Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
„Lacrima întăreşte“ de Jean-Pierre Siméon

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/Şi nu ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc!” spunea Lucian Blaga. Iată o afirmaţie ce corespunde perfect stării mele de spirit, aşadar nu trebuie să vă aşteptaţi ca această prefaţă să-i livreze cititorului francez cheile de lectură aflate în aceste poeme. „Orice poem atunci când este adevărat rămâne un mister”, scria Pierre-Jean Jouve; iată deci că poeţii se pun de acord, nu are niciun rost să-i contrazicem: da, cititorule, trebuie să procedezi cu poezia lui Dinu Flămând aşa cum abordezi orice poezie deplină (adică aceea care, lipsită de ornamente, îmbrăţişează complexitatea vieţii), trebuie să te duci drept în întâmpinarea ei, să intri şi să te pierzi în ea dacă vrei să-i găseşti sensurile! Iată de ce te invit să consideri aceste cuvinte mai degrabă ca pe un exerciţiu de admiraţie, guvernat de simpatia sinceră şi fermă pe care mi-o inspiră şi omul şi poemul său. Există, şi bine că se întâmplă aşa, poezie de toate felurile. Cea pe care o scrie Dinu Flămând nu este una cu care să te acomodezi uşor, deseori ea este amară şi crudă (crudă mai cu seamă faţă de autorul ei, ceea ce este minima eleganţă). Ea îşi exhibă constant, ca un semn pe frunte, rănile, cicatricile pe care ni le lasă existenţa, pentru vina de a o iubi prea tare, pentru că prea mult dorim ca ea să fie fidelă promisiunilor pe care ni le făcuse în copilărie, atunci când lăsa impresia că ne va dărui întreaga lume. Flămând nu este un cinic, dar el e cineva prea lucid, deci ne scuteşte de baliverne. Dacă el spune că păstrează „bănuţul speranţei/într-un colţ de batistă”, adică un nod făcut mai cu seamă ca să nu uite, tot el ştie că poezia înseamnă „a suge măduva urletului”. Ce ce fel de strigăt? Cel al lui Munch desigur, strigătul metafizic de groază şi de spaimă în faţa surdei şi nemiloasei violenţe a faptelor, faptele unei existenţe, faptele Istoriei. Dacă în poemele din această carte oximoronul, antiteza, antifraza şi paronimia abundă, toate sunt moduri de a spune contradicţia existentă între sine şi sine, între sine şi lume, deci constatarea că permanenta şi cea mai terifiantă nefericire a omului rezultă din faptul că niciodată el nu reuşeşte să se potrivească cu ea, niciodată nu ajunge să coincidă cu viaţa şi cu lumea. Dar acest lucru se petrece împreună cu dorinţa, cu frumuseţea, în prezenţa soarelui care încălzeşte şi a grânelor ce cresc, în deplină fericire. Aceasă potrivire nu poate fi desfăcută, e ontologică: e „inconvenientul de a te fi născut”, cum ar spune Cioran, compatriotul său (dar patria lor comună e sentimentul lor comun de vanitas). E faptul că noi suntem nişte fiinţe imposibile, iar această imposibilitate ne însoţeşte zi de zi: noi trăim cu moartea în noi, cu timpul care ne macină în noi, după cum trăim şi printre „moliile care rod peisajul”. Nu cunosc imagine mai puternică şi mai radicală despre acest adevăr decât una din cele propuse de poetul nostru: trăim „cu tenia timpului în măruntaiele/ făcută ghem”. Drept pentru care ne consumăm teribil înainte de a ne da seama că „ceva esenţial şi iremediabil insignifiant/ne scapă”. Toate acestea autorizează, nu-i aşa?, disperarea, dar nu ca patologie romanică ci doar ca stare substanţială. Căci e vorba „să duci povara neantului spre niciunde”. Poate că nu e nimic nou sub soare - soarele care în fiecare seară se prăbuşeşte: au spus asta de multă vreme şi grecii cei din vechime şi nu trebuie să ne mirăm să regăsim miturile lor solicitate de nenumărate ori în această carte.

La naiba, va spune cititorul, cât de descurajatoare sunt toate astea! Nici vorbă! Mai întâi pentru că nu luciditatea, ci laşitatea este cea care descurajează. Iar mai apoi, fiindcă toate acestea sunt pronunţate în numele unei umanităţi flagrante, emoţionante, în numele acestei fragilităţi care este binele nostru comun, fragilitate ce rămâne raţiunea şi dovada ireductibilei noastre fraternităţi. Nu există numai disperare, fiindcă mai presus de toate există această esenţială fraternitate a oamenilor care se înfăţişează goi în faţa timpului, printre unduirile ierbii, pe pământul concret şi printre arbori, iar această fraternitate este, trebuie să pronunţăm cuvîntul, este tandreţe. Ca să se distanţeze de disperare poetul adoptă această ironie, răzbunare amară a inteligenţei, iar Dinu Flămând nu se lipseşte de ea, aşa cum au procedat superb şi dintotdeauna poeţii din Europa Centrală, de exemplu Vladimir Holan în poemul O noapte cu Hamlet sau în Durere, cu care Dinu Flămând are foarte multe afinităţi şi pe care îl citează, de altfel. „În spatele zidului propriei mele ironii/eu plâng”, îndrăzneşte să spună Dinu Flămând, şi să ne fie îngăduit să-l strângem în braţe fiindcă a îndrăznit să spună acest lucru. Ironia este o fugă, lacrima înseamnă curaj, da. De altfel, tot Dinu Flămând scrie: „lacrima întăreşte”. Să fie oare o pură întâmplare faptul că unul din cele mai frumoase poeme din această culegere, unul dintre cele mai directe şi lipsite de podoabe, se intitulează Bocitoarele? Nu e întâmplător nici faptul că spre sfârşitul cărţii se află ciclul Grădini, acolo unde poetul îşi regăseşte copilăria şi peisajul natal din Transilvania. E o magnifică „coda”, o culme a poeziei, după părerea mea, unde fără să se şteargă nimic din tristeţea insomniacă aflată în primele două părţi, ansamblul îşi dobândeşte greutatea sa de umanitate insolvabilă. Da, există mereu, orice am spune, un teritoriu unde „se sumeţesc dinaintea ta munţii ca să te salute”, după cum există şi acest „ic al ţapinarului presocratic/înfipt chiar în fibra destinului”, există această lume de dinainte de lume şi de ironie , o ţară de arbori, de pietre şi de vânt a cărei simplitate, sărăcie, anulează însăşi vanitatea existenţei, vanităţile Istoriei. Şi tocmai acolo, în memorie, în acest „râu re-înrâurat în ploaie”, luceşte ceva ca o rază de soare în paie. E, întradevă r, bănuţul speranţei păstrat în nodul de batistă. Iar în acest caz speranţa, bănuţul săracului, nu mai este argumentul pretenţios al unui sistem de iluzii, ci devine justa corectare a disperării. Iar poetul se poate întreba pe bună dreptate „dacă disperarea e parazitul speranţei sale sau invers”. Poate că răspunsul, de astă dată, depinde de om: de neatenţia atenţiei sale.
11 Februarie 2013

Jean-Pierre Siméon este poet, dramaturg şi prozator francez, director al prestigiosului Festival Internaţional „Le Printemps des Poètes” Textul figurează ca prefaţă la volumul Innatention de l’attention tipărit în martie 2013 de Editura La passe du vent, traducere din limba română de Ana Alexandra Flămând.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara