Numărul curent: 41

Istorie Literară:
Lazăr Şăineanu de Iordan Datcu


În studiul Lazăr Şăineanu, din Cercetări de Lingvistică (1962, 1) D. Macrea scria că acesta este "astăzi aproape uitat". în mediile universitare nu era uitat, cărţile îi erau recomandate pentru studii. Mărturie stă promoţia mea universitară (1952-1957), unde la cursul de Limba română contemporană, profesorul Iorgu Iordan îi cita lucrarea Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române şi ţinea să ştim noi, studenţii, că Şăineanu "a fost un specialist de serioasă pregătire ştiinţifică şi contează nu numai în istoria lingvisticii româneşti, ci şi în cea a lingvisticii romanice în general" (a se vedea cursul său tipărit, în 1956, p. 127). Cu siguranţă că ne-a fost evocat Şăineanu şi în cursul de Istoria limbii române literare, mărturie stând volumul cu acelaşi titlu, pe care profesorul Al. Rosetti l-a tipărit, împreună cu B. Cazacu, în 1961. Cât priveşte cealaltă dimensiune a operei lui Şăineanu, cea de folcloristică, Perpessicius a tipărit, în 1955, în revistă şi apoi în volumul său Menţiuni de istoriografie literară şi folclor (1948-1956) (1957) amplul studiu Lazăr Şăineanu şi folclorul. Ceva este adevărat, şi anume că nici una dintre cărţile sale n-a fost reeditată între anii 1948 şi 1978, ultima sa carte tipărită în România, după instaurarea comunismului fiind cea de a zecea ediţie, în 1947, a Dicţionarului universal al limbii române.

Cine parcurge vasta operă a lui Lazăr Şăineanu (23 aprilie 1859, Ploieşti - 11 mai 1934, Paris), ignorând biografia autorului ei, este ispitit să creadă că acesta a avut o viaţă lină, care i-a favorizat elaborarea în tihnă a studiilor sale de lingvistică, filologie, folcloristică şi istoria culturii, adică peste 30 de volume însumând multe mii de paginii. Adevărul, crud, este că, încă din tinereţe, a primit lovituri dureroase: când n-avea decât 19 ani, a murit tatăl său, Moisi Şain, pictor de case boiereşti şi de biserici, greutatea întreţinerii familiei, adică a mamei sale şi a încă şase fraţi, rămânând în seama sa, responsabilitate pe care o mai avusese, cu doi ani înainte, când tatăl său îşi căutase norocul în America.

Dorind să se afirme, după absolvirea Facultăţii de Litere şi Filozofie, în învăţământul universitar, nu obţine decât suplinirea, neretribuită, a lui B. P. Hasdeu. Nici ca profesor în învăţământul liceal nu este scutit de atacuri antisemite. Alte umilinţe le îndură, timp de 12 ani, în timpul demersurilor pe care le face pentru încetăţenire, pentru care avea toate atuurile, până şi pe acela, spre sfârşitul demersurilor, de a fi trecut la religia creştin-ortodoxă. Nu conta, în faţa înrăiţilor săi duşmani, nici opera sa, care se îmbogăţea constant. Şi când aceştia vorbeau despre ea o făceau doar pentru a o minimaliza. "Nu ştiam - avea să scrie - că această cale şa încetăţeniriiţ e cu atât mai spinoasă cu cât meritele sunt mai reale." Stăruitoarele sale demersuri în acest sens nu au rezultatul pe care-l dorea şi de aceea, la 40 de ani, în 1901, se stabileşte în Franţa, lăsând în urmă, cum scria, "pământul de două ori sacru pentru mine - pământ pe care m-am născut şi în care odihnesc pentru vecie părinţii mei". Refuzul celor două camere legiuitoare de a-l împământeni a fost - scria Iorgu Iordan - "o adevărată pată pentru viaţa noastră publică de pe la sfârşitul secolului trecut." Nu mai insist asupra calvarului său din anii demersurilor pentru împământenire, pentru că subiectul a fost tratat, recent, într-o carte foarte documentată, Radiografia unei expatrieri: cazul Lazăr Şăineanu, de George Voicu (Caietele Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România "Elie Wiesel", nr. 1, 2008, 83 p.).

A fost o natură robustă, şi fiziceşte, şi spiritualiceşte, care l-a ajutat să nu se lase înfrânt de loviturile primite din partea unor fanatici antisemiţi ca V. A. Urechia, D. Sturza şi alţii eiusdem farinae. Demn de laudă este faptul că nu-i confunda pe aceştia cu poporul român, împotriva acestuia nesimţind "nici o urmă de amărăciune". Toate loviturile pe care le-a primit, toate amărăciunile, acel "adevărat blestem" (Iorgu Iordan) care căzuse asupra sa, nu l-au îndoit, nu l-au îndepărtat de la activitatea ştiinţifică, deviza sa fiind vergiliana labor improbus omnia vincit. A voit să dea, spunea, "un exemplu, rar în ţara noastră, de continuă viaţă intelectuală".

Stabilit la Paris, lasă în urmă o operă bogată şi diversă, care l-a impus, în faţa criticii obiective, prin noutatea interpretării din încercare asupra semasiologiei române (1887), prin informaţia la zi din Raporturile dintre gramatică şi logică (1891), şi din Istoria filologiei române (1892), prin noua abordare din Basmele române în comparaţiune cu legendele antice clasice şi în legătură cu basmele popoarelor învecinate şi ale tuturor popoarelor romanice (1895; premiul "I. Heliade Rădulescu" al Academiei Romăne), un "adevărat corpus al literaturii orale române", cu rezumatele a cinci sute de basme româneşti, grupate în cicluri şi tipuri, basme a căror origine este examinată din unghi antropologic, prin celălalt volum de folclor comparat, Studii folclorice (1896), în care figurează studii remarcabile precum Zilele Babei şi legenda Dochiei, Legenda meşterului Manole la grecii moderni şi Ielele sau zânele rele..., prin noutatea adusă în Dicţionarul universal al limbii române, prin erudiţia "cu adevărat uimitoare" (Iorgu Iordan) din Influenţa orientală asupra limbii şi culturii române (I-III, 1900), despre care Vasile Bogrea spune că este "Biblia elementelor orientale în româneşte", studiu care nu avea să fie întrecut de un altul, pe aceeaşi temă, apărut peste şase decenii şi semnat de H. F. Wendt. Amploarea domeniilor cercetate face ca lucrările să fie cercetate nu doar de lingvişti, Istoria filologiei române, spre exemplu, fiind deopotrivă utilă etnografilor, folcloriştilor, literaţilor.

Cea mai mare popularitate printre cititori i-a adus-o Dicţionarul universal al limbii române, pe care l-a destinat "uzului contemporan", cu deosebire şcolii şi în care a năzuit să cuprindă "limba naţională în toate manifestările vieţii moderne: literatură, ştiinţă, artă, meserii, industrie, comerţ", "tezaurul de vorbe populare", "stratul cuvintelor istorice", termeni cărora, de la ediţia a doua, le dă şi etimologia. I. L. Caragiale, care vedea în Şăineanu "unul dintre tinerii noştri învăţaţi la care solidaritatea ştiinţifică se asociază cu un adevărat talent de popularizator", explică succesul dicţionarului acestuia astfel: "el nu s-a mărginit în opera sa de a înregistra un singur factor de cultură, ci a căutat să îmbrăţişeze toate manifestările vieţii unui popor modern (...) Astfel acest dicţionar universal oferă o imagine redusă, dar precisă, a culturii noastre actuale întrucât ea se oglindeşte în limbă. Un alt mijloc de care s-a servit autorul spre a da viaţă definiţiunilor sale a fost preocuparea de a sprijini cu mărturii autentice vorbele şi nuanţele de sens." Un alt scriitor, Panait Istrati, a scris că dicţionarul lui Şăineanu a fost "cartea sfântă a adolescenţei sale. E. Lovinescu l-a lăudat pentru alt motiv. Măgulit că acesta îi citea, la Paris, Memoriile din Adevărul, criticul observa că scrisorile lui Şăineanu către fratele său Constantin sunt "o dovadă de aderenţă sigură şi prelungită, peste decenii şi vicisitudini, faţă de ţara sa de origine". în fine, G. Călinescu, scria în 1933 admirativ despre M. Gaster, L. Şăineanu, Ronetti Roman, Dobrogeanu-Gherea şi M. Lăzăreanu care "azi, ştiau şi ştiu un lexic român de o bogăţie uimitoare". în fine, în Istoria literaturii române... (1941), vorbeşte, tot laudativ, despre Şăineanu, M. Gaster şi I. A. Candrea, "cărora ar fi regretabil să le tăgăduim contribuţia la propăşirea culturii".

S-a spus, cu mare regret, că prin stabilirea sa la Paris, unde s-a făcut celebru prin studii despre argou şi despre Rabelais, printr-o ediţie completă a scrierilor filologice ale acestuia, că ştiinţa românească a pierdut un reprezentant de seamă al ei. Studii şi articole, semnate de Iorgu Iordan, Constantin Şăineanu, Mircea Seche, D. Macrea, Perpessicius, Ovidiu Bârlea, Constantin Noica, Gabriela Drăgoi, şi o serie de reeditări din opera sa, care au avut loc în ultimele trei decenii, precum Basmele române... (1978), Dicţionarul universal..., "actualizat şi redimensionat printr-o elaborare modernă" (1995-1996), încercare a semasiologiei române (1999) şi Studii folclorice (2003), certifică actualitatea operei sale.

Nu-mi ascund satisfacţia că eu însumi am avut o anume contribuţie la mai dreapta cinstire a operei sale: am fost redactor de carte al ediţiei Basmele române..., îngrijită de Ruxandra Niculescu şi prefaţată de Ovidiu Bârlea, iar în antologia Basme populare româneşti (I-II, 2008), alcătuită în colaborare cu colegii N. Constantinescu şi A. Gh. Olteanu, am inclus, în capitolul de Repere bibliografice, două capitole din celebra lucrare a lui Şăineanu.