Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
„Laserul iluminării“: poemele Trans ale Magdei Cârneci de Grete Tartler

Cu aproape douăzeci de ani în urmă citeam în volumul O tăcere asurzitoare, (Eminescu, 1984) un poem care mi-a atras atenţia prin acordajul goethean: Fugă pentru instrumente necunoscute începea cu o meditaţie amintind de marea linişte din Cântecul de noapte al călătorului (Peste vârfuri…).
„Peste vârfuri/ apa limpede a ochiului enorm şi tăcut,/ privind înapoi contemplându-se/ peste vârfuri”. Unii vor prefera să vadă aici o sugestie eminesciană, oricum un dor de eliberare din zgomotul lumii, deschidere şi creştere spre calmul altor sfere. Viziune halucinantă, oază în uruiala lumilor care se nasc, moment de ascetică linişte între „divine comèdii care răsar şi apun”, între toate acele „paradisuri, infernuri, locuri de trecere… avalanşe de imagini şi de eter” care „macerează sinapsele”. Se întrezărea deja acuta nevoie de desprindere din vuietul apocaliptic, de eliberare din hipermaterie, care avea să revină şi în Haosmos (Cartea Românească, 1992) – alături de celelalte accente care fac de departe recognoscibilă linia Magdei Cârneci: tema divinităţii-femeie (vezi şi romanul FEM, Cartea Românească 2011), obsesia noilor conexiuni sociale, biologice, psihologice, spirituale, confruntarea cu puritatea lumilor virtuale.
Poemul Voiaj spaţial, apărut într-o primă versiune sub titlul Înmormântare în cosmos avea să fie reluat şi în Poeme Trans, Tracus Arte 2012, prevestind anvergura „transneuronală” a actualei Magda Cârneci: „Universul e o vibraţie, e pură vibraţie,/ un gând mai mare dintr-un gând mult mai mare/ din lăuntrul unui Gând”. Acest gând din alt gând cuprins într-un Gând mai mare pare programul unui creier-hardware, al minţii imanente nu doar în corp, ci şi în mesajele din afară (altfel spus, prezenţa lor în Gândul mai mare, sau Dumnezeu). E o călătorie de regăsire a sinelui în care frecventa revenire la citate eminesciene pare a avea rostul de a integra între mesaje nu doar viitorul, ci şi arhetipurile trecutului: „Ah, organele sunt sfărâmate, mintea e un organ transcendent/ îndrăgostit de propria lui anihilare/ Tindem încontinuu să ne preschimbăm în lumină, în gând”. Integrarea fiind o formă de depăşire.
Universul-femeie apare sub forma unei Alice transformându-se continuu în femeie, apoi iar în fetus, iar în fetiţă şi iar în femeie – o lumină solară din care „în sfârşit să ne vedem, punct, punct infinit, infinit infinit la infinit la infinit la infinit/ lumină mică ţâşnind în Marea Lumină/ şi să ne redea în sfârşit/ Nouă Înşine”. Trimiterea la Lewis Carroll şi la nano-cosmosurile sale se armonizează cu teoriile asupra atomului, avertizând asupra dificilei – dacă nu chiar imposibilei – comunicări între lumi.
Nu departe de elanul acestor poeme sunt şi câteva nuclee de filozofii orientale, aluzii la budismul tibetan, zen, yoga, daoism – şi în mod special, aş spune, la sufism. Ideea omului complet, desăvârşit, lansată de Ibn Arabi cu opt secole în urmă, dând apoi şi miezul celebrului poem Limba păsărilor de Farid-al- Din Attar (în care păsările pornite în căutarea lui Simorg – pasărea Rege, divinitatea – ajung în faţa unei oglinzi, descoperindu-se acolo chiar pe ele însele) a fascinat Europa. În mod deosebit par a fi atraşi de Simorg poeţii şi gânditorii ultimelor decenii, probabil via Umberto Eco. Am regăsit această trimitere sufi inclusiv la câţiva români, de exemplu, la Basarab Nicolescu, care vorbeşte în Teoreme Poetice despre căutarea de sine, toţi fiind „călători ai Necunoscutului, în căutarea regelui nostru uitat, Simorgul”. Care pasăre Simorg „este propriul nostru chip luminat de tripla lumină a Naturii în oglinda Marelui Nedeteminat”. „Cel mai mare mister poetic: a-ţi vedea pentru prima oară propria faţă. În pragul odăii Simorgului: sărbătoare de doliu, sărbătoare de naştere”. (Cf. Basarab Nicolescu, Teoreme Poetice: XIII. Eu, 9 -105).
Omul complet apare la Magda Cârneci sub denumirea de om integral, iar calitatea completitudinii e transferată şi asupra poeziei. Iată cum teoretizează chiar autoarea: „Poezia poate rămâne interesantă pentru psihismul uman actual în măsura în care tatonează, prin eşafodajul cuvintelor sale fragile şi totuşi eficace, un nou model de conştiinţă, o conştiinţă mai lucidă dar şi mai cuprinzătoare, lărgită la scara planetei şi aprofundată la nivelul arhetipurilor comune ale umanităţii, cele care ne structurează pe toţi. Căci viitorul omului complet, al omului integral, este doar pe punctul de a începe”. „Poezia actuală – dacă se va lăsa într-adevăr fecundată, în acest ceas global de civilizaţie, de aluviunile ce vin din toate colţurile lumii, cu vibraţiile lor diferite în faţa fenomenului uman, a naturii şi a tradiţiilor spirituale –, această poezie contemporană, s-o numim poezie integrală, va reuşi un nou pariu universal: acela de a face să înflorească fantasticele posibilităţi ale mentalului nostru actual, în curs de incredibilă expandare şi de fabuloasă transfigurare”.
Dacă „aluviunile” s-au aşezat din plin în Haosmos, recolta e însă culeasă cu adevărat în Poeme Trans. Astfel, celor meniţi să fie Terminale de divin („Terminale delicate de Divin toţi fiind/ precum firele nenumărate de păr dintr-o imensă coamă lactee”) le e dat să pornească pe un drum urcător (opt munţi, opt popasuri, în viziunea sufi) până la contopirea cu oglinda-divinitate, propriul sine: „Priveam printrun iris, vedeam lumea albastră dintr-un om vast pînă la stele, mult mai cuprinzător ca pământul. […] Omul acela se privea într-un fel de oglindă. În ea se vedea o femeie ce se priveşte într-o oglindă solară […] înconjurată de oameni vaşti, transparenţi, de lumină. Din oglindă mă privea surîzând chiar Eu Însumi. (Urcarea). Această călătorie după model sufi, care visează să reclădească materia, prin lumi cuprinse în alte lumi, se face însă cu mijloace postmoderne, pe treptele unor teorii cibernetice, teorii ale haosului, neuropsihologie etc.: „Îmi cutreier dezinhibată circumvoluţiunile cerebrale/ – dune şi prăpăstii şi piscuri, o placă de calculator inflamabilă/ labirint care gestează luciditate şi miros de bucătărie –/ ţelul meandrelor deocamdată îmi scapă/ îndreptat oare spre punctul Omega ? (Poem transneuronal, 1)
Transformarea de sine e pentru Magda Cârneci o graniţă între ştiinţific şi spiritual, o înflorire a pietrei filozofale ca „un mugur de lotus roz, virtual”: „Vreau să-mi anticipez transformarea/ mă abstrag furios din cotidian/ un taifun informatic curăţă autostrăzile perceptive/ Mă conectez la priza multiplă a supraconştientului meu/ vreau să proiectez o auroră boreală pentru un secol/ Ea începe să răsară tăcut în mijlocul pieptului /ca un mugure de lotus roz, virtual/ într-un lac cu lapte cosmic şi tandru.” (Poem trans-neuronal,1). E o eliberare din „grota sufletului” , care „pute a vechi şi a frică, a desene rupestre” şi se face prin sacrificiu: (”Dau foc mistreţului ascuns înlăuntru… / Să plecaţi din mine / jivine de pământ şi de apă/ […] Lăsaţi cale liberă, vine avalanşa minţii eliberate”). Dar o genune mai mare e şi noul spaţiu traversat: „Îmi privesc cortexul pe dinăuntru: o boltă arhaică/ mocnesc acolo geneze ratate, pâlpâie cîteva fisiuni nucleare/ peste o genune străveche, un vaier care nu vrea să tacă” (Poem transneuronal, 2). Ajungerea în „Sfânta Sfintelor, miezul creierului” e un transfer total în lumea virtuală: „Gata cu melancolia organică/ sunt un cyborg rebel un mutant pertinens”. Un fel de viaţă veşnică în „oceanul viertual al creierului”, limpezit de toate vechile culturi şi civilizaţii, o evadare în alte lumi spirituale ca pură inteligenţă informatică. Uneori aluviunile de cuvinte şi simboluri par obositoare, dar ele au un rost, e nevoie de traversarea lor pentru a ajunge în miezul liniştii.
Poetă cu puternică vocaţie culturală, dar şi cu o privire profundă asupra realităţii, convingătoare atât prin intimitatea meditaţiei lirice, cât şi prin punerea în practică a unor nobile idei în scena socială, sigură de sine, ca şi de drumul literar pe care îl asociază preocupărilor artistice şi filozofice, Magda Cârneci a atins în volumul de Poeme Trans o forţă a expresiei mult apropiată de ceea ce ea însăşi numeşte „laserul iluminării”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara