Numărul curent: 12

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Arte:
La Viena şi Berlin sub semnul muzicii lui Enescu de Dumitru Avakian


Întregul proiect "Enescu-Brahms" se dovedeşte a fi unul dintre cele mai ample, mai consecvent promovate programe iniţiate de Intitutul Cultural Român.

Întâmplător sau nu, Viena şi Berlinul sunt cele două capitale europene în care - în anii ultimului deceniu, şi mai bine - muzica enesciană a răsunat în valorile ei de semnificaţie. Este suficient să ne amintim faptul că Oedipe-ul enescian a fost montat în coproducţie de două dintre marile case europene de operă, de Opera de Stat din Viena şi de Deutsche Oper Berlin; montarea a fost reluată şi la Bucureşti cu prilejul uneia dintre ediţiile precedente ale Festivalului "George Enescu"; a fost realizată de cunoscutul regizor german Götz Friedrich şi a fost primită cu destule rezerve de publicul de specialitate din Bucureşti; iar aceste date fiind abrevierile greu de acceptat operate în corpul însuşi al muzicii.

De această dată nu mai departe decât săptămânile trecute, în mijloc de noiembrie, tot la Viena şi la Berlin, apoi la Ateneul Român, la Bucureşti, violonistul Remus Azoiţei şi pianistul Eduard Stan au continuat seria concertelor camerale organizate de Institutul Cultural Român în câteva dintre marile capitale europene ale muzicii. Se cântă acest atât de special opus enescian care este Sonata "în caracter popular românesc", de asemenea Sonata "Torso", iar în mijlocul întregului program sonatele a 2-a şi a 3-a de Johannes Brahms. Seria concertelor a început pe 1 octombrie la München şi a continuat ulterior la Stockholm, Bruxelles, Hamburg, Praga, Kopenhaga, Madrid, Paris, Dublin, Amsterdam; ...şi se încheie în prima decadă a lunii decembrie, la Washington D.C. şi la New York, respectiv la Kennedy Center şi la Carnegie Hall.

Atât la Viena, la Konzerthaus, în Sala Schubert, cât şi la Konzerthaus Berlin, în sala de muzică de cameră a acestui impresionant complex, succesul a fost entuziasmant, deloc conjunctural. Sunt săli cu totul adecvate genului, săli de sub 500 de locuri, covârşite de un public în bună parte tânăr, avid de a cunoaşte creaţii mai puţin vehiculate în sălile de mare tradiţie, de a cunoaşte şi alţi muzicieni performeri, alţii decât cei ce aparţin circulaţiei actuale standard a vieţii muzicale. Pe drept cuvânt se poate afirma că Viena şi Berlinul sunt două dintre cele mai importante capitale mondiale ale muzicii. Puţini cunosc faptul că în Viena se cântă ocazional sau în mod frecvent în 300 - notez cu atenţie, în trei sute! - de locaţii ce aparţin spaţiului public, în sălile de mare tradiţie, în numeroasele palate sau în sediile somptuoase ale celor aproape 30 de circumscripţii ale capitalei federale a Austriei.

Iniţiind acest proiect, au fost vizate anume aspecte inedite pentru publicul obişnuit de concert din cele două capitale vest-europene ale muzicii. Am în vedere - pe de-o parte - cunoaşterea uneia dintre capodoperele enesciene, una dintre lucrările cu totul originale ale repertoriului muzical cameral din prima jumătate a secolului trecut, şi - pe de alta - contactul cu arta a doi tineri maeştri, violonistul Remus Azoiţei şi pianistul Eduard Stan, muzicieni stabiliţi în partea de vest a continentului european. Este o colaborare muzicală funcţională, cu totul preţioasă, ce durează de ani buni, o colaborare a cărei coerenţă este determinată de însăşi fiinţa muzicii pe care o comunică cei doi muzicieni. Trebuie apreciată în plus orientarea cu totul pertinentă a acestora în cele două teritorii spirituale, zone cu totul distincte ce privesc repertoriul de tradiţie vest-europeană, repertoriul clasico-romantic, două dintre sonatele de Johannes Brahms, şi - de asemenea - idiomul spiritual românesc de preluat din tradiţia lăutarilor locului, limbaj pe care geniul enescian îl adoptă, îl elaborează, în Sonata "în caracter popular românesc". Zicerea doinită - a cărei intimidate cunoaşte aici, la Azoiţei, o impresionantă bogăţie de stări expresive - este împlinită de diversitatea culorilor timbrale; rafinamentul acestora, supleţea adresării, sunt susţinute de valorile unui meşteşug stăpânit în mod suveran. întreaga construcţie capătă claritate, coerenţă, o seducătoare expresivitate. în plus, în cele două opus-uri datorate lui Johannes Brahms, în sonatele în re minor şi în la major, vigoarea edificării acestor creaţii îi reuneşte pe cei doi muzicieni performeri sub semnul marilor împliniri ale repertoriului clasico-romantic. în mod cu totul special, în concertul de la Berlin - am în vedere Sonata în re minor - fermitatea construcţiei brahmsiene a fost trasată la nivelul unei structurări măiestrit formulate ce împlineşte fiorul romantic al expresiei.

Eduard Stan este pianistul de muzică de cameră al cărui excurs urmăreşte cu reală funcţionalitate drumul coechipierului său; este un demers ce se plasează cu claritate în zona unei relaţionări ce aduce stabilitate întregului. Nu greşesc, cred, afirmînd că, la noi, după Valentin Gheorghiu, Eduard Stan este pianistul de muzică de cameră cel mai funcţional ataşat spiritului acestei preţioase zone a performanţei muzicale.

În acest fel trebuie apreciată şi realizarea - în urmă cu câţiva ani, la Casa "Hänssler Classic" - a primei ediţii discografice complete a creaţiei enesciene pentru vioară şi pian, o realizare foarte bine primită de presa europeană de specialitate. Pe de altă parte, personal am susţinut cu mare entuziasm decernarea distincţiei "Opera Prima" acestui - în adevăr temeinic - cuplu muzical cameral. Mă refer la jurizările anuale ale premiilor "Prometheus", conferite de Fundaţia "Anonimul", jurizări desfăşurate şi în această toamnă sub preşedinţia domnului Andrei Pleşu.

Sunt de amintit aici câteva dintre celebrele cupluri camerale care au dat viaţă acestei capodopere a literaturii muzicale din prima jumătate a secolului trecut. Mă refer la Enescu însuşi care, alături de Dinu Lipatti, în anii războiului, a imprimat această lucrare în studiourile radiodifuziunii bucureştene. Prima audiţie a avut însă loc la Oradea, în anul 1927, în compania pianistului Nicolae Caravia. Mă refer, de asemenea, la ilustrul cuplu muzical al fraţilor Hepzibach şi Yehudi Menuhin. Strădania lor în ce priveşte promovarea în plan internaţional a acestei creaţii merită a fi întărită în contextul în care viaţa muzicală internaţională comemorează în acest an împlinirea unui deceniu de la plecarea în eternitate a marelui muzician, discipol credincios şi prieten al lui George Enescu. Tot în anii mijlocului de secol, violonistul Christian Ferras şi pianistul Pierre Barbizet au dat acestei lucrări o versiune apreciată a fi istorică.

La noi, în a doua jumătate a secolului trecut, fraţii Valentin şi Ştefan Gheorghiu au oferit una dintre versiunile considerate ca fiind de referinţă ale acestei capodopere enesciene. Versiunea lor a fost încununată cu laurii unei distincţii speciale cu prilejul primei ediţii - cea din anul 1958 - a Concursului şi Festivalului Internaţional "George Enescu". Astăzi, realizarea oferită de Remus Azoiţei şi de Eduard Stan se aşează cu demnitate alături de versiuni celebre datorate unor personalităţi puternice ale violonisticii actuale cum sunt Gidon Kremer sau Leonidas Kavakos, spre exemplu.

Trebuie apreciat, întregul proiect actual "Enescu-Brahms" se dovedeşte a fi unul dintre cele mai ample, mai consecvent promovate programe iniţiate de I.C.R. Merită a fi continuat în perioadele următoare; iar aceasta având drept opus central suita enesciană Impresii din copilărie. întregul demers s-ar sprijini pe câţiva factori esenţiali, absolut reali. Valorile culturii noastre trebuiesc promovate în marele concert european al valorilor. Cu pricepere, cu credinţă. Drept act al unei identităţi autentice. Avem cu cine face acest lucru. Avem nevoie de sporită consecvenţă.