Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Laikizarea societăţii de Vasile Spiridon

„Fiecare pacient care ne soseşte în prag, ne e un prieten drag!” – se putea citi la intrarea sanatoriului de la Glod. Aici plasează Adrian Alui Gheorghe, pentru romanul său Laika (Ed. Cartea Românească, 2014), un cronotop al alienării mentale, în pragul sau la graniţa între o aşa-zis lume liberă în care se construieşte socialismul şi o comunitate indezirabilă sistemului, închisă între zidurile unui spital de boli nervoase, unde libertatea interioară poate fi considerată o nebunie curată. În această pendulare între lumi alienante rezidă şi ambiguitatea funcţională a respectivului aşezământ, pusă în evidenţă de-a lungul romanului.

Devierile psihice suferite de personaje determină comportamente pe măsură, cu atât mai reprezentative dacă nu le izolăm, ci le coroborăm reacţiile aberante. Deşi unele dintre ele au pierdut totul în afară de raţiune, nu pot accede finalmente la libertatea interioară, inaccesibilă nici măcar celor din afara zidurilor. Poate că acesta este şi motivul pentru care cine încalcă regulamentul de ordine interioară este ameninţat cu externarea. Victime ale unui aceluiaşi sistem, călăii sunt supuşi şi ei unui proces de distrugere şi anulare a identităţii, în condiţiile în care noţiunile de bine şi rău îşi pierd orice raportare faţă de realitate şi devin chiar echivalente. Anchetatorul Ion Măcinoi luptase împotriva rezistenţei din munţi şi se spune că toţi cei pe care îi urmărea fuseseră capturaţi şi omorâţi pe loc. Acum era măcinat de alte obsesii: „Numai că la un moment dat cei din jur au observat nişte lucruri ciudate în comportamentul lui Măcinoi. Dacă ziua snopea în bătaie pe câte un deţinut, la anchetele suplimentare, pe care tot el le comanda, noaptea, cerea permisiunea gardienilor să intre în celula anchetatului, singur, unde rămânea până la ziuă. Şi ce făcea aici? Plângea./ Îmbrăţişa picioarele învineţite de lovituri ale deţinutului şi plângea stropindu-le cu lacrimi./ Îşi cerea iertare privindu-l în ochii măriţi de consternare pe cel anchetat./ Îşi smulgea părul din cap numindu-se pe sine ticălos, cârpă umană, căzătură, păcătos, mizerabil./ Să vă rugaţi pentru nefericitul şi ticălosul vostru frate, le spunea plângând Măcinoi” (p. 117).

În fond, abilitatea oricărui sinistru proiect totalitar constă în a distinge iniţial călăii de victime, pentru ca, în urma procesului dezumanizării exercitat şi asupra torţionarilor (în măsura în care ei mai păstrează o câtime de umanizare), identitatea lor să se confunde cu aceea a victimelor. Toţi trăiesc deopotrivă „înglodaţi” pe un teren plin de teroare confuză, iar percepţia generală pe care o au asupra vieţii şi a sorţii este caracteristică dezorientării generale pe care sistemul o induce supuşilor săi. „Iconografia” este pe măsură: „În sala de mese, pe peretele dinspre est, deasupra uşii de intrare, erau pictate trei profile umane care sugerau un muncitor, un militar care putea fi confundat lesne cu un miliţian şi un ţăran, toţi trei reprezentând unitatea interioară a societăţii româneşti. Iniţial ţinutele vestimentare ale celor trei fuseseră viu colorate, dar în timp culorile se ponosiseră. Cei trei pluteau pe deasupra unui norişor gri-murdar şi parcă erau Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl, în mijloc, cu o armă în mână, militar sau miliţian, părea să adune cu celălalt braţ poporul în jurul său. În dreapta lui era muncitorul, cu un ciocan întro mână şi cu o cheie pentru strâns şuruburi mari în cealaltă. Ţăranul era dispus în partea stângă a militarului sau a miliţianului şi avea o seceră într-o mână şi o coasă în cealaltă. Dacă nu erai atent la mesajul uniunii celor trei, puteai crede lesne că ţăranul pornise la răscoală. Unde era intelectualul în societate, se mai întreba în sine câte unul dintre pacienţi, răspunsul şi-l putea da fiecare, regăsindu-l în profilul militarului sau al miliţianului, presupunându-se că acesta avea sigur ceva carte la bază. Da, putea fi un răspuns just” (pp. 20–21).

Traumele suferite iau forma unui comportament autist care explică stările ciudate ale existenţei (refuzul, însingurarea, izolarea): „Numai că Radu Sbârnă se ridică pe marginea patului şi a doua noapte şi începu să aplaude. Era după miezul nopţii. Şi mormăia la fel... şi poporul!... şi poporul!... şi poporul!... [...] A patra noapte maică-sa l-a trezit, deja începuse să aplaude din picioare, cu mâinile ridicate regulamentar la nivelul pieptului iar vocea îi devenise tot mai sonoră. [...] Aşa a ajuns la Glod. Şi aici avea nopţi în care aplauda, avea nopţi în care doar scanda... şi poporul!... şi poporul!, dar aici nu mai era un loc nepotrivit pentru asemenea manifestări” (pp. 240–241).

Cei externaţi se raportează încă la coordonatele temporale din spaţiul spitalicesc părăsit, deşi contextul pare să fie diferit. Adaptarea la noile/vechi condiţii se realizează întrun ritm decis de apariţia nostalgiei paradoxale după şederea în sanatoriu. Cobaii istoriei – nebuni sadea şi nebuni închipuiţi – ajung să se simtă ca la ei acasă în captivitate şi – viceversa – în captivitate ca la ei acasă, pentru că îşi duc oriunde viaţa după aceleaşi reguli dictate de Putere. Odată eliberaţi, mulţi dintre ei nu mai găsesc un sens existenţial (dacă l-au deţinut vreodată), nu mai reuşesc să ia în stăpânire noua realitate, rămânând suspendaţi între cele două regimuri asemănătoare de viaţă. Nu pot avea sentimentul libertăţii, pentru că nu s-au eliberat pe deplin din vechiul spaţiu. Lucru ce se întâmplă şi animalelor existente acolo pe bază de inventar, care, la momentul lui decembrie 1989 (venit cu o pararevoluţie şi în incinta sanatoriului, ce va avea ca efect nevoia de schimbare a standardelor de cuantificare a nebuniei), nu vor să părăsească vechiul adăpost. Fazanii şi iepurii (aduşi cândva acolo, împreună cu porumbeii, pentru experimentarea terapiei prin contactul nemijlocit cu natura) rămân aciuaţi pe lângă gard, deoarece, pentru a fi cu adevărat liber, este necesar să fii înzestrat cu puţină imaginaţie sau măcar să resimţi un dram de disperare. Altfel, rămâi un fazan fricos ca un iepure, sau un iepure cu rol de fazan. Îngrădirea mentală generată de frică, îndobitocirea şi aducerea la stadiul de animalitate a fiinţelor umane de dincolo/dincoace de zidurile ospiciului sunt tot atâtea elemente de luat în considerare la citirea romanului.

Supusă terorii, aşteptării, dar mai ales repetiţiei, viaţa personajelor este marcată de fracturi în acest spaţiu în care sunt interzise lectura şi tulburarea liniştii publice. Sub omnipotenţa totalitarismului, personajele par condamnate să reia la nesfârşit o suită de gesturi automate şi să se închidă într-un cerc al muţeniei şi al reificării. Ele încearcă să evadeze mental din înlănţuirea într-un cadruramă coercitiv, fără a reuşi vreodată. Iată cum se linişteşte un pacient... impacientat: „Aici Măţău începu să plângă din nou. Apoi plânsul se preschimbă într-un mieunat. Era un mieunat jalnic, de mâţă cu coada prinsă în uşă./ Colonelul Dănău făcu doi paşi îndărăt privindu-l pe Măţău care îşi foia gâtul în gulerul prea larg, de parcă ar fi vrut să scape de o zgardă. Şi fiindcă nu scăpa de acea zgardă, începu să latre. Plângea şi lătra./ A fost dus la spital şi internat într-o rezervă cu diagnosticul de schizofrenie. A lătrat până au reuşit să îl amorţească cu câteva injecţii./ A doua zi era mai bine, se calmase, nu mai lătra, însă plângea şi refuza să deschidă ochii.” (pp. 146–147).

În privinţa veritabilului lătrat, stăpânul curţii interioare este căţeaua Laika. Celebra ei omonimă sovietică fusese o cuceritoare şi o victimă a spaţiului vertical, în timp ce satelizata şi naturalizata noastră Laikă este o cuceritoare şi nu mai puţin o victimă a spaţiului orizontal (statisticile spuneau că o şesime din glob fusese cucerită de ideile socialismului): „Orice pacient nou trebuia să treacă să fie recunoscut de Laika. [...] Altfel, câinele urla şi era agitat în cuşcă, nu-l puteau linişti nici cu mâncare, nici cu vorbă bună. Pacienţii noi erau duşi, ritualic, să cunoască interiorul curţii şi pe Laika. Pacienţii mai vechi, care reveneau la sanatoriu, încă de la intrare întrebau cine mai e director şi ce face Laika./ Erau multe poveşti puse pe seama câinelui, dar nu toate puteau fi probate. Una dintre ele era că la bază Laika era spion sovietic infiltrat în sanatoriu. Dar de ce ar spiona cineva, cu atât mai mult un serviciu de spionaj străin, un sanatoriu de boli nervoase, nimeni nu putea da un răspuns [...]. [...] au observat-o pe Laika privind ţintă spre răsărit şi făcând nişte semne mai speciale din coadă. Transmitea ceva, probabil” (pp. 26–27). Păzitorul locului dovedeşte calităţi paranormale, deoarece posedă deopotrivă cunoştinţe de geografie politică şi concepte ideologice, deosebind ţările din blocul socialist de celelalte ţări din lagărul capitalist. Prezenţa numelui ei în însuşi titlul romanului sugerează procesul dresajului socialist la care era supusă o întreagă comunitate „laikizată”.

Aspectele realiste sunt topite de Adrian Alui Gheorghe în secvenţialităţi nude sau îngroşate prin sondarea adâncimilor psihicului dereglat. Descriind acest spaţiu în care absurdul se găseşte la el acasă, iar situaţia personajelor este lăsată în ambiguitate existenţială, romancierului îi place să tragă tuşe ironice, groteşti şi caricaturale. El manifestă preferinţă pentru situaţiile comice şi umoristice, presărate cu bancuri din „iepocă”, învăluind totul în înţelesuri alegorice. Şi aceasta pentru a ilustra cu dezinvoltură faptul că Istoria este doar o mare farsă, o mascaradă, o clovnerie, de-a lungul căreia totul poate să fie deodată tragic şi comic, real şi imaginar, cu graniţa dintre ele, după cum am spus la început, aproape insesizabilă. Adrian Alui Gheorghe adoptă faţă de cele narate o distanţare amară, dar nu aridă, ci mai curând stenică, niciodată cinică, deşi sceptică, totdeauna deschisă, drept expresie a unui spirit ludic exersat cu îndemânare.

La sfârşitul lecturii romanului Laika eşti încercat de sentimente contradictorii. Asemenea personajului Iancu Gore, din naraţiunea eliadescă Douăsprezece mii de capete de vite, poţi exclama „Mama voastră de nebuni!”, sau dimpotrivă, într-o limbă considerată cândva imperialistă: „I’m like Laika!”

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara