Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Lemurii din adîncuri de Sorin Lavric

E uimitor să vezi cum fizicienii, cînd se apucă să descrie temelia universului, refac fără voia lor un traseu pe care metafizica occidentală l-a parcurs de mult. Iar Jim Baggott, chimist englez cu un doctorat în fizică la Oxford, în 1978, nu face excepție. Parcă o fatidică constrîngere îl împinge pe un drum pe care nu dorește să calce, confirmînd adevărul că știința, atunci cînd atinge teme primordiale (precum fundamentul materiei), sfîrșește în aporie. Citind cartea lui Baggott – o incursiune în istoria a ceea ce, cu un nume prețios, se cheamă „particula lui Dumnezeu“ – am trăit cu impresia că sînt contemporan cu Anaximandru, Pitagora și Democrit, dar nu oricum, ci prin mijlocirea unor crîncen de sofisticate aparate de măsură (detectoarele de particule din acceleratorul CERN). Vezi cu stupoare cum un om de știință invocă experimente, calcule, cifre și ecuații matematice, pentru ca în final să cadă în aceleași înfundături în care grecii nimeriseră în urmă cu 2500 de ani.
Să refacem lapidar chinul prin care trece Baggott atunci cînd, cercetînd cărămizile de bază ale lumii, simte că-i fuge pămîntul de sub picioare. Chinul stă într-o divizare a materiei de la părți mari la părți din ce în ce mai mici, pînă la acel prag dincolo de care nici o altă divizare nu mai e cu putință. Cum s-ar spune, fizica ajunge la fundul sacului, moment în care crezi că misterul materiei a fost dezlegat. Din păcate, împotriva lui Baggott și a colegilor lui din cosmologie, misterul se încăpățînează să persiste.
Supusă unei divizări nemiloase, materia se fărîmițează într-o pleiadă de particule minuscule, cărora specialiștii le spun convențional „particule elementare“. Dacă vă închipuiți că ele sunt electronul, protonul sau neutronul, sînteți cu totul anacronici. Vremea bătrînului electron a trecut de mult, locul lui fiind luat de niște lemuri bizari: cuarci, leptoni, gluoni și bosoni, niște arătări cu mult mai mici decît uriașul proton. Nu are nici o importanță că nu știm ce înseamnă ei, ce contează e să reținem că sub ei nu mai există altceva în ordinea descrescîndă a materiei. Literalmente, am ajuns la fundul sacului.
Și acum se ivește prima surpriză: ceea ce dă identitate inconfundabilă acestor infime puncte de materie sunt trei însușiri: masa, sarcina electrică și spinul. Definită barbar, masa e reacția de împotrivire a particulelor la cîmpurile de forță din jur, sarcina e reacția de atracție (sau respingere) a particulelor apropiate, pentru ca spinul să măsoare rotația particulei în jurul propriei axe. Sună foarte abstract, dar nu avem încotro: fizica, cînd vorbește de esențe, frizează abstracția pură, fiind mai absconsă decît cea mai aridă filosofie. Ca un detaliu nostim, fizicienii, după ce definesc spinul ca pe un indiciu al rotației în jurul axei, precizează că imaginea, deși este cît se poate de intuitivă, nu corespunde proceselor de la nivel cuantic. Adică ne dau un punct de sprijin ca apoi să ni-l ia repede, ca nu cumva să credem că am priceput. În fine, ni se precizează că cele trei însușiri sunt intrinseci fiecărui lemur, adică ele sunt pînă într-atît de constitutive că nu le poți înlătura decît desființînd lemurii (a se înțelege particulele).
Și acum apare a doua surpriză: cele trei însușiri sînt exprimate prin cantități, cifre pure reprezentînd un etalon de măsură. Asta înseamnă că orice calitate cuantică poate fi redusă la un set de cantități numerice. Reducționism cras, după calapod științific. Pînă aici, mintea acceptă reprezentarea și așteaptă continuarea. Numai că ea, continuarea, aduce a treia surpriză: lemurii nu sînt stabili, ci apar și dispar, ba uneori se transformă unii în alții, după legi ce scapă experților. În plus, dacă mai adaug că fiecare lemur, în măsura în care e particulă, în aceeași măsură e și undă, situația bate în confuzie, fiindcă întrebarea pe care nu o poți ocoli este: care e acea instanță din cauza căreia particulele apar și dispar, dar nu oricum, ci avînd o masă, o sarcină și un spin? Cu alte cuvinte, cine se joacă cu cantități cuantice ca din ele să iasă, ca dintr-un joben magic, mase, sarcini și spini? Ce se află acolo, pe fundul albiei materiei, ca din ea să sară lemurii?
Și iată cea de-a patra surpriză: fizicienii sînt siliți să postuleze o calitate de fundal căreia îi spun „cîmp primordial “, o stihie înzestrată cu puterea de a conferi mase, sarcini și mișcări de spin. Acestui cîmp, în amintirea unui fizician din deceniul șase al secolului XX, experții îi spun „cîmpul Higgs“, dar tot atît de bine îi puteau spune pleroma, arheul, prima materia, Urgrund-ul, sfîntul duh sau albia divină. Ce înseamnă asta? Că fizicienii își botează cu propriul jargon un concept al originii pe care metafizica l-a numit cu felurite noțiuni. De pildă, pleroma e sursa a toate cîte sunt grație unor emanații subtile pe care gînditorii, de la Plotin pînă la Hegel, le-au numit în manieră proprie: Unul sau conceptul.
Logica fizicienilor e curat metafizică: blochează reducerea calității la cantitate prin stipularea unei calități inițiale. În timpul scolasticii se spunea că Dumnezeu e act pur din care izvorăsc toate potențele. Azi se spune că un cîmp primordial precede toate particulele. Alt jargon, aceeași aporie. Să reluăm firul demonstrației: pentru ca o particulă să aibă masă, ea trebuie să se împotrivească influenței unui cîmp care o precede. Înțelegeți? Unde nu am împotrivire, nu am identitate. Iată o definiție strict polemică a identității. Și atunci e stipulat un cîmp de energie care, premergînd tuturor lemurilor, le face cu putință identitatea prin împotrivirea față de el. E războiul lui Heraclit în variantă cuantică. În ciuda tehnicii de care dispun cosmologii, tiparul de gîndire în care se mișcă e ancestral, căci cîmpul Higgs e presupus în chip pur teoretic, iar fizicienii, pentru a-i demonstra existența, își pun speranțele în acceleratorul de particule de lîngă Geneva.
În fine, a cincea surpriză privește felul cum apar particulele: dacă în starea primordială nimeni nu se împotrivește nimănui, acelei stări îi putem spune vid, abis, neant sau cum altcumva vreți. Important e că, neexistînd identități pe bază de împotriviri (acțiuni și reacțiuni), nici o particulă nu apare. Totul e un gol stînd în sine, numai că golul nu e deloc gol, ci umplut cu un cîmp pe care fizicienii îl presupun din nevoia de a declanșa mișcarea. Platon vorbea de „mișcare“, „stare“, „același“ și „altul“, azi fizicienii vorbesc de cuarci, gluoni și bosoni, numai că la întrebarea firească – prin ce mecanism apar particulele? – răspunsul e magie pură: din cauza ruperii simetriei! Foarte bine, dar a cui simetrie? La început nu există nici o simetrie, fiindcă nu are între ce părți să se manifeste. Nu există dreapta-stînga, sus-jos.
Cartea lui Jim Baggott recurge mereu la acest mirabil deus ex machina care poartă numele de „ruperea simetriei“, atîta doar că atunci cînd autorul vrea să o explice nu se face înțeles. Cel puțin eu nu am înțeles-o. Simetrie între ce și ce? Între o pleroma ascunsă și niște lemuri latenți?
În fine, ajungem la acceleratorul de particule de la CERN de lîngă Geneva, unde, în iulie 2012, graficele obținute prin prelucrarea pe calculator a datelor provenite din cele două detectoare (ATLAS și CMS) au sugerat existența unei particule avînd masa pe care fizicienii au prevă- zut-o pentru bosonul Higgs. Masa e infimă, între 125 și 126 GeV, dar nici un specialist nu s-a pronunțat ferm asupra identității noii particule. Este ea pleroma mult căutată sau nu? A fost dovedită existența cîmpului primordial? Fizicienii evită deocamdată să se pronunțe.
Ce izbește e contrastul dintre mărimea detectorilor de particule folosiți la CERN și micimea particulei căutate. E ca și cum ai vîna un virus cu ajutorul unui submarin atomic. De exemplu, detectorul ATLAS are 45 de metri lungime, 25 de metri înălțime, cîntărește 7000 de tone, fiind echivalentul a 100 avioane Boeing. Și totuși, în ciuda formidabilei aparaturi, cîmpul Higgs, matricea primordială a materiei, nu a putut fi dovedit. El rămîne o undă (particulă) ipotetică căreia fizicienii îi invocă existența pe hîrtie, sub formă de grafice și ecuații. Ce frapează e că nici unul, de la un Baggot sau un Weinberg din zilele noastre, pînă la un Heisenberg sau un Pauli din trecut, nici unul nu pare să-și dea seama că, prin gura lor, se face auzit glasul metafizicii. Bosonul lui Higgs e urmașul peste secole al Unului lui Plotin și al conceptului lui Hegel.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara