Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Libertate à la Franzen de Florin Irimia

Jonathan Franzen, Libertate,
Traducere şi note de Daniela Rogobete,
Iaşi: Editura Polirom, 2011


Până în 2001, Jonathan Franzen era un scriitor relativ necunoscut, cu două romane la activ, bine primite de critică dar nu neapă rat şi de public.

Apoi, în septembrie 2001, celebra Oprah Winfrey alege romanul Corecţii (proaspăt apărut la acea dată) pentru clubul ei de lectură. Franzen este la început încântat, acordând-i vedetei un lung interviu, după care se răzgândeşte şi îşi exprimă îngrijorarea că din cauza publicităţii făcute de o emisiune şi o personalitate media care se adresează aproape în exclusivitate femeilor, romanul ar putea fi desconsiderat de publicul masculin. Se iscă un mic scandal, scriitorul nu mai apare în emisiunea vedetei, însă, când înşişi criticii par să-i dea dreptate doamnei Winfrey, temerile îi sunt spulberate. Romanul câştigă două premii literare prestigioase, The National Book Award for Fiction şi James Black Tait Memorial, ajungând finalist în cursa pentru Pulitzer-ul din acel an şi aducându-i lui Franzen celebritatea, faima şi recunoaşterea aferente. Spre cinstea lui, autorul a avut inspiraţia să-i mulţumească public lui Oprah pentru promovarea făcută romanului (fără contribuţia ei este posibil ca autorul să nu fi ajuns cunoscut) iar ea l-a iertat, dovadă că, la aproape zece ani de la publicarea Corecţiilor, al patrulea roman al autorului, cel despre care vom vorbi azi, se regăseşte din nou în lista de lecturi a clubului Oprah, fiind catalogat, şi din nou pe bună dreptate, o capodoperă.
Într-un fel, Libertate este continuarea firească a Corecţiilor, dar nu în sensul clasic al urmăririi pe mai departe a destinului aceloraşi personaje, ci mai degrabă a romanului care se aşterne firesc în continuarea celui anterior, pentru că Franzen nu şi-a epuizat nici interesul şi nici verva pentru familia americană a începutului de secol XXI, la fel cum, înaintea lui, John Updike nu şi-o pierduse pentru familia americană a sfârşitului de secol XX. Însă dacă Updike se dovedea un veritabil stalker al familiei Angstrom, Franzen îi lasă în pace pe Lamberţi pentru a-şi concentra atenţia asupra familiei Berglund, şi ea numeroasă, în pofida faptului că Walter, capul familiei, este un militant vehement al depopulării planetei, în condiţiile în care fiecare rotaţie completă a pământului adaugă încă jumătate de milion de guri flămânde la cele cinci miliarde deja existente. Dincolo de asta, asemănările continuă, pentru că nici familia Berglund nu este ceea ce s-ar putea numi o familie fericită. Patty, de exemplu, mama celor doi copii făcuţi cu Walter, a fost violată în adolescenţă de un coleg de liceu care a scăpat nepedepsit şi nu din cauză că fetei i-ar fi fost ruşine să mărturisească agresiunea, ci pentru că părinţii ei (tatăl avocat, mama politiciană) o sfătuiesc să nu depună plângere. Deşi nu este atrasă de droguri (ca Eliza, autointitulată prietenă a ei cea mai bună), iar în facultate se remarcă jucătoare de baschet în echipa universităţii, se va dovedi ulterior că Patty nu e tocmai persoana care să ştie ce vrea de la viaţă. Drept pentru care sfârşitul facultăţii o găseşte… liberă, căci netrecând la profesioniste (nu era chiar atât de bună), viitorul ei sportiv este încheiat odată cu încheierea studiilor care nici ele nu par să-i deschidă cine ştie ce oportunităţi pentru viitor. Cine mai este liber la acel moment este Walter, cel care-i va deveni soţ, dar şi Richard Katz, cel mai bun prieten al lui Walter, un rocker care avea să devină faimos, deşi parcă nimic nu prevestea acest lucru. Patty îşi dă seama că este atrasă de Richard dar simţul practic îi spune că n-ar fi niciodată fericită alături de el, bărbatul fiind un afemeiat notoriu, deşi la rândul lui recunoaşte că-i place de Patty într-un fel în care nu i-a mai plăcut nicio femeie până la ea. Aşa că Patty, fără să-l uite vreodată pe Richard cel chipeş şi cu lipici la femei, se orientează în cele din urmă asupra lui Walter cel fad, lui Walter cel mereu politicos, serviabil, timid, feminist, apărător al celor lipsiţi de putere, lui Walter cel plicticos de moarte dar sprijin de nădejde, fidel ca un câine care nu este fericit decât dacă poate să-ţi facă pe plac.
Ce poţi să faci în viaţă când nu ştii ce vrei (cazul lui Patty)? Răspunsul lui Franzen pare să fie: poţi să faci copii. Dar atunci când îţi doreşti ceva mai mult de la viaţă decât să faci copii (cazul lui Walter)? Păi… cam tot asta. Chiar şi atunci când ce vrei tu de la viaţă este să opreşti specia umană să se mai procreeze în ritmul galopant în care o face pentru ca şi generaţiile viitoare să se poată cât de cât procrea? Adică să mai aibă o şansă cât de mică să trăiască în continuare pe planeta Pământ? Da, chiar şi atunci. Şi de ce? Pentru că e cel mai uşor lucru pe care un bărbat şi o femeie îl pot face. Ceea ce nu-nseamnă că mai târziu nu vor regreta acest lucru, ca Patty de exemplu, care deşi continuă să-şi dea silinţa, nu se poate abţine să nu remarce, în autobiografia cu acelaşi nume, scrisă la sugestia terapeutului ei, că S-au comis greşeli. Patty (numele se pronunţă la fel ca „petty”, ceea ce în engleză înseamnă „mărunt, meschin, neimportant”) se autodefineşte ca fiind prin excelenţă femeia-greşeală, a alegerilor greşite, a deciziilor greşite, a atitudinilor greşite. Dar Patty e deprimată, alcoolică şi se judecă prea aspru. În fond, toate personajele din roman comit lista lor de greşeli, cu consecinţe mai mici sau mai mari asupra destinului lor şi al celor din jur. Doar că unora le pasă de asta, altora le pasă mai puţin, iar altora nu le pasă deloc.
Titlul romanului, ca şi tot ce urmează după, trebuie văzut ca un mariaj reuşit între ironie şi gravitate, între amuzant şi sinistru. Libertatea (care uneori se citeşte şi ca eliberare), la fel ca democraţia, este foarte dragă americanilor şi în numele ei s-au comis multe abuzuri. Dar nu asta îl preocupă pe Franzen. Întrebările care-l muncesc pe autorul Corecţiilor sunt altele şi ele ar suna cam aşa: în ce fel există libertatea şi, presupunând că există, la ce ne foloseşte ea? Care sunt beneficiile celor ce trăim în libertate? Şi, mai ales, este libertatea condiţia sine qua non a dobândirii fericirii, o altă fata morgana dragă culturii americane? Iar răspunsurile pe care Franzen le oferă nu sunt tocmai pe gustul celor mai mulţi dintre concetăţenii săi atâta timp cât mesajul scriitorului e cât se poate de clar: Libertatea de a putea face ceva este practic libertatea de a greşi. De a greşi şi apoi de-a plăti pentru greşelile noastre, cu bani sau prin suferinţă. Nu există ieşire, scăpare, nu există excepţie, suntem cu toţii prizonierii propriilor libertăţi, a propriilor alegeri pe care le facem atunci când avem libertatea s-o facem. O, şi cât ne mai dorim această libertate, cât de mult tânjim după ea atunci când n-o avem, cum ne mai răzvrătim şi ne dăm peste cap s-o primim, iar atunci când e în cele din urmă a noastră, încercăm să evităm greşelile înaintaşilor şi în felul acesta începem să comitem propriile noastre greşeli.
O, şi cum ne mai schimbă timpul, cum ne reaşază gândirea şi priorităţile şi clasamentul lucrurilor cu adevărat importante ca să corespundă cu celulele creierului nostru din ce în ce mai îmbătrânit! Iar la sfârşit, când ne dăm seama că nu putem face nicio schimbare pentru că nimeni nu este cu adevărat liber ci toţi suntem prizonierii limitelor noastre, ai genelor şi ai educaţiei primite pe care le vom transmite mai departe copiilor noştri, atunci apare resemnarea şi o iubire tristă se aşază în locul furiei, patimii şi frustrării de a nu fi (fost) aşa cum ne-am dorit.
Dacă vreţi, Libertate este consemnarea prăbuşirii unei familii pe fundalul celui de-al doilea mandat al dezastruasei administraţii Bush jr. şi a începerii războiului din Irak, o altă tragedie americană, care porneşte de-acolo de unde se sfârşea cea a familiei Lambert din Corecţii. Dar romanul este mai mult decât atât, el devine o radiografie a însăşi naturii umane, slabă, lacomă, distrugătoare, tandră, generoasă, protectoare, aşadar surprinsă în toată complexitatea sa aiuritoare.
Însă, oricât de frustrant ar fi să citim despre toate aceste paradoxuri, Franzen e îndeajuns de atent cu cititorul ca să-i ofere nu doar prilej de amărăciune ci şi suficiente momente de destindere şi chiar amuzament. Nu uităm niciodată cât de perversă şi nedreaptă poate fi existenţa umană, doar că, la fel ca în realitate, nu prea avem ce face şi mergem mai departe. Din punctul acesta de vedere, măcar sfârşitul aduce un dram de seninătate în viaţa personajelor. Uneori pur şi simplu trebuie să ne prefacem ca să putem s-o luăm de la capăt. Iar a o lua, din nou şi din nou, de la capăt e una din libertăţile noastre.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara