Numărul curent: 44

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Editorial:
Lecţia lui Lovinescu de Nicolae Manolescu


La 31 octombrie se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui E. Lovinescu (1881-1943). Este, după Titu Maiorescu, pe care l-a urmat îndeaproape în principiile lui, consacrîndu-i mai multe cărţi, şi înainte cu o generaţie de G. Călinescu, unul dintre cei trei mari critici de care se leagă literatura română din epoca modernă. Maiorescu a fost ctitorul genului, protagonistul celei dintîi bătălii canonice prin care spiritul critic s-a impus şi a deschis calea autonomiei esteticului. Lovinescu a fundamentat modernismul, despărţind definitiv apele, fiind liderul de opinie necontestat al primei vîrste europene a literaturii noastre. în sfîrşit, G. Călinescu a fixat canonul - de la origini pînă în prezent - cu care au operat toţi, scriitori, critici, profesori, de la al doilea război încoace, un fel de sinteză a maiorescianismului şi lovinescianismului, în pofida colapsului realist-socialist din deceniul 6, a cenzurii şi a ideologizării forţate. Ca şi Maiorescu, şi spre deosebire de Călinescu, E. Lovinescu nu şi-a legat numele exclusiv de activitatea de critic literar. N-a făcut propriu vorbind politică, dar a avut o gîndire politică. A fost, din acest punct de vedere, un liberal şi un prooccidental. Şi-a imaginat istoria modernă a României ca pe o luptă între forţele reacţionare, de sorginte est-europeană şi autohtonă, puternic ancorate în tradiţie, localism şi ortodoxie, şi forţele revoluţionare, de sorginte occidentală, franceză îndeosebi, capabile să introducă şi la noi, deşi cu întîrziere, spiritul înnoitor şi luminat al capitalismului. Civilizaţia română modernă ar reprezenta triumful europenităţii asupra autohtonităţii, al culturii majore (în sensul lui Blaga) asupra celei minore, al civilizaţiei burgheze raţionale şi deschise asupra naţionalismului nostalgic şi reacţionar.
Filosofia politică lovinesciană este la fel de actuală după comunism cum a fost înainte de el. Raţionalismul lui Lovinescu n-a fost legat doar de felul cum concepea el istoria civilizaţiei române, ci şi de întreg modul lui de a se raporta la lume. Obscurantismele şi extremismele interbelice au avut puţini adversari mai tenace decît el. Deşi profund pesimist, Lovinescu s-a crezut dator să polemizeze cu toate ideologiile care ameninţau progresul şi chiar fiinţa naţională (uneori chiar în numele ei!). I-a combătut deopotrivă pe tradiţionaliştii ca Nicolae Iorga, Pamfil Şeicaru, pe ortodoxiştii ca Nichifor Crainic, pe adepţii legionarismului, pe spiritualiştii din noua generaţie, pe marxiştii, mai mult ori mai puţin naivi, pe antiliberalii de toate speţele. Lovinescu era un burghez ataşat valorilor morale ale umanismului occidental, format la şcoala clasicismului greco-latin, dar atent la mutaţia valorilor, la nou, la modernitate.
Critica lui literară a pledat constant pentru modernitate. E. Lovinescu a avut teorii clare în această privinţă. Aceea a sincronismului a făcut epocă. La fel ca şi liberalismul politic, sincronismul literar lovinescian e departe de a-şi fi pierdut actualitatea. Nici chiar epuizarea modernismului (pentru care autorul Istoriei literaturii române contemporane s-a bătut vreme de cîteva decenii), într-un moment în care postmodernismul vine cu perspective şi soluţii noi, nu înseamnă cu adevărat o despărţire de lovinescianism, căci evoluţia cu pricina ne apare firească tocmai în virtutea tezei sincroniste. Oricît se va schimba literatura în anii ce vin ideea lui Lovinescu va continua să fie vie.
Pentru criticii de azi, a fi maiorescian înseamnă a fi rămas fidel criteriului autonomiei esteticului, fără de care literatura română ar fi rămas un simplu factor cultural şi nu şi-ar fi dobîndit prestigiul valorii; a fi călinescian înseamnă a ţine mai departe pariul cu arta criticii, cu, adică, prestigiul ei artistic, ca gen literar major; a fi lovinescian înseamnă pentru mulţi dintre noi a gîndi liber şi modern, a fi european, raţionalist şi umanist. E o lecţie triplă de conduită care nu poate fi uitată fără riscuri mortale de care, dintre toţi înaintaşii noştri, Lovinescu a fost cel mai conştient.