Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
lexicul credinţei de Sorin Lavric

Alexandru Niculescu, Creştinismul românesc. Studii istorico-filologice, Editura Spandugino, Bucureşti, 2017, 506 pag.

cum pătrunde o religie în minţile oamenilor? Printr-o contagiune treptată al cărei vector e un miracol preschimbat în poveste. Ceva neobişnuit are loc, martorii dau neobişnuitului numele de minune, minunea e colportată sub forma unui zvon neverosimil, iar zvonul, dacă conţine o promisiune mîntuitoare, se preschimbă în proptea de încurajare colectivă. E ca un motiv de însufleţire generală ce molipseşte sufletele în virtutea unei viziuni binefăcătoare. Dacă viziunea ar fi lugubră, zvonul s-ar stinge repede, iar mitul s-ar usca ca un sediment folcloric. Dar cînd mitul îţi făgăduieşte „învierea morţilor ce va să vie“, puterea de a cataliza un entuziasm numeros creşte pînă la pragul epidemiei. Muritorii se adună în numele unei făgăduinţe ce le anulează condiţia de muritori.

Ce va urma ţine de etapele de propagare a epidemiei. Cîteva gesturi (semnul crucii, o rugăciune, o schiţă de închinare) se încheagă într-un rudiment de ritual, participarea la ritual dă naştere bisericii, pentru ca apoi consfinţirea să vină pe două căi: pe cale teoretică, prin formularea unor articole de credinţă cu rol imperativ (orice dogmă e un imperativ categoric), şi pe cale politică, prin recunoaşterea oficială a gradului de contagiune la care religia şi-a împins adepţii. Paşii aceştia – minune, mit, rit, dogmă, sceptru politic – sunt treptele invariabile pe care răspîndirea unei religii le ia în cursul creşterii ei. În schimb, cînd apare descreşterea, treptele sunt parcurse invers: clerul pierde puterea politică, dogmele ajung să nu mai fie luate în serios, ritualul devine un protocol facultativ, mitului îi rămîne doar carcasa de poveste, iar minunea se reduce la o gogoriţă în care nu mai cred decît nebunii.

Pe Alexandru Niculescu nu-l preocupă decît curba creşterii epidemiei cristice în spaţiul românesc. De altfel, titlul volumului, Creştinismul românesc. Studii istorico-filologice, e suficient de lămuritor: reputatul lingvist urmăreşte felul cum religia lui Hristos şi-a însămînţat larvele pe teritoriul nostru, şi în acest scop recurge la mijloacele filologului, cercetînd documente şi descriind modul în care molipsirea cristică s-a oglindit în limbile care au circulat pe teritoriul României. Rezultatul e un volum de strictă cercetare lexicală al cărei merit e că-ţi dă o imagine despre cît de încurcate sunt meandrele prin care o transă colectivă pătrunde în capul oamenilor. Şi cum transa nu s-ar putea propaga dacă nu ar exista cuvinte, lingvistul caută în cuvinte urmele pe care evanghelizarea le-a lăsat în România. Ce e paradoxal e că, la români, transa, scăzînd în intensitate, s-a transformat în învăţătură, învăţătura a pătruns în tradiţie, iar din tradiţie s-a născut un tipar comun de viaţă pe care îl putem numi etosul poporului.

volumul lui Alexandru Niculescu vorbeşte despre dovezile lexicale pe care evanghelizarea l-a lăsat în documentele ce s-au păstrat pînă astăzi. Cu o precizare obligatorie: premisa lingvistului este că, mai înainte de a fi români, noi am fost creştini, ceea ce înseamnă că creştinarea ne-a precedat etnogeneza. „Punctul nostru de vedere a fost însă clar. Circumstanţele evanghelizării pontice şi nord-dunărene arată că locuitorii ţărmurilor vest-pontice, cel puţin ei, au fost – parţial – creştini mai înainte de a fi ceea ce s-a numit, mai tîrziu, români. Ne-am constituit individualitatea romanică românească (sec. VIII) în deplin creştinism local. O caracteristică a Orientului şi a ţărmurilor europene din nordul Mării Mediterane a fost creştinismul de «primă oră». Precum prima noastră încreştinare.“ (p. 12) Alexandru Niculescu distinge cinci etape ale evanghelizării. Prima se petrece în secolele III-IV în Dobrogea (Scythia Minor) sub influenţa misionarilor elini, al căror aplomb prozelitic are efect mai ales asupra păturilor culte autohtone, ştiutoare de greacă veche. Se petrece o creştinare de sus în jos, dinspre aristocraţie spre plebe, dea- ndoaselea faţă de protocolul de care a ascultat pătrunderea creştinismului în Roma, unde protipendada a fost ermetică la învăţătura lui Hristos, în timp ce gloata s-a dovedit vulnerabilă. Paradoxul e că din această etapă nu se păstrează nici un cuvînt grecesc, cuvintele fundamentale de atunci fiind toate latine: cruce, a boteza, mormînt, a închina, rugăciune, păcat. (p. 12)

A doua încreştinare s-a petrecut în sudvestul Daciei cucerite de romani (Drobeta – Sarmisegetusa – Transilvania), în secolul IV. Limba de contagiune a fost latina, iar misionarii nu erau propriu-zis misionari, ci mercenari, negustori sau daci proaspăt convertiţi. Acum, schema creştinării de jos în sus e respectată: valul atinge păturile inferioare ca apoi să urce spre clasele nobile. Fireşte, nimeni nu ştie cît de profundă a fost pătrunderea mesajului cristic în mintea locuitorilor, fiind mult mai plauzibil să credem că zeităţile şi ritualurile păgîne, getodacice, au supravieţuit nestingherite, coabitînd veacuri la rînd cu tainele bisericii.

A treia creştinare are loc în secolele XIXIII, în nordul Dunării, avîndu-i ca protagonişti pe slavii din ţaratul proto-bulgar. „Bulgarii slavizaţi sau slavii grecizaţi au adus în creştinismul originar de la nord de Dunăre organizarea cultului liturgic – utrenie, vecernie, sfeştanie, prohod, blagoslovi, spovedanie, post –, ierarhia ecleziastică – mitropolit, vlădică, popă, diacon, stareţ – şi întreaga organizare monahală (călugăr), dar şi denumiri ale personajelor creştine din Evanghelii (Maica Precista).“ (p. 15) Pentru Alexandru Niculescu, obedienţa religioasă a românilor faţă de protobulgari a fost totală, de aceea autorul respinge ideea unei rezistenţe pe care băştinaşii ar fi arătat-o valului de slavizare a cultului bisericesc. Pentru două secole am fost la cheremul bulgarilor, şi cu asta basta.

A patra etapă priveşte influenţa crescîndă începînd cu secolele XIVXV a Patriarhiei Constantinopolului. Se intră în perioada de bizantinizare a românilor, bulgarilor şi sîrbilor, de unde şi verdictul lui Al. Rosetti: „Bizanţul a dăruit popoarelor balcanice elenismul şi ortodoxia“. (p. 71) În fine, a cincea etapă priveşte misionarismul catolic din Transilvania secolelor XIII-XVI, cînd confesiunea occidentală de limbă latină intră în coliziune cu cea orientală de limbă greacă. De o parte, pătura dominantă a maghiarilor catolici şi a saşilor protestanţi (după Reforma lui Luther din secolul XVI), de cealaltă parte, pătura freatică a românilor ortodocşi.

o remarcă aparte se cuvine a fi făcută analizei de peste 90 de pagini pe care Alexandru Niculescu o face rugăciunii Tatăl nostru, cu comentarea puzderiei de variante care au apărut în limbile şi confesiunile din Europa. După cum el însuşi mărturiseşte, autorul nu face operă de pionierat lingvistic, ci îşi desfăşoară cercetarea în urma unor predecesori prestigioşi, precum Vasile Pârvan, Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga, Ion Lupaş, Augustin Bunea, Mircea Păcurariu, Eugeniu Coşeriu, Ion Bogdan, P.P. Panaitescu. „Am început aceste cercetări prin anul 2000, pe cînd eram încă profesor la Universitatea din Udine. Le-am continuat, prin studii intermediare, colaterale, de-a lungul anilor. Şi iată că lucrarea ia sfîrşit – deşi sunt convins că «au rămas multe de spus şi de ştiut»“. (p. 25)

Ce a mai rămas de spus numai un specialist cu pregătirea lui Alexandru Niculescu poate preciza. Mostră de acribie filologică, volumul Creştinismul românesc. Studii istorico-filologice, este, totodată, un vademecum în paginile căruia cine e dornic să urmărească stadiile prin care trece o religie – minune, mit, rit, dogmă, sceptru politic – poate găsi detalii lămuritoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara