Numărul curent: 34

Literatură:
LECTURI LA ZI de ---

Şapte teme
            
Un studiu recent de Andrei Bodiu, Şapte teme ale romanului postpaşoptist, are menirea de a opri procesul de "fosilizare" al unor romane apărute între anii 1855-1865. Miza acestui demers este uşor de intuit. Propunându-şi re-lectura "fără prejudecăţi a unei epoci literare mai puţin cenuşii decât se crede", autorul se angajează pe un drum inedit. Fără a fi profund revoluţionară, re-lectura comportă o oarecare distanţare de vechile interpretări, căci altfel, printr-o angajare în linie tradiţională, nu-şi justifică pretenţia. Recurenţa toposurilor romantice, schematismul excesiv, grefele aplicate din romanele populare franţuzeşti ale lui Eugen Sue, Paul Féval sau Paul de Kock, nu îl descurajează pe autor ci, din contră, îi revelează importanţa descoperirii stereotipiilor semnificative în toată complexitatea lor, ca reacţii normale ale procesului de profesionalizare a scriitorului (grefarea unor modele rămâne doar la nivelul "reţetelor" vădit occidentale şi nu exclude procesul de autohtonizare). Operele luate în calcul - Manoil, Elena, de Dimitrie Bolintineanu, Misterele din Bucureşti, Ioan M. Bujoreanu, Un boem român, Pantazi Ghica, Scrieri alese, Radu Ionescu, Catastihul amorului şi La gura sobei - oferă autorului posibilitatea unui demers critic axat pe cele şapte teme identificate. În Studii despre iubire, Jose Ortega y Gasset descrie cât se poate de obiectiv spiritul epocii: "să nu uităm: suntem la ceasul când se pregăteşte romantismul. Inima se ridică la cap. Emoţia e acceptată ca un alcool, e o savoare nouă, care îmbată, şi lumea caută acum, mai presus de toate, beţia.(...) Tonul epocii se declară în vocabular: la tot pasul auziţi, divinul, sublim, extatic, fatal." Amorul este un zeu ce-şi angajează în procesiune mai toate personajele. Ritualurile sunt variate, de la amorul curat, spre cel provocat de afrodisiace, ajungându-se apoi la cel corupt, atât la îndemâna seducătorilor cât şi a "damelor". Aşa cum observa eseistul spaniol, extazul este culmea spre care tind toţi îndrăgostiţii. Ajunşi aici aceştia trăiesc doar în clipă căci, după modelul romantic, nu pot suporta pururi momentul. La Bolintineanu şi Bujoreanu, a reuşi sau nu în amor echivalează cu creşterea sau descreşterea tensiunii epice. În mai toate operele studiate, aceste pante abrupte suportă o teatralizare, marcată prin semne grafice şi prezenţa într-o formă dublă: hibridizarea epicului şi a dramaticului sau disimularea personajului care joacă teatru cu bună ştiinţă. Aici este punctul în care "estazul" amintit este substituit cu jocurile seducătorilor, sinceritatea cu răceala pragmatică. Don Juan, căci despre el este vorba, nu este văzut cu ochi buni de romancierii vremii. Aceştia sunt nişte moralişti clasici şi nu pot concepe amorul decât dublat de componenta morală, curăţenie, sinceritate. Chiar un Pantazi Ghica, adversarul conservatorismului subteran al celorlalţi autori, cel dintâi care scrie despre practica "amorului liber", la intrarea în ţară a lui Paul, personajul din Un boem român, îşi manifesta reticenţa faţă de modelul acceptat de Gautier sau E.T.A.Hoffmann. Noul tip de amor nu poate exista fără un oarecare laxism al moralei. Bolintineanu, fire democratică, pledase pentru emanciparea femeii, dar a avut grijă să prezinte şi reversul, libertinajul, viciul, înaintea Raşelicăi lui Mateiu Caragiale, prin Marioara din Manoil. Încălcarea virtuţii ar mai putea pleca şi dintr-o reacţie a femeii-victimă în faţa compromisului social - "prostituţie" cum ar numi căsătoria din interes George, eroul din La gura sobei. Amorul liber nu poate exista fără victime, fără scepticism, fără decadentism. Aşadar, deznodământul nu poate fi decât fericirea sau moartea, în spiritul maniheist al romantismului Biedermeier. Singura excepţie ar fi o soluţie neexploatată până în 1865, şi anume, răcirea progresivă, decristalizarea sentimentală din La gura sobei. Excesul romantismului este amendat în cazul de faţă de un realism care substituie patetismul cu un anumit cinism. Dinamica relaţiilor dintre personaje este contextualizată de Andrei Bodiu prin intermediul unor instrumente bine articulate, furnizate de studiul Istoria vieţii private, coordonat de Aries Phillipe şi Duby Georges. Astfel, salonul, ca spaţiu care găzduieşte disputele din "societatea privilegiaţilor", este orizontul de contact dintre public şi privat; camera este simbolul vieţii intime, un spaţiu al confesiunii; loja este o extensiune a salonului. "Spaţiul salonului îşi găseşte o prelungire ce pare paradoxală, deoarece este vorba de un loc public, care este tratat însă ca un spaţiu privat: această prelungire este loja, la teatru sau la Operă. (...) Loja însă este o lume închisă şi protejată, un fel de acasă reconstituit la teatru." La acest capitol ar mai fi de amintit un topos recurent în romanele postpaşoptiste, mânăstirea. Spaţiu al retragerii, al recluziunii, aceasta mai poate fi văzută ca un simbol al eşecului tensiunii dintre libertate şi amor. În mai toate romanele studiate, dar cu precădere la Bolintineanu şi Pantazi Ghica, se simte o sufocare a naratorilor de către autori. "Această depăşire a competenţelor narative transformă uneori discursul naratorului în pur discurs auctorial, încălcând limitele verosimilului." Este vorba de dimensiunea morală a discursului literar, una dintre trăsăturile accentuate ale romantismului Biedermeier, autohtonizată într-o asumare critică a modernităţii ca reflex al epocii paşoptiste. Şapte teme ale romanului paşoptist este un studiu plăcut, întemeiat pe o reconsiderare obiectivă a textelor. Caracterul polemic reformează prejudecăţile estetice şi, fără a fi ostentativ în inovare, se materializează într-o reuşită care poate fi citată alături de titlurile marilor critici care s-au ocupat cu această perioadă. Are avantajul de a se citi uşor, ca o povestire neîmpiedicată de excese teoretice, unde pasajul citat şi analiza lui critică se întrepătrund, lăsând să se observe artistul Andrei Bodiu. Datorită distanţei inevitabile dintre mentalitatea scriitorului postpaşoptist şi cea a cititorului de azi, am recitit "infidel" unele romane. Aceeaşi distanţă în timp a oferit operei calităţi pe care iniţial nu le-a avut sau a răpit unele identificabile la vremea apariţiei. Dacă din punct de vedere estetic nu sunt mari realizări, prin savoarea lecturii, aceste începuturi ale romanului românesc modern dezarmează intransigenţa percepţiei de astăzi. Cristian Măgură Iuvenal, contemporanul nostru? artea de debut a Alexandrei Ciocârlie - la origine teză de doctorat - este şi primul studiu de amploare de la noi dedicat operei poetului latin. În spaţiul culturii noastre tentativele de a-i schiţa un profil critic nuanţat se pot număra, practic, pe degetele de la o mînă (printre ele: un studiu al lui Eugen Cisek din 1977, Juvenal et certains problèmes de son temps, capitolul lui I. Fischer din volumul IV al Istoriei literaturii latine sau prefaţa lui G. Guţu la ediţia din 1986 a Satirelor ). Importanţa laturii filologice în demersul hermeneutic întreprins de Alexandra Ciocârlie este imposibil de ignorat, dar ea nu elimină alte modalităţi de apropiere faţă de texte. Ne dăm seama că descifrarea sensului originar şi autentic al scrierilor rămîne o condiţie necesară (nu şi suficientă) a accesului la numeroasele medieri ce apar în spaţiul de confruntare dintre orizonturile temporale angajate în dialog. Filologia se întîlneşte fertil cu critica, în centrul demonstraţiei plasîndu-se binomul indignatio/ironia (după o sugestie împrumutată dintr-un studiu al lui A.C. Romano (Irony in Juvenal, Hildesheim, New York,1979), preluată însă cu discernămînt şi spirit critic: "Prin calităţile, ca şi prin eventualele sale lacune, studiul lui Romano constituie premisa lucrării noastre. El ne autorizează o lectură a lui Iuvenal în perspectiva ironiei, lăsîndu-ne totodată spaţiu de manevră pentru un demers complementar pe care îl socotim necesar (…)Credem în posibilitatea de a aprofunda cercetarea cu un demers care concentrează perspectiva asupra unui singur aspect semnificativ, dar o lărgeşte totodată urmărindu-i implicaţiile generale în interpretarea de ansamblu a operei lui Iuvenal, ca şi în contextul literar al epocii."(pp. 30-31) Ceea ce transformă, apoi, această nouă interpretare a operei lui Iuvenal într-o lectură incitantă pentru cititorul mai mult sau mai puţin avizat, este modul tranşant în care autoarea demontează prejudecăţile (pe cît de numeroase, pe atît de rezistente) perpetuate, inerţial, de-a lungul timpului în exegezele consacrate poetului latin. Astfel, faptul că multă vreme acesta a fost considerat drept întruparea, prin excelenţă, a spiritului satiric (de la ultimii autori păgîni ai Romei, pînă la comentatori din secolul nostru, imaginea unui Iuvenalis ethicus a înregistrat o carieră absolut impresionantă, după cum ne demonstrează cu argumente convingătoare autoarea), neglijîndu-se alte aspecte poate mai interesante din perspectiva cititorilor de astăzi ai satirelor sale, a condus la discreditarea implicită a unui demers poetic considerat îndeobşte moralizator. Tocmai prin subtilitatea şi soliditatea argumentelor cu care Alexandra Ciocârlie reuşeşte să substituie imaginii mumificate "a unui moralist scandalizat de devierile contemporanilor de la canonul etic tradiţional", pe aceea a unei personalităţi poetice dintre cele mai contradictorii, şi deci mai vii, studiul de care ne ocupăm are toate şansele - dacă nu să îl transforme pe Iuvenal, după o formulă devenită şi ea deja clişeu, în "contemporanul nostru" - cel puţin să ni-l redea în toată complexitatea lui de poet autentic. Convinsă că "Iuvenal ironicul are mai multe şanse să placă postmodernilor decît moralistul sau declamatorul", autoarea stăruie apoi în cele cinci studii analitice extrem de aplicate, asupra modului în care mecanismele ironiei funcţionează efectiv, caută cu răbdare punctele de acroş, folosindu-se în acelaşi timp de o bibliografie impresionantă ca de un instrument de investigaţie funcţional. Ceea ce mai merită, apoi, semnalat, este faptul, că deşi travaliul filologic este - după cum remarcam mai devreme - esenţial, el nu rămîne, nici pe departe, un scop în sine, ci conturează chiar o posibilă deschidere spre zona investigării mentalităţilor. După cum şi-a propus să ne demonstreze autoarea, poetul pare să se integreze într-adevăr unei epoci mai noi, definită "prin răsturnarea modului tradiţional de a exista şi a celui clasic de a scrie"…… Catrinel Popa

Andrei Bodiu, Şapte teme ale romanului postpaşoptist, Ed. Paralela 45, 178 pag.

Alexandra Ciocârlie, Iuvenal, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Colecţia Universitas, Bucureşti, 2002, 362 pag.

 
În spiritul lui Caragiale
           
Caragiale trecut în poezie, adică repovestit în rime şi devenit eu liric - cine ar fi îndrăzit şi cine şi-ar fi imaginat că un asemenea lucru e posibil, că ar mai rămîne ceva din Caragiale în urma unei astfel de ";tranzacţii", sau, mai mult, că totul ar putea fi o reuşită? În 1998, Şerban Foarţă publica la Timişoara un volum intitulat Caragialeta care exact lucrul acesta îl făcea. Uimitor cît de în spiritul Momentelor şi schiţelor. Clasicul, aşa cum îl ştiţi, aşa era în versurile din Caragialeta. Plus talentul unui poet care se juca inteligent, intertexual şi poate postmodern, cu vorbele şi ticurile binecunoscutelor personaje caragialiene.
           
Gîndindu-se în Anul Caragiale la Caragialeta, Şerban Foarţă spune bis. Adică scoate un nou volum pe care îl intitulează exact aşa, Caragialeta bis, volum ce continuă versificarea a ceea ce părea de netrecut în poezie. Marius Chicoş Rostogan cu un poem despre comeata Falb, cucoana din ART. 214 în biroul avocatului, intenţionînd să-l divorţeze pe tînarul ei fiu, apoi popa şi fata lui în acelaşi birou, cu aceeaşi intenţie; Leanca văduva şi Iancu Zugravu cu invective rimate sau Madame Ésmeralde Piscopesco şi ceaiul ei de joi - sînt eroii lui Caragiale ce se aşează cuminţi în versurile lui Şerban Foarţă, cu tot cu moravuri şi replici. Citez din Căldură mare, în varianta lui Foarţă: ";Cînd termometrul spune, la umbră, treizejtrei / de grade Celsius, e căldură mare / la unşpe bis pe strada Pacienţii (nu e trei- / sprezece că-i fatal, precît se pare). / Calea Pacienţii una-i cu-aceea a Sapienţii, / şi viceversa, domnilor sapienţi! / N-o ai pe-a doua fără de-ntîia: a Pacienţii ă drept care trebuie să fim pacienţi. / Fie şi dacă baba e ramolită foarte, / băiatul cu şorţ verde, insipid, / muscalu-şi doarme somnul, pe capră, cel de moarte, / în vreme ce feciorul e stupid, / ei ştiu (şi o confirmă,-ntr-o doară, şi sergenţii / de stradă, în poziţie de drepţi) / că e aceeaşi calea Pacienţii cu-a Sapienţii / şi numai răbdătorii-s înţelepţi."
           
Jocul propus de Şerban Foarţă, joc ce reuşeşte să păstreze şi în acelaşi timp să creeze o atmosferă, ţine de tehnică şi de stil. Diferitele porţiuni de vers îşi întemeiază existenţa în poezie pe o implicită convenţie de simetrie cu textul de la care se revendică, fapt datorat alăturării de construcţii şi de cuvinte caragialiene aflate în original la distanţă, într-un fel ce lasă senzaţia unui efort de rezumare a textului întreg. Am văzut acesta în Căldură mare şi lucrurile stau la fel cam în toate poeziile. Tehnica devine mai evidentă atunci cînd e vorba de dialog. Cucoana şi avocatul din ART. 214 : ";- Şi ce pofteşti: zi-mi-o / că,-n van, te sforţezi! / - Să mi-l devorţezi / - Pe fimi-o. / - De cine? / - De aia / De-o ţine creanga / la Otopeanca / la Hurdubiloaia / şi alte tanti : / Popeasca, Ioneasca …/ S. c. l."
           
";Povestea" e, peste tot, cea din Caragiale sau, cel puţin, aceasta e prima senzaţie de lectură, pentru că, în realitate, ea dispare sau, mai degrabă, se ascunde tot în spatele unei convenţii de lectură, cea încheiată de autorul poeziilor cu cititorul care ştie textul caragialian, ştie detaliile lui, conservate în memorie tocmai prin cuvinte şi replici care nu pot fi uitate şi nu pot fi decît ale lui Caragiale. ";Povestea" se recompune mai degrabă în mintea cititorului, poezia rămîne mai ales joc al alăturării de cuvinte. E trucul subtil şi reuşit în cele mai multe dintre poezii prin care Foarţă păstrează spiritul şi atmosfera unui Caragiale pe care nu l-am bănui traductibil în rime. Şi de aici apare surpiza. Surpriza unor detalii care nu sînt în Caragiale, dar care par a fi din Caragiale. Jocul poetului cu cititorul său e dublu. În High-Life (sau cum se pitrece la noi), Foarţă dezvăluie greşeala lui Bostandaki, un amănunt asupra căruia Caragiale păstrase tăcerea: ";...ironia soartei / i-a jucat un renghiu, ă pe întîiul a / din «infa- / tigabilă» convertindu-l într-un u mehenghiu: / groaznică malchance / pentru cronicariu' / ce-i făcut magariu: / «A-t-on jamais vu pareille insolence?!...»". În altă poezie Foarţă îl pune pe elevul Ion Luca să recite din Bacovia. Versurile nu sună mai puţin caragialian, dar aici, fără sprijinul unui text scris de Caragiale, poezia mizează exclusiv pe parodie: ";Şi toamna, şi iarna, / şi viceversa, / coboară-amîndouă; / şi plouă şi ninge, / şi viceversa. / Şi noaptea se lasă, / murdară şi goală, / şi viceversa; / şi galbeni trec bolnavi, / şi viceversa, / copii de la şcoală". Un singur cuvînt e aici suficient să-l traducă pe Bacovia în Caragiale. De două volume a fost nevoie pentru a-l avea pe Caragiale în versuri. O singură întrebare pentru autor: Nu ţi se pare d-tale că te faci mai catolic decît Papa?


Timpul de după Caragiale
           
Întrebarea cu care încheiam recenzia de mai înainte era, fireşte, din Caragiale. I-o pune Tipătescu, supărat, lui Farfuridi. Dar nu din O scrisoare pierdută am desprins-o, ci dintr-un calendar Caragiale pe care o să vi-l prezint acum.
           
Nu vă aşteptaţi la un calendar de festivităţi dedicate scriitorului. Ideea a fost tocmai opusul unui astfel de gest şi cei trei autori ai lui, Călin-Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima şi Rodica Zafiu, au ţinut să precizeze acest lucru: ";A se mai şti că acest Calendar nu s-a născut din bîţîiala festivistă ce a eclectizat în acest an mica noastră republică, prinsă ca într-o menghină, între UNESCO şi NATO, la 150 de caragiali putere. Nenea Iancu s-a făcut scăpat invocînd o criză de sciatică pentru a sta la Berlin şi a nu participa, în 1912, la bîlciul celebrărilor dedicate lui, pe-atunci sexagenar. Cum ţi s-ar părea - delicată cititoare şi politicos cititor - să profităm de absenţa lui pentru a-l cinsti cum singur n-ar fi vrut-o?"
           
Pe scurt, chiar e vorba despre un calendar, aşa cum le ştiţi pe cele de perete, cu o foaie pentru fiecare zi a anului. Atît doar că nu merită să rupeţi foaia după ce a trecut ziua, mai ales că autorii au gîndit calendarul ca mereu valabil. Povestea lui începe în vara anului trecut, cînd cei trei s-au întîlnit la Doi Mai, ";unde şi-au julit şi coatele, şi genuchii, recitindu-l pe Caragiale." Aşa se face că fiecare pagină are un citat scos din opera lui nenea Iancu, ales în funcţie de zi şi dublat, atunci cînd e cazul, de un memento. Pentru 1 ianuarie: ";Cum să-ncep?... Pre legea mea, tocmai asta mă cam încurcă; dar, fiind-am început, cruce-ajută, povestea vorbei... ce-o da tîrgul şi norocul." Memento-ul adăugat de autori păstrează tonul: Sfîntul Vasile. Mai departe, tîrgul şi norocul aduc zilele anului în curgerea lor firească. Şi, fatalitate, vorbele lui Caragiale se potrivesc întotdeauna de minune. Ca să vă conving, citesc fragmentul ales pentru ziua de 12 ianuarie (Memento: Manifestaţie populară, 1990) : ";O să vă arătăm noi dv. tutulor, cari vă solidarizaţi cu regimul banditesc...". Sau, cel din ziua de 22 martie (Memento: Ziua mondială a apei): ";Într-o ţară eminamente constituţională, apa trece, moftangii rămîn". Trei luni mai tîrziu, pentru 22 iunie, ziua în care, în 1912, murea Caragiale : ";Ţal! nene Iancule!... a se revedea!"
           
Zonele din care autorii aleg evenimentele pe care le consemnează ca memento în josul paginii sînt cele preferate de calendarele de tip popular : marile sărbători ortodoxe, evenimente ale istoriei neamului, zile internaţionale (a muzicii, a limbii, a apei, a alimentaţiei...) şi nelipsitul horoscop. Totul, evident, în spiritul lumii personajelor lui Caragiale. Răspunsuri pentru fiecare zi a anului. O întrebare pare totuşi să pună calendarul: nu cumva e şi lumea din zilele noastre? Sper, totuşi, că nu e vorba de un calendar perpetuu.

Cătălin Constantin


Şerban Foarţă, Caragialeta bis; Ed. Brumar, Timişoara, 2002, 64 pag.

Calendarul după Caragiale alcătuit de Călin-Andrei Mihăilescu, Liviu Papadima, Rodica Zafiu, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2002.


Un studiu necesar
          
După cartea lui Teodor Vârgolici despre Societatea Scriitorilor Români înregistrăm apariţia unui studiu al lui Ion Ianoşi consacrat instituţiilor literare postbelice şi în special Uniunii Scriitorilor (Uniunea Scriitorilor în sistemul culturii socialiste şi segmentul literar în tranziţia românească, Ed. Paideia, 2003). Studiul face parte dintr-o cercetare mai întinsă dedicată Instituţiilor în tranziţie, urmărite pe domenii şi, probabil, cu mai mulţi autori, avându-l coordonator pe Adrian Miroiu.
           
Studiul profesorului Ianoşi cuprinde trei capitole: primul e consacrat "antecedentelor" (veacul XIX şi întâia jumătate a veacului XX), al doilea epocii 1945-1989, marcată de "logica sinuoasă" a evoluţiei social-politice, al treilea, în fine, e consacrat anilor de "tranziţie", până în 2001. Studiul, pe de o parte, prezintă în date concrete organizarea instituţională a vieţii scriitoriceşti (conferinţe ale Uniunii, organe de conducere, statutele cu modificările succesive, publicaţii etc.), iar pe de alta pune în relaţie aspectele organizării cu producţia literară propriu-zisă. Un accent special este pus pe înfăţişarea relaţiilor dintre scriitori şi puterea comunistă, aceasta văzând în scriitorime, dincolo de actele de conformism ale acesteia, "eşantionul cel mai incomod dintre creatori şi chiar dintre intelectuali". Anii post-decembrişti aduc râvnita libertate a scrisului, dar şi mari dificultăţi materiale cărora U.S. încearcă să le facă faţă.
           
Un studiu necesar ale cărui date concrete şi concluzii pot sta la baza unei viitoare ample istorii a vieţii literare româneşti postbelice. (G.D.)