Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
„Lecţii de anatomie“ a poeziei de Gabriela Gheorghişor

Ion Pop, Casa scărilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 91 pag.

Există, în vremea din urmă, îndeosebi printre tineri, o furie a „demolării“ înaintaşilor. Unii dintre aceştia, mai mult sau mai puţin scriitori, şi-au însuşit cu uşurinţă deviza avangardistă a negaţiei („Jos…!“) şi tot ce nu intră în perspectiva lor (îngustă/ exclusivistă) asupra literaturii e bun de aruncat la coş. O anume anxietate (a „influenţei“ sau a prestigiului) datorată „clasicilor“ (unii, în viaţă) este firească, dar paricidul simbolic nu reprezintă o garanţie a construcţiei literare temeinice. Strigătele de chivuţă şi înjurăturile de stadion sunt, mai degrabă, nişte scâncete de neputinţă.

Ion Pop, critic şi istoric literar, traducător şi poet, personalitate a Literelor clujene şi a Echinox-ului, ale cărui volume publicate ar putea umple vreo două rafturi de bibliotecă, este unul dintre seniorii care resimt violenţa atitudinală a noilor generaţii faţă de aşa-zişii „expiraţi”. De aceea, poemele din Casa scărilor îmbină melancolia crepusculară cu vitalitatea agonală, spaima de moarte cu instinctul de combatant. În ciuda precarităţilor fizice, prezentate cu auto-ironie, Ion Pop rămâne un aprig luptător pe frontul vieţii şi al poeziei. Nu din postură de infanterist, ci având avantajul mobilităţii şi înălţimii celui din cavaleria uşoară. Lăsând deoparte armele criticii literare, poetul oferă o „demonstraţie” de forţă cu sabia ironic-sarcastică a versului. Însă una aristocratică, rafinată, cu fandări livreşti şi lovituri precise. Vocaţia pedagogică este şi ea mereu trează, transformând energia polemică în „lecţii de anatomie” pe corpul însufleţit şi proliferant (ca work in progress) al poeziei. Lipseşte morga catedratică, întrucât profesorul perorează în contexte informale, de pildă, în casa scărilor de la Facultatea de Litere, este persiflant şi ludic, are umor, iar discursurile meta-poetice se găsesc inserate în scenarii ale cotidianului. „Explicând” cum se face poezia, Ion Pop face, în acelaşi timp, poezie de mare clasă. Casa scărilor, Mâna ruptă şi Am citit atâtea parabole sunt trei arte poetice extraordinare (şi nu sunt singurele, fiindcă poetul are o preocupare evidentă faţă de rosturile şi de manifestările poeziei). Autorul Avangardismului poetic românesc denunţă, ca beteşuguri ale poeziei unor tineri de azi, superficialitatea, confuzia dintre simplitate şi simplism, lenea de a produce semnificaţii, biografismul banal (lipsit de relevanţă pentru ceilalţi), opacitatea la metafizic, închiderea în cercul strâmt al concretului.

În poemul omonim al volumului, autoreflexivitatea vine în valuri. Mai întâi, profesorul „povesteşte” ce a auzit şi ce a spus la o conferinţă: cu toată revolta şi scârba vizavi de „vremurile noastre atât de nevrednice”, el îşi reafirmase credinţa dostoievskiană în „frumuseţea care, totuşi,/ oricât de târziu,/ va salva lumea”. Continuă, apoi, cu relatarea întâlnirii cu cei patru-cinci juni poeţi care îl aşteptau la ieşire, în casa scărilor, şi cu reluarea „cursului” despre poezie, pe care, cu fervoare, li-l ţine acestora: „şi, iarăşi, în virtutea/ unei tot mai bătrâneşti inerţii,/ mi-am reluat discursul, poate/ încurajat acum şi de întuneric,/ reamintindu-mi cum alunecaseră ei, ucenicii,/ cam neglijenţi peste suprafeţe,/ închipuindu-şi că pipăitul, că mirosul, că gustul/ au de-acum supremaţia universală,/ şi dându-le, din contra, drept exemple/ modesta şi harnica albină,/ lăudată de mine într-un poem cu faguri şi litere,/ apoi discreta, mişcătoarea metafizică a furnicilor/ ce trudesc încă, inconştiente,/ la turnurile lor Babel/ («căci, să ştiţi de la mine, nu se poate ca poezia/ să nu se deschidă, cât de cât,/ spre o pâlpâietoare, mică aură/ metafizică»)”. Cu regret, întrerup momentan, din motive de spaţiu, „vocea” magistruluipoet. Mai departe, el „rescrie”, prin referinţe şi asocieri livresc-mitologice, o scenă de exhibiţionism trupesc dintr-un poem al unuia dintre tinerii auditori. Autorul Jocului poeziei vorbeşte, de fapt, despre un sens superior al artei, în fond, moral (dostoievskian, cum am mai spus, dar şi platonician). „Prelegerea” ajunge, în ritm vioi, la necesitatea resemantizării „cuvintelor tribului”, la ideea corespondenţelor simbolice, însoţită, fireşte, de exemplificări. Scările pe care urca în copilărie în pod sau în cireş devin, în lumina transfiguratoare a poeziei, Scara spre paradisul acum pierdut: „un fel de Ionuc Scărarul, –/ copil, urcam pe fuşteii de lemn/ spre gura podului, către zumzete/ aurii de viespi, – se-mprăştia o lumină-n muzici/ cum pot auzi doar sfinţii/ când îşi ascultă aureolele, –/ ori către podul şurii, înspre miresme de fân,/ aproape dormind,/ cu mii de greieri în mine…”. În Mâna ruptă, un accident biografic este speculat pentru „un folos poeticesc”. Şi aici, poetul se joacă „demonstrativ”, arătând cum concretul biografist se poate deschide spre semnificaţii profunde, general-umane. Tonul este bonom şi auto-ironic, întâmplarea are trimiteri istoric-literare („mâna stângă” argheziană, din Florile de mucigai, folosită tot în urma unui „accident” biografic, detenţia): „învăţând, dacă nu ştiam,/ că scrisul e şi durere./ Cum să nu profiţi, dacă tot ţi-ai frânt mâna/ alunecând, bătrânel ridicol, pe o zăpadă/ de numai doi centimetri,/ să scrii un demn poem, chiar cu mâna stângă?// Cineva poate zice: lasă mâna/ aşa ruptă, fără metafore, este/ mult mai concretă, mai adevărată, –/ dar noi, ăştia, credem că, totuşi,/ o accidentală fractură e cam prozaică şi măruntă –/ am vrea să întindem mâna, fie şi ruptă,/ către Universal”. Analogia simbolică, prin metaforă, mecanismul intertextual al semiozei (potenţial) infinite („dezgroparea” „cuvintelor-moaşte”, „veşnica pomenire” a „vocilor” din trecut) sunt amintite şi ilustrate practic în „lecţia” pre versuri tocmită. În Am citit atâtea parabole, jovialitatea ironică se colorează sarcastic. Diatriba nu mai are în vedere doar decăderea poeziei (datorată „ultimei generaţii” – „deocamdată doar muşte moarte, mult prea puţine, plutesc în supa generală”), ci a societăţii, în general, o societate în care valorile intelectualumaniste sunt terfelite în iureşul grobianismului şi al barbariei: „De când poezia tot spune lucrurilor pe nume,/ pentru ca nu cumva sensul să obosească/ până la capătul versului,/ de când chirurgii şi-au scos mănuşile/ şi-ţi umblă de-a dreptul prin măruntaie,/ de când interjecţia şi onomatopeea/ au devenit desuete eufemisme/ pentru scrâşnet şi urlete,/ iar «noi muncim, nu gândim»,/ poate că singurul lucru cu-adevărat/ cinstit şi în pas cu vremea poetică/ ar fi să ieşim în stradă şi noi, ăştia,/ pentru o ultimă, definitivă manifestaţie,/ şi să strigăm din rărunchi: «Jos cu noi!»”. În aşteptarea „versetului” fulgerător, poetul îşi asumă condiţia de „psalmist ratat”, de „Iov părăsit, împuţit sub soare,/ răzuindu-şi zi după zi rănile,/ ca să dea de triunghi şi de obelisc”. Poezia, în concepţia lui Ion Pop, nu poate fi decât o revelaţie a transcendentului, oricâtă zgură cotidiană sau oricâte smârcuri de carne ar strânge în pasta ei. Poemul Tocmai lucram este încă o ironie la adresa „realismului poetic al ultimei generaţii”, prin paralelismul dintre realizarea unei ediţii critice Urmuz şi operaţia medicală suferită. Şi o dovadă în plus că imaginaţia nu anulează autenticitatea poetică.

Alături de poezie, moartea este a doua obsesie a volumului. Dar chiar şi discursul despre poezie, din Casa scărilor, amuţeşte odată cu năvălirea gândului că moartea va veni într-o zi. Aceasta este o problemă insolubilă, pentru care nu există nicio rezolvare teoretică şi nicio consolare sufletească. Poezia, „marathonul verbal” (căci poetul se ia peste picior apropo de poemele lungi şi narative), poate fi însă o formă de amânare a morţii, aşa cum se întrevede sau se speră în poemul Justificări. O artă a fugii (nu întâmplător, a doua secţiune a cărţii se numeşte Degetul lui Bach, compozitorul fanatic al sublimului muzical). După ce şi-a vărsat urletul, unul muzical şi sofisticat, totuşi (vezi, de exemplu, Cravata lui Gellu Naum), Ion Pop îşi încheie cartea într-o notă aparent senină. Fără să fie un leac, poezia se dovedeşte măcar un paliativ al „bolii” cronice numită moarte.

Sanda Cordoş observa că precedentele volume, Elegii în ofensivă şi Litere şi albine, au adus două câştiguri majore în lirica lui Ion Pop: „simplitatea expresiei şi profunzimea experienţei existenţiale”. Casa scărilor adaptează şi mai mult formula „poetului târziumodernist” (cum se prezintă el însuşi) la spiritul (postmodernist al) timpului, păstrând însă gravitatea de fond şi vibraţia metafizică, atribute ale poeziei dintotdeauna. O carte vie, cu vervă polemică, a unui elegiac ofensiv, animat de „gânduri sfinte, convorbind cu idealurile” umanist-estetice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara