Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Lecţia de Sufism de Grete Tartler

Elif Shafak e o autoare aproape la fel de des citată ca Orhan Pamuk sau Pablo Coelho când vine vorba de legătura – şi nu separarea– dintre Orient şi Occident, pe linia înţelepciunii inimii, a iubirii şi armoniei cosmice, a poveştilor alegorice exprimând adevărurile pe înţelesul tuturor.
Sunt autori care rescriu vechi parabole într-o limbă modernă, pe care încearcă să o păstreze înrourată de mister, dar şi purtând greutatea unui anume ton sapienţial.
Elif Shafak, născută la 25 octombrie 1971 la Strasbourg din părinţi turci, crescută în Spania, Iordania şi Turcia (părinţii s-au despărţit, mama a intrat în diplomaţie, fata a însoţit-o prin lume sau a stat în Turcia cu bunicii) scrie în turcă – după cum declară ea însăşi, întro limbă plină de culorile dinaintea voitei „turcificări” aduse de proclamarea Republicii – dar şi în engleză, fiind profesoară la Universitatea din Arizona. În spiritul mentalităţii sufi, de care pare convinsă: cunoaşterea e călăuzire, iar cel ce călăuzeşte, învaţă la rândul lui. Romanele ei trec în revistă cele mai importante teme ale „ciocnirii civilizaţiilor” (pe care desigur o contestă). Bastarda Istanbulului, aducând în contemporaneitatea multiculturală relaţiiile între turci şi armeni, este unul din romanele preferate de cei care vor să afle cum se ţin în aceeaşi mână focul şi apa. Cartea a fost socotită o „umilire a identităţii turce” şi autoarea era cât pe ce să plătească pentru asta în justiţie. Într-un fel, mi-am amintit de Annemarie Schimmel, atacată cumplit în ultimii ani de viaţă fiindcă îndrăznise să spună că Salman Rushdie a lezat sentimentele musulmanilor. Elif Shafak, o femeie tânără, modernă şi liberă (deşi nu are doar carieră, ci şi familie – soţ ziarist şi doi copii) se împotriveştela la rândul ei mentalităţilor demolatoare de credinţă, căci o lume lipsită de spiritualitate nu se susţine.
Preocuparea pentru armonizarea contrariilor, pentru sâmburele comun al credinţelor religioase, pentru depăşirea eului inferior domină şi Cele patruzeci de legi ale iubirii. Tema iubirii e de largă audienţă, iar alunecarea în iubirea mistică – topirea fiinţei în Dumnezeu – o salvează de banalitate. Povestea împleteşte două trăiri petrecute la distanţă de un mileniu. Cea dintâi e o istorie a zilelor noastre – aflate în deplină degringoladă. O femeie de patruzeci de ani, evreică nepracticantă, se îndrăgosteşte citind un roman în manuscris de autorul (ziarist olandez trecut la sufism) pe care nu-l cunoaşte: viaţa ei se transformă, familia îşi pierde prim-planul. (Veţi zice: gospodina îşi pune întrebări filozofice! Dar tocmai aici e cheia, fiindcă oricine are dreptul să pornească pe Cale). Neconcretizată, iubirea devine iniţiere spirituală. Elif Shafak îşi „ucide” personajul principal (acel sufi european care l-ar putea sugera pe Fritjof Schuon, trecut la islam datorită sufismului – de altfel, în statisticele convertirilor, prim panul nu e deţinut, cum s-ar crede, de întregirile familiale datorate migraţiei – ci de impactul misticii islamice); în final, Ella Rubinstein ia, la rândul ei, locul misteriosului Aziz.
Cealaltă poveste se petrece în secolul al treisprezecea în Orient: prietenia spirituală între învăţatul Galal-al-Din Rumi, m. 1273 în Konya (azi Turcia) şi „Soarele Tabrizului”, Shams-e-Tabriz, un derviş cu mare putere spirituală, dispărut (se crede – şi romanul urmează această variantă – că a fost ucis de invidioşi). Prima întâlnire a celor doi a intrat în istoria culturii, căci Shams a aruncat în fântână toate manuscrisele şi cărţile lui Rumi, spunându-i să uite tot ce a învăţat - spre a-şi aminti apoi prin propriile cuvinte povestea care îl leagă de Dumnezeu. Lecţia nu poate fi aflată din cărţi, ci numai din propria înaintare pe Cale. (Totuşi, ulterior volumele au fost readuse din apă, „uscate ca iasca”). Elif Shafak pune această lege a corespondenţelor rostirii pe o treaptă foarte înaltă: ”Lumea e o singură fiinţă. Toţi şi toate sunt legate între ele printr-un păienjeniş de poveşti. Fie că ne dăm seama ori nu, suntem prinşi cu toţii într-o discuţie tăcută. Nu face rău. Arată-te milostiv. Şi nu bârfi pe nimeni pe la spate – nici măcar o vorbă părelnic nevinovată! Vorbele care ne ies din gură nu pier, ci sunt păstrate veşnic în întinderea necuprinsă a lumii şi se vor întoarce la noi la vremea cuvenită” (p. 250).
Cele două poveşti de iniţiere sufi au în comun trecerea prin etapele cunoaşterii (de la căinţă, răbdare, recunoştinţă, speranţă, la teamă, sărăcie, ascetism, contopirea cu voinţa lui Dumnezeu în iubire şi dor de El). Şi, aşa cum Rumi devine poet după moartea lui Shams, Ella va deveni, bănuim, scriitoare după ce moare Aziz - deoarece „punctele se schimbă necontenit şi îşi iau locul unele altora, dar cercul rămâne întreg. E cea de-a treizeci şi noua lege a iubirii: Pe când părţile se schimbă, întregul rămâne mereu acelaşi. Pentru orice hoţ care pleacă din lumea asta, se naşte unul nou. Iar orice ins cinstit care moare e înlocuit de unul nou. Prin urmare, nu numai că nimic nu rămâne la fel, ci de asemenea nimic nu se schimbă vreodată cu adevărat. Pentru fiecare sufi care moare, altul se naşte undeva (p. 407).”
Admirabil e modul în care autoarea reuşeşte să evite clişeele şi să includă ritmuri care păstrează atenţia trează, de pildă prin epistole scurte şi relevante: „Northampton, 13 iunie 2008. Bună, dragă Aziz, O să ţi se pară că am înnebunit, dar tot vreau să te întreb ceva: Tu eşti Shams? Sau poate-i tocmai invers? Shams este aidoma ţie? A ta, cu sinceritate, Ella.
Dragă Ella, Shams e omul răspunzător pentru transformarea lui Rumi dintr-un cleric într-un poet şi mistic faimos în toată lumea. Maestrul Sameed îmi spunea adesea: „Chiar dacă ar exista un echivalent al lui Shams în unii oameni, ceea ce contează e: unde sunt acei Rumi care să-l vadă?” Calde salutări, Aziz (p. 230)
Desigur, miezul mistic aparţine multor religii, îl găsim în literatura vedică, budism, iudaism, la pitagoreici, în creştinism ca şi în islam - ca rezultat al împotrivirii la formalitate, la aparenţe şi al nevoii de a-l transforma pe Stăpânul destinelor într-un prieten iubit, cunoscut prin revelaţie, la modul cel mai direct. Sufletul nu poate fi oglinda lui Dumnezeu câtă vreme e murdărit de eul inferior, iar pentru asemenea curăţire, misticul devine dascăl şi călăuză. Această metodă de „predare” a vieţii interioare se face după aceleaşi tipare în Occident sau în Orient (dar poate că în islam tendinţa de auto-disciplinare spirituală – datorită obligativităţii celor cinci rugăciuni zilnice, a postului, pelerinajului, etc – e deosebit de puternică). Elif Shafak o adoptă, făcînd din cele Patruzeci de legi ale iubirii o scară pe care ar fi putut să urce şi René Guenon, Gurdjeff sau alţi spiritualişti europeni, ca să nu-l pomenim pe romancierul Eric-Emmanuel Schmitt, ale cărui personaje din Monsieur Ibrahim ilustrează o iniţiere de aceeaşi esenţă. Chiar şi fascinaţia faţă de rotirea dervişilor, dansul extatic al apropierii de Dumnezeu declan- şează pagini asemănătoare. Elif Shafak are o înţelegere a fenomenului care merită să fie citată: „Totul în lume se mişcă după un ritm – bătăile inimii, fâlfâitul de aripi al păsărilor, vântul într-o seară cu furtună, potcovarul care bate fierul sau zgomotele ce înconjoară un prunc nenăscut în pântecul mamei… Totul ia parte, cu înflăcărare şi foarte firesc, la un singur cântec minunat. Dansul dervişilor rotitori e un inel din lanţul acela fără sfârşit. Aşa cum un strop de apă sărată închide un întreg ocean, dansul nostru oglindeşte şi învăluie deopotrivă tainele lumii. [...] Fesul de culoarea mierii închipuia piatra de mormânt, fusta lungă şi albă – giulgiul, iar mantaua neagră – mormântul. Dansul nostru dezvăluia felul în care sufii se leapădă cu totul de Eu, ca de o piele veche”. (p. 330).
Elif Shafak face parte dintre cei mai credibili învăţaţi, călătoriţi în toate colţurile lumii şi cunoscători ai celor mai departe-ajunşi în cercetarea de sine şi metafizică. Iar ca scriitoare – veţi descoperi cum captivează de la prima la ultima pagină.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara