Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Lauda răgazului de Grete Tartler

Nicolae Mavrocordat, Răgazurile lui Filotheos, text, introducere, note şi indice de Jacques Bouchard, traducere din greacă şi franceză, note suplimentare şi bibliografie de Claudiu Sfirschi-Lăudat, Editura Omonia, 2015

Apariţia, pentru prima oară în limba română, în ediţie bilingvă, a Răgazurilor lui Filotheos, cea dintâi proză literară din timpurile fanariote, e un îndemn la cugetare nu numai asupra eleganţei şi erudiţiei acestui text, sau asupra aniversării a trei secole de la scrierea lui de către Nicolae Mavrocordat, 1680-1730, de două ori domn al Moldovei şi de două ori domn al Ţării Româneşti, învăţat poliglot, ca şi tatăl său, dragomanul şi diplomatul Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Nu în ultimul rând, ne putem întreba ce semnificaţie mai poate avea răgazul în zilele noastre – şi nu numai pentru literaţi.

Parerga, traduse de neoelenistul Claudiu Sfirschi-Lăudat prin Răgazuri (după varianta loisirs a primului editor al textului, Jacques Bouchard, care la rândul său a urmat propunerea lui Fustel de Coulanges) adună un polisemantism pe placul filozofilor, fiind cel mai adesea găsit cu înţelesul de „opere minore”. Că răgaz nu e prea des folosit (mi-o dovedeşte în mod distractiv chiar computerul, care, de câte ori scriu „răgaz”… corectează în „aragaz”!), însă a repune in circulaţie un cuvânt deosebit e un lucru cu atât mai important. Ceea ce încă în urmă cu câteva decenii părea de la sine înţeles – să avem zilnic răgazul câtorva ceasuri petrecute cu noi înşine – a devenit în zilele noastre raritate atât de apropiată de dispariţie, încât a devenit subiect de cercetare interdisciplinar. De exemplu, la Universitatea din Freiburg se desfăşoară în prezent un proiect pe tema Muße (în franceză loisir, în latină otium), spre a defini timpul pe care îl putem petrece după bunul plac – în contrast cu cel consacrat muncii (de nevoie). Ceea ce în noul limbaj anglo-lemnificat s-ar putea numi quality time… şi care totuşi nu e lene, fiindcă înviorează, dând puterea de a crea, şi eliberează. Lipsa răgazului a devenit o problemă colectivă, fiindcă, între semeni mânaţi de logica mai-multului, rareori mai poate avea cineva curaj să se retragă de bunăvoie, spre a-şi regăsi liniştea. De fapt, nici Nicolae Mavrocordat nu s-a retras de bunăvoie să scrie Parerga, ci a folosit timpul de exil dinaintea ultimei domnii.

Scrierea a fost numită încă în 1719 „un soi de roman”, fiind situată din punct de vedere literar în tradiţia Decameronului, iar din punct de vedere filozofic, în linia moraliştilor francezi din secolul al XVII-lea. Elena Lazăr, în Capodopere ale literaturii neoelene, Omonia, 2003, parafrazase titlul prin „Cum îşi petrece Filotheos timpul liber” (Ta Filotheu Parerga, 1800 – anul precizând data primei publicări). Toţi cei mai sus pomeniţi (Jacques Bouchard, Claudiu Sfirschi- Lăudat, Elena Lazăr) optează pentru traducerea lui Filotheos ca prenume, şi nu ca substantiv comun (ceea ce ar fi transformat titlul în Răgazurile unui iubitor de Dumnezeu (om pios, dreptcredincios) şi ar fi apropiat scrierea mai degrabă de oglinzile principilor şi tratatele de filozofie morală care circulau în Orient. Or, Filotheos, unicul povestitor, e şi un adevărat personaj, bine conturat psihologic, cu vie curiozitate, erudiţie şi ironie, trasând firele naraţiunii cu evident talent literar.

Aşezat împreună cu prietenii săi într-o grădină (spaţiu intermediar între realitate şi ficţiune, ceea ce am numi azi un retreat, un loc unde se întâlnesc literaţii şi oamenii aleşi….), el conduce discuţiile şi acţiunea. Unul dintre cei prezenţi, purtând veşminte persane, e arestat de câţiva ofiţeri otomani (nu se ştie de ce) şi astfel avem prilejul să descoperim, prin contrast cu erudiţii aleşi din grădină (Grecul – probabil un autoportret al lui Nicolae Mavrocordat –, Francezul, Englezul…) o serie de personaje din închisoare, cu nimic mai puţin interesante (de exemplu, un egiptean alchimist care trăsese otomanii pe sfoară, vânzând aur falsificat, sau un dönmeh, evreu trecut aparent la islam, dar practicând în secret tot iudaismul). Povestea e fragmentară, încheierea nelămurită. Tovarăşii alături de care Filotheos discută mentalitatea, ştiinţa şi învăţământul „luminatei Europe” fac parte din diaspora constantinopolitană, sunt intelectuali pasionaţi de clasicismul elen şi de valorile spirituale creştine, dar acceptă şi idei ale iluminismului şi germenii unor aspiraţii sociale noi. Toţi sunt relativ înstăriţi („averea nu ne este nici nemaipomenită, dar nici măruntă, ci tocmai potrivită vieţii pe care vrem s-o ducem”), prudenţi şi buni diplomaţi (îl laudă pe sultanul Ahmed al III-lea pentru vitejie şi buna administrare a vistieriilor, chiar dacă nu par să aibă printre ei turnători), convinşi că otomanii au o fire aleasă; „dar lipsa cărţilor moderne şi ignorarea unei filozofii mai sigure şi întemeiate pe simţuri au făcut ca natura atât de promiţătoare a acestui popor, în care transpare ceva din genialitatea vechilor greci, să se consume prin trudnicia zadarnică şi îndelungată în jurul tratatului aristotelic de logică şi al chimiei contrafăcute care au răspândit-o arabii”. Compararea turcilor otomani cu vechii greci (de care Bouchard se minunează într-o notă, considerând-o „uimitor de îndrăzneaţă”) se datorează însă tocmai culturii arabe absorbite, fără de care tratatele anticilor n-ar fi ajuns la ei. Laudele poetice ale grădinii cu fructe, trandafiri şi privighetori, ale muzicii, vinului şi mâncărurilor alese nu sunt doar şabloane ale poeziei otomane clasice, ci provin din poezia persană şi cea arabă abbasidă. Arta cultivării grădinii, ospitalitatea gazdei, comparaţia medicinei cu tehnica guvernării („leacurile trebuie să fie dozate şi adaptate după constituţia trupului; la fel este şi cu legiferările”), sunt vechi teme ale culturii arabe, desigur, unele provenind din antichitate. Le întâlnim şi în scrierile lui al-Gahiz, sec. IX, primul prozator arab. De altfel, şi Filotheos spune despre otomanii educaţi că nu frecventează doar „ilustrele academii din Roma şi Padova”, ci şi „operele grecilor şi tot ceea ce a fost scris mai de seamă în latină, arabă, persană, italiană şi franceză” .

Adevărat eclectic, Nicolae Mavrocordat îi comentează nu numai pe Aristotel, Platon, Demonsthenes, Cicero, Diogenes Laertios (adaptând cele scrise de acesta despre Thales sau Solon), nu elogiază doar „purele miresme” inspirate din Homer, Pindar, Herodot, Euripide şi Xenophon etc., ci vorbeşte pe larg şi despre La Rochefoucauld, Montaigne, Macchiavelli sau Bacon: ”M-am îndreptat cu sârg spre cărţile preaînţeleptului Bacon. Nici nu găsesc cuvinte potrivite să-l laud îndeajuns [...] pentru precizia sa în disecarea şi, ca să spun aşa, sondarea naturii, priceperea sa într-ale politicii, precum şi pentru înţelegerea sa inteligentă, onestă, integră şi adevărată a eticii”. Alte teme abordate, la care participă cu sârg şi francezul, englezul sau italianul, sunt libertatea femeii, moravurile, pasiunile şi caracterele, dragostea, ateismul, superstiţiile, blândeţea, asprimea, interpretarea justă a motivelor şi acţiunilor omeneşti, chibzuinţa, etc.

Răgazurile descătuşează curiozitatea intelectuală şi totuşi nu rămân doar la stadiul imitării „moderne” a banchetului platonic, fiind întretăiate de întâmplări dinamice: turcii arestându-l pe păgubosul Iacob, luntraşul povestindu-şi viaţa, vizita la închisoare etc. În ce măsură sunt toate aceste întâmplări adevăr sau ficţiune? Ce spaţiu de manevră au personajele? Cât de primejduite le sunt plimbările, filozofarea, ascultatul cântărilor, desfătările, jocul relaxării şi concentrării? Toate acestea nu mai au importanţă acum. Ştim ce a urmat după războaiele ruso-turce şi cum s-a încheiat Epoca Lalelelor. Surprinzător rămâne cum a început şi cum a ştiut Nicolae Mavrocordat să povestească şi, mai ales, faptul că asemenea pagini pentru erudiţi atrag astăzi un public din toate categoriile.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara