Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Lauda clasei de mijloc de Ana Chiriţoiu

Tony Judt nu lasă nicio umbră de îndoială asupra împrejurărilor în care şi-a scris ultima carte, Cabana memoriei; încă din prima povestire (cu titlu omonim), oferă suficiente detalii despre boala incurabilă de care suferă, scleroză laterală amiotrofică, încît să înţelegem că e un volum de memorii scris, cum s-ar spune, în antecamera morţii.
Cu toate acestea, Cabana memoriei e cît se poate de departe de-a întreţine un ton macabru; Judt are în această carte – neaşteptat de personală, avînd în vedere că tot ce-a scris pînă la acest volum au fost eseuri istorice, dar care, ce-i drept, nu sufereau de ariditatea omniscienţei ştiinţifice cu verbe şi pronume de persoana întîi la plural sau exces de construcţii pasive – un ton cu totul seducător, ataşant, uman, ba chiar sentimental pe alocuri, dacă ne putem închipui acest cuvînt cu conotaţii pozitive. Şi asta fără să oblige vreo clipă cititorul la compasiune; tonul lui Judt e suficient de precis, de detaşat – ba chiar autoironic uneori – încît să nu încapă vorbă de-a căuta să smulgă cititorului lacrimi. Inclusiv amănuntele despre boala care-l va răpune sînt mai degrabă tehnice, fiind oferite cît să explice un nou mod de folosire a memoriei (şi exclusiv în textul introductiv). „Cabana” este de fapt un exerciţiu din sfera procedeelor mnemotehnice cu ajutorul căruia, pentru a lupta împotriva efectelor bolii asupra memoriei, Judt îşi păstrează intacte amintirile, aşezînd în fiecare piesă de mobilier ale construcţiei cîte unul dintre gîndurile care-l invadează în cursul nopţii, în locul „oilor tropăitoare”. Spre deosebire de „maeştri” ai genului (sînt citaţi Frances Yates şi Jonathan Spence, cu The Memory Palace of Matteo Ricci), Judt n-are ambiţia de a ridica un Versailles al memoriei („asemenea extravaganţe au fost întotdeauna menite mai degrabă să impresioneze decît să folosească la ceva”), ci o cabană. Cabana aleasă este una dintr-un mic sat de munte din Elveţia, în care autorul şi-a petrecut, alături de familie, una dintre vacanţele de iarnă din copilărie, pe la sfîrşitul anilor ‘50. De ce tocmai acest mic hotel, dintre toate cele în care s-a perindat, şi mai ales de ce în Elveţia aflăm abia în una dintre ultimele pagini ale cărţii: „Elveţia te lasă să visezi, dar numai pînă la un punct”. La fel decurg şi povestirile memorialistice din acest volum: digresiunea în subiectiv se amestecă într-un fin echilibru cu specialitatea profesională a lui Judt, istoria, reconstituită de această dată prin recursul la memoria personală. Întregul volum se constituie, o spun de pe-acum, într-o superbă laudă a măsurii şi, o dată cu ea, a clasei de mijloc, aproape dispărută azi, ca multe alte lucruri din tinereţea autorului, în dauna unei noi aşezări sociale pe care Judt, ca şi mulţi dintre noi, nu vrea s-o înţeleagă şi nici n-o agreează.
Nu e nicio surpriză că majoritatea textelor se referă la copilărie şi la prima tinereţe, petrecute în epoci despre care Tony Judt a scris deja cîteva volume, dar pe care acum îşi permite să le reviziteze pornind de la detalii şi scene intens subiective. Iată, de pildă, povestirea absolut savuroasă despre automobile, descriind insistenţa tatălui de-a deţine un Citroën – celelalte mărci disponibile în epocă fiind expediate în cîteva cuvinte bine alese, cu care probabil că pînă şi Jeremy Clarkson ar putea fi de acord; era mica extravaganţă a familiei de mijloc pe care o închipuiau părinţii Judt în anii ‘50-’60. O extravaganţă cultivată de fapt mai ales de tatăl născut în Belgia, dar agreată mai puţin de mama foarte englezoaică (în ciuda originii evreieşti): „Mi-aduc aminte că odată, pe la mijlocul anilor 1950, traversam Londra cu maşina să-i vizităm pe bunicii din partea mamei, care locuiau într-o casă dărăpănată de pe o stradă lăturalnică din Bow [cartier situat în estul Londrei, locuit în mod tradiţional de clasa de jos, n.m.]. Maşinile, încă rare prin partea aceea a Londrei, erau, cel mai probabil, Ford Popular sau Morris Minor mici şi negre, stând mărturie pentru resursele limitate şi gusturile convenţionale ale posesorilor lor. Iar noi am descins dintr-un Citroën DS19 alb strălucitor, ca aristocraţii veniţi să-şi inspecteze chiriaşii amărâţi. Nu ştiu cum s-a simţit mama, n-am întrebat-o niciodată, dar tata se bucura în mod deosebit de atenţia plină de invidie pe care o atrăgea noua lui maşină. Eu aş fi preferat să intru în pământ.” Se citeşte în acest scurt capitol memorialistic aproape tot atît cît găsim în stufosul (şi foarte interesantul) studiu Car Cultures (2001) coordonat de antropologul Daniel Miller: de la agreabila epocă a bărbaţilor care „adorau şi se răsfăţau” cu maşinile lor şi a excursiilor de familie cu automobilul, încheiată rapid şi iremediabil (n-am putut să nu mă gîndesc la toţi bărbaţii din copilăria mea, meşterind în fiecare duminică după-amiaza pe la Daciile lor hărtănite, strînşi cîte cinci-şase în jurul unei capote ridicate, cu radiourile redînd cu bruiaje transmisiunile de meciuri comentate teatral) – pînă la ziua de azi, cînd cultura automobilului a ajuns să expandeze „formele cele mai disfuncţionale social” ale individualismului şi separării.
Urmează câteva povestiri la fel de savuroase despre prima tinereţe, chiar dacă, pe măsură ce ne apropiem de prezent, temele devin mai grave. Spiritul revoluţionar al anilor ‘60 îşi are locul binemeritat în carte, iar ironia cu care-l scrutează Judt („ca mulţi alţi contemporani, mă mobilizam uşor contra nedreptăţilor comise la mii de kilometri distanţă”) e nu doar o benefică demitizare (deşi pe la noi nu se găsesc prea mulţi care să-l glorifice), ci şi o înţelegere afectuoasă; avîntul revoluţionar e pus în echilibru cu ridicolul propriu într-o scenă memorabilă: participînd la o revoltă împotriva războiului din Vietnam, tînărul Judt descoperă că i s-a spart, în haină, sticla cu vopsea roşie pe care o păstra s-o arunce spre Ambasada Americii; în aceeaşi seară ajunge la uşa viitoarei sale soacre, „o doamnă nemţoaică cu instincte perfect conservatoare”: „Mă îndoiesc că faptul că am apărut la uşa dânsei scăldat într-o substanţă roşie şi lipicioasă de la mijloc pînă-n glezne i-a îmbunătăţit părerea sceptică despre mine; era destul de alarmată să descopere că fiica ei se întâlnea cu unul dintre stângiştii aceia nespălaţi care scandau «Ho, Ho, Ho Şi Min» pe care-i urmărise cu oarece neplăcere la televizor în acea după-amiază. Eu, fireşte, regretam că era doar vopsea, nu sânge. O, épater la bourgeoisie!” Cu toate sentimentalismele, judecata lui Tony Judt despre spiritul revoluţionar vest-european din acei ani e însă drastică: „În ochii noştri, cel puţin, eram o generaţie revoluţionară. Păcat că am ratat revoluţia.”
Sînt în carte rînduri excepţionale – şi mult mai crude – şi despre avîntul paradigmei neoliberale, despre faptul că azi studenţii de top din facultăţile de economie se grăbesc să devină CEOs în vreo multinaţională, în vreme ce colegul cel mai strălucit în ale economiei al lui Judt devenea guvernatorul Băncii Angliei, despre faptul că „am ajuns să considerăm din nou şomajul o stare ruşinoasă, asemenea unui defect de caracter” şi despre cum „experţi bine plătiţi se grăbesc să le dea «veteranilor ajutoarelor sociale» lecţii despre turpitudinea morală a dependenţei economice, indecenţa beneficiilor publice şi virtuţile trufiei.”
După cîteva povestiri despre descoperirea Americii anilor ‘70 urmează poate cel mai bun fragment al cărţii, care tratează identitatea cosmopolită, de frontieră, tot mai ameninţată azi de aşa-zise dezbateri cu tematică identitară, care nu sînt decît „o acoperire subţire pentru exploatarea politică a reticenţei faţă de imigranţi, o înşelătorie flagrantă menită să abată anxietatea economică înspre minorităţi”. Judt e însă ferm cu acest nou pericol: „Poleiala subţire a civilizaţiei se sprijină pe ceea ce ar putea fi o încredere înşelătoare în identitatea noastră comună. Înşelătoare sau nu, am face bine să ne-o păstrăm.” Acesta e „testamentul politic” al ilustrului istoric, dezvoltat consistent în ultimul său volum eseistic publicat în timpul vieţii, Ill fares the land. Despre acesta, însă, data viitoare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara