Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

interviurile României literare:
LEON LEVIŢCHI, cel mai bun anglist din România, ar fi împlinit 95 de ani Un interviu cu Veronica Focşeneanu Leviţchi realizat de Lidia Vianu de Lidia Vianu

Aş fi vrut să spun „Profesorul” Leon Leviţchi: pentru Universitatea din Bucureşti, pentru toţi cei care învaţă ori predau limba engleză în România, este lucru ştiut că a fost membru al catedrei de Limba şi Literatura Engleză a Facultăţii de Limbi Străine din Bucureşti, până în iulie 1980, când s-a pensionat „la cerere”, cum spune el însuşi. Cum a permis Universitatea pensionarea la cerere a celui mai bun anglist al României, şi de ce a vrut profesorul Leviţchi să lase catedra la numai 62 de ani – acestea sunt întrebări la care poate ne va răspunde cineva, cândva.
Stau de vorbă cu fiica cea mare a lui Leon Leviţchi, ea însăşi cunoscută angliştilor din România: traducă toare şi cercetătoare a operei lui Shakespeare (mergând astfel pe urmele tatălui ei), directoare a Liceului „I.L. Caragiale” din Bucureşti. (L.V.)


Lidia Vianu: Ţi-a spus vreodată tatăl tău de ce a părăsit catedra universitară exact la vârsta când un profesor are mai multe de spus?

Veronica Focşeneanu Leviţchi: Este adevărat că în anul 1980, la împlinirea vârstei de 62 de ani, potrivit legislaţiei vremurilor de atunci, tatălui meu i s-a sugerat să iasă la pensie, ceea ce până la urmă a fost strict o problemă a erei comuniste şi a personajelor acelei incursiuni, rămase în memoria colectivă a universităţii.
Tatăl meu era, prin excelenţă, un om muncitor, tare vrednic, destoinic şi harnic, niciodată nu-şi pierdea timpul, întotdeauna avea ceva de făcut. Ziua dumnealui de muncă era de cel puţin 10 ore, dar se prelungea uneori şi la 12, 14 ore sau chiar la mai mult, depinde de tema la care lucra, de termenul de predare pe care îl avea, şi aşa mai departe.
Doar de Crăciun şi de Paşti nu lucra, rămânea ore în şir în biroul dumnealui şi citea.
Când se aşternea la treabă muncea cu acurateţe, perseverenţă şi eficienţă, avea harul compoziţiei şi darul inspiraţiei, era pătrunzător şi iute în gândire, avea indiscutabil vocaţie pentru literatură şi pentru anglistică.
A scris nenumărate manuale pentru uzul elevilor şi studenţilor de limbă engleză, cursuri practice de limba engleză, de gramatică, de morfologie, de lexicologie, a scris în colaborare cu Dan Duţescu Manualul de limba engleză fără profesor. A împlinit unul din marile proiecte pe care şi-l propusese din studenţie, Manualul Traducătorului, în care a tratat teoretic şi practic ştiinţa şi arta traducerii.
A tradus în limba română din Theodore Dreiser, R.B. Sheridan, Jonathan Swift, Jerome K. Jerome, William Stevenson, Robert Greene, Philip Massinger, Christopher Marlowe, William Shakespeare, Thomas Kyd, Ralph Waldo Emerson, Robert Browning, Beowulf etc.
A tradus în engleză Mihai Eminescu, Octavian Goga, George Coşbuc, Balade populare româneş ti etc.
A scris nenumărate studii, articole şi prefeţe la propriile lucrări sau ale altora.
Presiunea istoriei nu a diminuat cu nimic creaţia tatălui meu, deoarece în acei numai 10 ani de pensie cât a apucat, într-adevăr dincolo de catedră, a realizat unele din cele mai importante lucrări ale sale, menite să sprijine pe acei ce, într-un fel sau altul, studiau şi studiază limba engleză. Am în vedere Dicţionarul Englez-Român de 70.000 de cuvinte, 1984, Editura Ştiinţifică, Antologia poeziei engleze, 1984, Editura Minerva, Opere complete Shakespeare, 9 volume, Editura Univers, 1982-1995, şi monumentala traducere în limba engleză a Istoriei Literaturii române a lui George Călinescu, Editura Nagard, 1989.

Nu-mi amintesc deloc, ca studentă, să fi avut vreun curs Shakespeare cu profesorul Leviţchi, şi, din nou, mă întreb, de ce? Ai fost martora acelor ani când traducea din Shakespeare. Ai fost şi studentă la engleză în anii aceia. Ce a însemnat traducerea lui Shakespeare pentru profesorul, pentru traducătorul Leon Leviţchi?

Tatăl meu a fost un om cu o educaţie aleasă, cu o remarcabilă proprie instrucţie, însetat de artă, de cultură, de spiritualitate. Cânta la vioară, compunea îndelungi fraze muzicale, scria cu uşurinţă proză şi poezie, compunea piese de teatru cărora le adăuga îndrumări de regie şi scenografie, avea o voce cu timbru plăcut de bariton şi o dicţie impecabilă. Se pare că numeroasele sale trăsături comune cu marele Will l-au îmboldit către opera sa, aşa că atracţia tatălui meu către creaţia shakespeariană a fost deplin firească. Pe măsură ce a tradus Mult zgomot pentru nimic (1956), Henric al IV-lea (1957), Troilus şi Cresida (1960), Timon din Atena (1960), Furtuna (1963), Hamlet (1964), vechea înclinaţie a dumnealui a devenit pasiune, iar apoi cu teza de doctorat – Subliniere lingvistică în opera dramatică a lui Shakespeare – (1968), Măsură pentru măsură (1987), Antoniu şi Cleopatra (1988) şi Cimbeline (1989), Opere Complete 8 volume (1989), studii etc., pot spune că totul a fost ispită — iubire, credinţă, răbdare, analiză, studiu, cercetare.

Dacă m-a învăţat cineva cum să predau gramatica engleză, acela este profesorul Leviţchi. Aş vrea să spun acum că este momentul ca şcoala să se întoarcă la cărţile lui. Aş scrie aceste vorbe cu litere uriaşe pe firma tuturor liceelor… El însuşi a predat un timp în şcoală. Cum a început cariera tatălui tău? Când a venit în Bucureşti, de unde anume venea, de ce a trebuit să plece de acolo, din ce familie se trăgea, cum s-a apropiat de limba engleză, cum i-a fost la Universitatea din Bucureşti în acei ani când Catedra de Limba engleză s-a mutat pe locul fostului Institut Maxim Gorki?

Tatăl meu s-a născut în România Mare, în localitatea Edineţi din judeţul Hotin.
Era fiul lui Diomid Leu, preot profesor, cu descendenţă de 17 generaţii de preoţi din tată în fiu şi al Zenoviei Gârlea, învăţătoare înrudită cu scriitorul Gârleanu.
Anii copilăriei şi şcoala primară i-a petrecut în târguşorul natal, a urmat cursurile liceale la Cernăuţi – clasa I şi la Hotin – clasele IIVIII. În anul 1937 a trecut examenul de bacalaureat la Cernăuţi, fiind premiat pentru rezultate deosebite cu o călătorie în Norvegia.
Bunicul meu îmi povestea cu mândrie cât de silitor fusese tatăl meu ca elev. Încă de mic, mai cu ajutor de la mama, mai de unul singur, învăţase să citească şi să scrie, iar când împlinise 6 ani, meşterise o tipografie cu ştampile şi edita deja o mică revistă lunară enciclopedică.
Când în 1930 s-au mutat la Hotin, tatăl meu i-a cerut bunicului să-i aducă o carte după care să înveţe limba engleză. Bunicul i-a îndeplinit dorinţa şi-şi amintea „cum mai hăuia Levusic al meu prin toată casa de numai el ştia ce spune.” Odată, când la protoieria din Hotin a venit în vizită un reverend anglican, bunicul l-a rugat pe acesta să-i verifice „băiatul” la învăţătura lui engleză. Mare i-a fost bunicului meu bucuria să audă că: „băiatul dumneavoastră vorbeşte engleza părinte, vorbeşte chiar foarte bine!”
Cu mare mulţumire îmi spunea bunicul „vezi, cartea dăruită de mine i-a fost de folos, iar acum a scris şi el una, mai bună, să le fie de folos şi altora!”
La Bucureşti, tatăl meu a ajuns în toamna anului 1937, când s-a înscris la Secţia de Limba şi Literatura engleză a Facultăţii de Litere şi Filozofie. A absolvit facultatea în anul 1941, devenind licenţiat cu specialitatea de limba şi literatura engleză, specialitate secundară estetică şi critică literară.
Anii 1940, 1941 au fost foarte grei pentru familia tatălui meu, care erau rezidenţi în Hotinul confiscat de sovietici, opriţi brutal de a reveni în România, printre altele măcar şi pentru a-şi vedea fiul, a sărbători izbânda lui în terminarea studiilor etc.
Odată cu celebrul: „Ostaşi, vă ordon, treceţi Prutul”! situaţia familiei s-a mai schimbat, dar tatăl meu a fost încorporat, şi a pornit lunga cale a celui de-al Doilea Război Mondial, ca elev sergent major, evident la ce se pricepea dumnealui mai bine, translator de mai toate limbile, la comandamentele militare ale Armatei Române.
După terminarea războiului s-a căsătorit la Bucureşti cu mama, căreia i-a stat alături şi la bine şi la greu până la sfârşitul vieţii sale, petrecut la doar câteva zile de la data când împliniseră 47 de ani de căsnicie.
În Bucureşti, în 1946, a fost numit ca profesor de engleză la Liceul „Profesorii Asociaţi”, ulterior la Liceul „Matei Basarab”, iar de la 14 octombrie 1949 şi-a început cariera universitară ca asistent la catedra de engleză a Facultăţii de Limbi străine până în 1955, lector între anii 1955 şi 1969, conferenţiar şi apoi profesor până în iulie 1980, când „la cerere” a ieşit la pensie.

Din 1990 încoace s-au umplut librăriile, geme internetul de dicţionare îndoielnice. Vin studenţii începători să ne întrebe: Ce dicţionare folosim când traducem din şi în română? Nu există la această întrebare decât un singur răspuns: dicţionarele lui Leviţchi. Cum lucra Leon Leviţchi la dicţionare? Sunt ele miezul profesiei lui? Care e secretul dicţionarelor lui Leon Leviţchi, pe care nu-l mai poate nimeni regăsi?

Când lucra la dicţionare tatăl meu avea pe birou şi în jurul său, sau în apropiere, nenumărate alte dicţionare, de specialitate — botanice, anatomice, militare, tehnice, juridice etc., explicative sau nu, unele din română în engleză, în franceză, în germană, în rusă, altele invers şi multe altele tematice într-o aceeaşi limbă.
Nici un cuvânt pe care îl trecea în dicţionarele sale „nu scăpa” de verificarea minuţioasă logică, etimologică, ortografică etc.
Aşa se face că munca la dicţionare era laborioasă şi greoaie, consumând nu numai energie, dar şi un timp îndelungat.
Bunăoară, la dicţionarul românenglez, unul dintre marile proiecte pe care şi le-a asumat, tata a început să lucreze atunci când m-am născut eu şi a reuşit să-l termine atunci când eu am împlinit 14 ani. Dicţionarul, cu un format mediu de 40.000 de cuvinte, a fost editat de Editura Ştiinţifică în anul 1960, îmbunătăţit ulterior de tata în 1965 ediţia a IIa, şi în 1973 ediţia a III-a.
De asemenea, la dicţionarul englez-român format mediu — 50.000 de cuvinte, un alt mare proiect al dumnealui, a început să lucreze în anul 1960, când îl terminase pe cel român-englez, şi a reuşit să-l finalizeze în anul 1972, atunci când dicţionarul a şi văzut lumina tiparului la Editura Ştiinţifică. Ediţia ce a urmat a acestui dicţionar, îmbogăţit la 70.000 de cuvinte, a fost lucrată de tatăl meu în colaborare cu Andrei Bantaş, şi a apărut la Editura Ştiinţifică în 1984.
Indiferent că lucra singur sau în colaborare cu cineva, tatăl meu trecea totul prin filtrul său, modifica şi completa dacă era cazul, nici o lucrare nu avea girul său fără să fie şi verificată.
Da, se poate spune că munca la dicţionare era una din cele mai dificile, cu satisfacţie, dar şi cu suferinţă. I-a fost dat tatălui meu, ca la Dicţionarul românenglez ediţia a IV, îmbogăţit la 60.000 de cuvinte, după ani grei de muncă, să ne spună cu bucurie în seara zilei de 15 octombrie 1991: „Am terminat dicţionarul, se va mai naşte un copil.” A avut o mare bucurie şi de emoţie, pur şi simplu, şi-a pierdut cunoştinţa pentru câteva clipe. Exact peste 12 ore, fiind la Spitalul Militar pentru un control cardio-vascular, avea să se stingă din viaţă la numai 73 de ani.

Am vorbit de traduceri, de dicţionare, de manuale de engleză. Dar profesorul Leviţchi a scris şi istoria literaturii engleze. Mai mult decât atât, a tradus în limba engleză monumentala istorie a literaturii române de George Călinescu! De la cronicari la Camil Petrescu, a trecut prin toate stilurile, toate epocile, toate felurile de limbaj! Ar fi fost altcineva în stare de această muncă titanică?Ar fi ştiut cineva atât de bine limba engleză încât universitarii englezi însuşi să exclame (cum îmi povesteai): „Traducătorul nu poate fi altul decât profesorul Leviţchi de la Bucureşti!” Cum s-a apucat Leon Leviţchi de o traducere ca aceea? De ce? Cât a lucrat la ea? A reuşit să se bucure de munca lui?

Tatălui meu îi plăceau confruntările cu problemele serioase, complicate până la maximum şi se prindea lesne la treabă în faţa unor astfel de situaţii, era asemenea matematicianului împătimit să rezolve orice fel de enigmă, să o aducă la lumina înţelegerii celor interesaţi.
Traducerea în limba engleză a monumentalei lucrări a lui George Călinescu a fost pentru tatăl meu o adevărată provocare. Ajuns la vârsta desăvârşirii muncii sale creatoare, ca autor de manuale, de dicţionare, de traduceri impecabile de proză şi de poezie, bineînţeles că tatălui meu i-a surâs ideea incursiunii în istorie, printre veacuri de lexic român faţă în faţă cu lexicul englez, nu a pregetat şi în toamna anului 1983 s-a pornit să traducă, de la cronicari la Sadoveanu, prin toată literatura română, cu acurateţe, cu virtuozitate stilistică şi cu o tenacitate mărginaşă eroismului. A terminat, inclusiv corectura în primăvara anului 1989. A fost supus corvezii de a comunica lui Drăgan o listă de adrese pentru virtualii cumpărători ai lucrării, dumnealui nu a primit nici măcar un exemplar.
Într-una din scrisorile sale adresată domnului Filip, secretarul personal a lui I.C. Drăgan, tatăl meu se scuză că nu trimisese o listă de cumpărători „extinsă”, ci cuprinzând numai 164 de interesaţi, dar adaugă: „Cred că şi mulţi români din ţară ar dori să o cumpere (cum? – nu am ştiut să le spun cînd m-au întrebat).”
Aşa s-a făcut că multă lume nu ştie despre existenţa acestei incredibile traduceri realizate de acest minunat, prodigios anglist care a fost Leon Leviţchi.



Într-un articol publicat la moartea profesorului, Dan Duţescu scria, cu uluire, cu admiraţie, cu spaimă chiar: „Avea o putere de muncă fantastică şi eu abia puteam ţine pasul cu el. Ceea ce este puţin spus: deseori eram scos din circulaţie şi trebuia să zac un timp. Doamna Ana Cartianu, care ne-a fost încă din primul an de facultate asistentă, apoi profesoară, şefă de catedră şi decan, îmi spunea: «Domnule, nu-ţi pune mintea cu Lev. Lev e un tanc.»”


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara