat: „Bă, tu spui ce spun eu! S-a înțeles?”, apoi către soldați, „Bă, voi ziceți ce zice ăsta! S-a înțeles?”,„S-a înțeles!” Locotenentul comandant de pluton rîdea de mama focului, „Al dracu grecu, tu-i mama lui!” Încercasem eu odată să-i explic că sunt armean și nu grec, dar m-a repezit spunîndu-mi că e din Moreni și să nu-l învăț eu pe el că se pricepe la… țigani! Grec, armean, tot țigan eram! Adevărul e că aveam deja o gardă de țigani din Mogoșoaia, care mă păzeau să nu mă bată secuii. Avînd un statut preivilegiat datorită scrisului și cititului, eram un fel de șef fără să fiu șef. Fără să fiu candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, relația cu literele și cuvintele îmi dădeau un anume prestigiu, care nu putea fi ignorat. Așa că cine nu era în ordine și producea necazuri colectivității era sancționat. La nivelul nostru. Secuii făceau de planton doar schimbul doi – cel mai rău, între 12, miezul nopții și trei, nici nu apucai să adormi și erai iar trezit – pentru că simplu, chiar dacă voiau, le era foarte greu să învețe românește. Nu era deloc simplu, știau să spună marmulad, la amărîta aia de marmeladă ce ni se servea, dar nu puteau să articuleze decît cu mari opinteli alte cuvinte. De ce? Pentru că nu știau să scrie și să citească în nici o limbă. Maghiara lor era una orală. O fi limba casa ființei, cum ne livra Heidegger, o fi înțelesul cuvintelor mai important decît limba, cum ne-a propus Herta Müller mai de curînd, dar atunci, acolo, la armată, cititul și scrisul deveneau o formă de viață și de moarte. Poate nu chiar de moarte, dar de mari necazuri. Cei cu antecedente penale erau de două feluri. Viol sau delict silvic, am păstrat în memoria mea această formulare oficială. Pentru niște amărîte de hoții din pădure făcuseră pușcărie sute de oameni tineri. Dincolo de limba în care vorbeau. Sunt sigur că acei peste 400 de analfabeți, jumătate români, jumătate secui au învățat să se semneze măcar pînă la terminarea stagiului militar. Care era de un an și patru luni. De aici și prestigiul celor care se întorceau în satul natal și erau buni de încadrat în muncă sau de însurătoare cu patalamaua de stagiul militar efectuat. Armata făcută îți oferea imediat un alt statut. Greu de explicat și priceput pentru cei de astăzi, că facem sau nu, Procesul Comunismului la un șpriț sau o masă rotundă la GDS. Eu am plecat mai devreme dintre ei și la toamnă eram din nou student. A contat enorm faptul că știam să scriu și să citesc, dar cele mai importante s-au dovedit pilele și relațiile tatălui meu. Intervenția lui la nivel înalt a dat roade. Împlineam 20 de ani, am redevenit student și citeam de zor Cehov, Dostoievski și Tolstoi și lumea mi se părea minunată. Nu știam bine ce voiam de la viață, dar știam să citesc. De scris am început după 30. Apoi lucrurile s-au complicat și nu a mai fost minunat nimic. Acum citesc mult și cu plăcere și viața chiar are un sens. Chiar dacă nu trăiesc bine, nici prost nu o să mor. Nu are rost să dau alte explicații ca să insist asupra bucuriei de a citi, scrie și asculta pe cei din jurul meu cu aceeași atenție cu care urmăresc jocul norilor. De altfel, una dintre cele mai frumoase cărți ale limbii române se numește NORII și aparține unei luminate minți, care nu mai este printre noi, minunatul și dragul Petru Creția. Dacă nu scriem sau citim, putem căsca gura cu folos superior la cum se mișcă norii. Nu e chiar atît de simplu cum ni se pare la prima vedere. Nici libertatea de a trage cu pușca nu se obține lesne. Uneori prețul e foarte mare.