Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Legenda aurea în limba română de Simona Drăgan

Jacques de Voragine, Legenda Aurea. Vieţile Apostolilor, cuvânt înainte de Teodor de Wyzewa, traducere din limba franceză de Gabriel Avram, Editura Herald, Bucureşti, 2016, 172 p.

În acest an, a apărut în limba română o mică selecţie de texte despre vieţile apostolilor, din ciclul de istorii hagiografice Legenda Aurea. În lumea Evului Mediu occidental, această carte poate să fi circulat la un moment dat chiar mai mult decât Biblia . Cert este că, din incunabulele păstrate, au supravieţuit mai multe ediţii ale acestei lucrări decât ale Cărţii Cărţilor, iar cele peste opt sute de manuscrise medievale păstrate sunt adevărate opere de artă, fiind împodobite cu preţioase miniaturi şi caligrafii.

Deşi o colecţie de vieţi de sfinţi, organizată după calendarul liturghiilor catolice de peste an, Legenda Aurea a circulat şi a funcţionat în lumea apuseană altfel decât sinaxarele creştinismului răsăritean, cu care am putea, în linii mari, asemăna-o. Însumând aproximativ o mie de pagini, scrise în latină, această culegere de legende nu era, asemenea mineielor (sau sinaxarelor) ortodoxe, o carte de dogmă bisericească (destinată cultului), ci, după taxinomiile propuse de medieviştii noştri, mai degrabă una de lectură bisericească (oferită instruirii). Chiar şi aşa însă, în practica Bisericii Catolice graniţele nu erau foarte stricte, de vreme ce preoţii obişnuiau adesea să citească fragmente din ea în timpul slujbelor. Acest lucru s-a datorat, însă, în mare măsură faptului că autorul volumelor a fost un călugăr dominican şi teolog respectat din secolul al XIII-lea, Jacopo da Varagine, ulterior arhiepiscop de Genova (consacrat, datorită ediţiei în limba franceză a Legendei Aurea din 1476, de la Lyon, şi sub numele de Jacques de Voragine), iar viaţa sa a fost un exemplu de conduită morală, după un model de umilinţă şi simplitate mai degrabă de tip franciscan decât dominican.

În 1816, a fost chiar beatificat de Biserica Catolică, iar Legenda Sanctorum, numită la puţin timp de la apariţie, datorită succesului său, „Aurea”, a rămas ca fiind principala sa operă, deşi nu mai puţin importantă a fost, în epocă, traducerea pe care a dat-o Bibliei în italiana vernaculară. Când a întocmit însă, pe la 1260, susnumita compilaţie de legende hagiografice, a procedat invers faţă de compatriotul (şi urmaşul său la scurt timp) Dante: a ales latina, considerată o cale mai sigură de a transmite acest tip de „învăţătură” maselor, cu girul Bisericii şi al propriei sale autorităţi ecleziastice; ceea ce s-a şi întâmplat, cartea fiind adoptată imediat de Biserică, dar totodată şi tradusă, încă din primele sute de ani, în mai multe limbi europene. În felul acesta, deşi citită (pe ne-înţelesul maselor analfabete) în biserici şi, conform unui studiu recent, chiar folosită în şcoli ca un text de abecedar, ea a devenit totodată accesibilă poporului prin traduceri şi, pe această cale, a putut pătrunde nediferenţiat şi în lumea atelierelor de meşteşugari. Astfel, în scurtă vreme a ajuns să constituie principala sursă iconografică în decorarea capelelor, a bisericilor şi catedralelor cu vaste cicluri narative inspirate din vieţile sfinţilor.

Succesul medieval al cărţii provine din simplitatea limbajului ales şi renunţarea la dogme. La acestea se adaugă, bineînţeles, elementele de fabulos şi miraculos ale naraţiei, care, deşi aplicate unor figuri istorice, nu erau supuse nici celei mai mici contestări în epocă. Voragine a apelat, în alcătuirea „vieţilor” sale, la scrieri patristice şi evanghelii apocrife agreate de Biserică, şi deci acceptate să ajungă la urechile şi ochii credincioşilor între pereţii lăcaşelor de cult. Unele apocrife erau, de altfel, chiar necesare şi, prin urmare, indicate de către autorii programelor iconografice (deseori comanditari bisericeşti), considerându-se că textele canonice conţin prea multe goluri despre unele perioade cheie din viaţa Lui Iisus Hristos, a Fecioarei şi a sfinţilor, fapte care se cuveneau şi ele zugrăvite. Iar aceste goluri nu puteau fi umplute decât cu ajutorul unor apocrife atent selectate, la care s-au adăugat ulterior vieţile unor sfinţi locali, servind nevoii insaţiabile de sacru a maselor.

Legenda Aurea a avut şi ea destinul lesne de prezis al interpolărilor, cu editori mai mult sau puţin indiferenţi la acest aspect, dar şi cu unii foarte scrupuloşi în a despărţi textul original de adaosurile ulterioare. De exemplu, dacă William Caxton, marele tipograf englez din sec. XV, a sporit cu aproape o treime corpusul traducerii sale din limba latină, adăugând textelor din originalul latin capitole din ediţii franceze şi engleze mai timpurii, pe de altă parte, traducătorul francez Teodor de Wyzewa, după care s-a realizat şi această mică ediţie în limba română, a întreprins totul, în sec. XIX, pentru a elimina falsurile din traducerea sa.

Nici Voragine însuşi nu a fost mai puţin scrupulos. Deşi o carte de popularizare, chiar de vulgarizare teologică (aşa cum s-a spus), Legenda Aurea se prezintă în faţa posterităţii cu toată străduinţa acestuia de a selecta „adevărul” despre sfinţi şi de a chestiona neverosimilul doctrinal, uneori chiar cu precizări privind îndoielile sale referitoare la surse. De exemplu, povestind despre o pedeapsă sângeroasă, pe care Sfântul Apostol Toma i-o aplică unui maestru de ceremonii de la curtea regelui Indiei, autorul contestă veridicitatea legendei, nefiind plauzibil ca un apostol al Lui Hristos să se răzbune din vanitate. Alteori, îndoielile se nasc firesc chiar în mintea cititorului: de exemplu, poate fi un copil condamnat să se nască mort doar pentru că este fiul unui criminal? În doctrina creştină, copiii nu preiau păcatele părinţilor. Sau, în Viaţa Sf. Apostol Iacov cel Mic, zis „fratele Mântuitorului”, aflăm că „semăna atât de tare la chip cu Isus Christos, încât adeseori era confundat cu El” (p. 89). Dar, de vreme ce se înrudeau prin Iosif, cum a fost posibilă asemănarea? Autorul nu îşi pune această întrebare.

Preţioasă este contribuţia despre Sf. Apostol Matia, care l-a înlocuit printre apostoli pe Iuda Iscarioteanul, după moartea acestuia. De fapt, povestea ce îi este rezervată conţine, în proporţie majoritară, istoria celui pe care îl înlocuieşte şi care, detestat simbol al trădării şi al disperării, nu avea loc (dar nici nu putea lipsi) dintr-o astfel de lucrare.

Cu excepţia lui Iuda, toate vieţile apostolilor sunt organizate în jurul misiunilor lor de evanghelizare a lumii: Sf. Andrei în Sciţia, Sf. Matei în Etiopia, Sf. Toma sau Sf. Bartolomeu în India, Sf. Ioan Evanghelistul în Asia şi insula Patmos (unde va scrie Apocalipsa după Ioan) etc. Multe întâmplări sunt consacrate întrecerilor cu magi, vrăjitori, adepţi ai unor culte păgâne, sau cu Diavolul însuşi, demonizând fiinţe din jur sau luând chip frumos. Confruntările cu idoli sau cu adepţii altor culte se întâlnesc şi în Vechiul Testament (vezi întrecerea Sf. Ilie cu zeul Baal) şi continuă şi în acest prim veac posthristic, esenţial pentru extinderea noii religii şi apărarea împotriva heterodoxiei. O formulă recurentă o reprezintă, bineînţeles, şi martiriul apostolilor, răstigniţi, lapidaţi, decapitaţi, jupuiţi de vii. Sfârşitul lor respectă obligatoriu adevărul istoric, şi constituie principalul indiciu privind locul îngropării moaştelor şi apariţia unor fenomene de venerare locale (vezi, de exemplu, Bazilica San Marco din Veneţia sau San Pietro din Roma). Nu în ultimul rând, în paralel cu demascarea idolilor, evanghelizarea presupune şi descoperirea unor continuatori providenţiali, proveniţi din cele mai diverse colţuri ale lumii şi culte, cu istorii personale locale şi convertiri miraculoase. Iar între convertiţi şi continuatori, femeile joacă un rol aparte, fiind deseori primele receptacule ale noii credinţe. Ca şi în Faptele Apostolilor, este evident şi în Legenda Aurea că Hristos, asemenea promisiunii făcute înaintea Înălţării, îi îndrumă mistic, li se arată şi, în final, îi ia la El, ca în momentul ridicării la Ceruri a Sfântului Ioan Evanghelistul sau odată cu martiriile Sfinţilor Apostoli Petru sau Andrei, des reprezentate şi iconografic. Europa are în această carte un spaţiu al fabulosului mistic, din care a hrănit spiritul popular şi inspiraţia vechilor maeştri.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara