Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
La umbra aceluiaşi monument stalinist de Pavel Şuşară


Ca reacţie la textul meu din nr. 8 al “României literare”, am primit la redacţie două scrisori fulminante care şi-au greşit, în mod sigur, destinatarul. Una dintre scrisori, pe care o publicăm mai jos, este semnată de dl Ilarion Voinea, părintele pămîntesc al bustului care-l reprezintă aproximativ pe Yitzhak Rabin. Cea de-a doua este ireproductibilă şi nu merită privilegiul tiparului. Este un simplu delir de tip România Mare. (P. Şuşară)





Stimată Redacţie,

În numărul 8 din 3-9 martie 2004 al revistei dumneavoastră apare la rubrica “Polemici”, pp 24-25, un amplu material al cărui subiect, fără voia mea, sunt eu. M-a surprins neplăcut nu tonul denigrator, cu care sunt de acuma obişnuit din partea domnului Pavel Şuşară, ci faptul că domnia-sa îmi răspunde prin intermediul publicaţiei dumneavoastră la o scrisoare pe care eu i-am trimis-o personal. Reacţia mea de mârlan, cum îi place finului analist să mă numească, este făcută, dintr-un exces de nobleţe, publică, deşi eu i-am trimis scrisoarea în mod pur personal, pe cel mai firesc traseu şi (în umila mea ipostază de “simplă persoană cu identitate civilă”) de la o adresă concretă şi precizată. Sunt nevoit, în consecinţă, să-i răspund şi eu pe calea aleasă de dânsul şi, totodată, să vă pun pe dumneavoastră în situaţia de a-mi acorda dreptul la replică. Neaşteptată (mai degrabă decât incomodă) este atenţia, de care nu am nevoie, dar pe care mi-o acordă. După ce declară ţâfnos ca derizoriu textul scrisorii “pe care -zice- mă sfiesc să-l privesc fie şi în treacăt”, trece (totuşi!) sârguincios la o analiză meticuloasă a respectivei “misive”, apelând până şi la vechi fişe bibliografice pentru citate. Şi, după ce mă desfiinţează în ziarul “Ziua”, de nu mai aveam îndrăzneala să mai trec prin centru, iar la periferie ieşeam doar cu basca trasă pe ochi de ruşine, mai foloseşte o doză de noroi şi mai scuipă o dată către mine, implicând săptămânalul dumneavoastră. Ca “simplă persoană cu identitate civilă” privesc nedumerit la cascada de cuvinte neelegante emise printre dinţi “de cea mai autorizată voce din critica contemporană”... Derutat, îmi reestimez convingerea că denigrările vehemente apar doar în lipsa argumentelor şi iau în calcul că, fiind la rubrica “Polemici”, probabil sunt fireşti şi nu mai pot fi considerate nici jignitoare, nici calomnioase.

Aş fi fost dispus, mai ales că suntem în Postul Mare, să tolerez şi să uit. Dar nu aveam cum să fiu indiferent faţă de formula arogantă şi categorică aleasă de domnul Şuşară spre o “clarificare definitivă a faptelor”. Pentru că, de fapt, măreşte confuzia, eludând dibaci fondul scrisorii mele şi trăgând concluzii, nu doar subiective, ci şi tendenţioase (mai ales!). Maniera personală în care scrie, trebuie să recunosc, îl distinge de iluştrii înaintaşi şi (aş putea spune) mentorii domniei-sale. Dovadă că istoria stilurilor şi, implicit, a gusturilor evoluează.

Lansat – dupa propriile-i afirmaţii – într-o acţiune misionară de asanare a gliei artistice, domnul Şuşară porneşte tocmai de la mine, care nu reprezint, în autorizata-i opinie, nimic. Nu ştiu cu “mintea (mea - n.n.) de om cu orizont mărunt” unde va ajunge pornind de la o ficţiune. Eu personal îi doresc succes deplin! Nu se ştie, poate vom asista în sfârşit la implementarea unui nou stil după atâta tranziţie a culturii printre curente, mişcări, maniere...

Până atunci, însă, spre a nu abuza şi eu de spaţiul dumneavoastră, mai ales că nici nu am rubrică la revistă (!), voi face câteva precizări necesare.

La mârlănia (alo, nea!...) pe care mi-o atribuie m-am referit. Rămâne cum am vorbit!

Verbul a face – facere (cu toate conotaţiile facerii sau a face istorie, a face cultură, a face artă, ba chiar a face critică de artă etc.) nu e identic egal (cum pervers l-a asimilat domnul Şuşară) cu a lucra, a trudi stereotip în anonimatul competiţiei vieţii. Eu mă refeream clar (şi, de ce nu, şi explicit) la cei care gravitează speculativ în jurul facerii altora. Rămâne aşa!

Tot încolţindu-mă, inevitabilul se produce şi mă prinde în flagrant. Faptul că nu am făcut “pariuri grandomane cu istoria sau cu artisticitatea” este pentru dânsul dovadă clară şi definitivă că orizonturile mele de aşteptare sunt în cel mai bun caz înguste, dacă nu chiar derizorii. Ei, bine, accept portretul de nimuruc pe care mi-l face, dar rămân la convingerea că grandomania nu este nici cale, nici mijloc de afirmare, indiferent în care segment al manifestărilor sociale ar emana. Sigur! Eu nu confund băţoşenia cu verticalitatea şi nici bărbăţia cu vehemenţa. Asta e!

Strecurându-se abil pe lângă miezul provocării mele, domnul Şuşară se opreşte la jumătatea drumului şi-mi explică cum că bustul lui Yitzhak Rabin nu ar fi putut apărea la iniţiativa Primăriei Braşov, pentru că (atenţie!) n-ar fi primit acordul Ministerului Culturii. I-auzi! Păi, tocmai asta era: ceea ce s-a comis (cu câteva excepţii) la Alba Iulia s-a făcut cu girul, cu sprijinul (sau complicitatea?) şi banii Ministerului Culturii. Mulţam de ajutor! Mi-a venit ca o minge ridicată bine la fileu. Aferim!

Se repetă în textul care mă vrea una cu pământul un sic ostentativ, trufaş, ce face şi mai evidentă, printre însăilături, ironia răutăcioasă. Dacă şi la subsolul nostru “obscur”, ca şi la nivelul înalt şi strălucitor al domnului Şuşară, sic se traduce la fel, răspund: exact aşa!

Toate calificativele injurioase pe care mi le atribuie le trec în seama mirării ca o repulsie pe care i-am provocat-o criticului când mi-am arogat dreptul de a vorbi şi eu sau tocmai eu. Limitat cum sunt, accept că aşa este polemica şi, mai ales, unui om care are anvergura de a modela lumea după chipul şi asemănarea sa nu i se poate imputa calomnia. Chiar şi hăituit (de-acuma) de marea critică de artă, voi continua să-mi văd, după posibilităţile mele, de meseria în care nu am fost – precizez – împins circumstanţial. Tocmai de aceea nu ştiu cât de îndreptăţit este domnul Şuşară să-şi dea cu părerea, învârtindu-se în neştire în jurul unui bust, despre disponibilităţile şi identitatea subsemnatului în plan artistic, fără să ştie nimic altceva despre mine. Să ştiţi că eu nu înjur decât în gând, în perioada postului deloc, iar în gândurile scrise pe hârtie, niciodată. Fie şi pentru simplul motiv că... nu e frumos să vorbeşti urât! În rest, adunând la un loc tot ce am afirmat până acum prin presă în legătură cu bustul lui Yitzhak Rabin şi referitor la toată agitaţia din jurul acestei teme rămâne valabil şi totodată asumat. Eu, oricum, nu vă voi mai deranja săptămânalul, păstrându-mi doar discreta calitate de simplu cititor al lui. Iar, în cazul în care pe domnul Şuşară îl va scoate din nou vanitatea la rampă şi-şi va obloji patimile, folosindu-se de spaţiul publicaţiei dumneavoastră, eu îi răspund de pe-acuma pentru totdeauna: rămâne cum am stabilit!

Îmi cer sincer scuze că nu am avut încotro şi regret că am fost obligat să dau această replică!

Înainte de a încheia, vă comunic că nu peste multă vreme voi dezveli în Bucureşti bustul unuia dintre cei mai mari scriitori contemporani: Eugen Barbu. Mi-ar face deosebită plăcere şi m-ar onora prezenţa dumneavoastră la acest eveniment.



Cu deosebit respect,

Ilarion Voinea



P.S. Pentru a evita pe viitor publicarea altor asemenea altercaţii din pix şi a nu mai pune în situaţie delicată redacţia dumneavoastră, îi amintesc domnului Şuşară de serviciile poştei. Plătesc eu prin formula taxei inverse.

P.S. la P.S. În chelfăneala pe care mi-o trage domnul Şuşară este, din păcate, şi un subiect (e drept, atins doar în trecere, ca şi adierea-i persiflantă pe deasupra istoriei naţionale!) extrem de serios şi de grav cu care sunt, într-un fel (deşi nu i se pare dânsului), de acord. Belferismul, poziţia privilegiată, aroganţa condamnabilă, sentimentul centralismului egoist şi imbecil intrate în economia relaţiilor bucureşteanului cu restul ţării au făcut să apară “semnele îngrijorătoare ale unei grave maladii” naţionale. Alimentând, fie fals, fie iresponsabil, fie (aici e aici!) tendenţios, complexe, disperări, frustrări etc. din aceste nuanţe, supralicitându-le, au apărut manifestările anti - Bucureşti, şi capitala este percepută, pe fondul recesiunii economice şi, mai departe, al crizei generale, ca o celulă canceroasă care stânjeneşte şi sufocă din ce în ce mai mult restul. Aşa au fost avortate lepădăturile istoriei care emit teorii şi planuri de secesiune. Se subînţelege că eu gândesc altfel. Dar asta e o altă problemă.







Aceasta fiind scrisoarea, cu patimile, cu logica şi cu gramatica ei, lucrurile se înfăţişează cît se poate de simplu: prima epistolă, aceea pe care i-am publicat-o d-lui Voinea fără să-i cer consimţămîntul, întrucît privea o problemă aflată în dezbatere publică şi viza nemijlocit o intervenţie a mea în presă, nu avea un caracter privat. Faptul că domnia sa mi-a trimis-o la o adresă privată nu înseamnă că eu aş avea vreo corespondenţă de acest tip cu expeditorul şi nici nu-i conferea acesteia un caracter confidenţial, cu atît mai mult cu cît ea se referea explicit la nişte opinii apărute deja în ziarul Ziua. În rest, aşa cum uşor se poate constata cu ochiul liber, simplă retorică de om cu o gîndire narativă sincopată, în mod vădit nedeprins nici cu expresia articulată, nici cu înlănţuirea logică a unor gînduri, în cel mai bun caz, răzleţe. Dar ceva, ceva, tot se găseşte în această lungă şi indigestă misivă: finalul. Să revedem, în decupaj, ce cogitează, ca un prevestitor al Apocalipsei aflat în plină transă mediumnică, Ilarion Voinea: din pricina ,,[…] centralismului egoist şi imbecil […]” din […] ,,economia relaţiilor bucureşteanului cu restul ţării […] au apărut manifestările anti-Bucureşti, şi capitala este percepută, pe fondul recesiunii economice şi, mai departe, al crizei generale, ca o celulă canceroasă care stînjeneşte şi sufocă din ce în ce mai mult restul. Aşa au fost avortate lepădăturile istoriei care emit teorii şi planuri de secesiune. Se subînţelege că eu (adică el, I.Voinea, n.n.) gîndesc altfel. Dar asta e o altă problemă.” Nu ştiu ce se subînţelege, dar se înţelege limpede că dacă de la Bucureşti se denunţă fariseismul şi impostura, se atentează la însăşi existenţa României, adică la unitatea şi la integritatea ei teritorială. Şi se mai înţelege la fel de clar de ce sămînţa lui Vadim încolţeşte în acest pămînt atît de ameninţat.

În ceea ce-l priveşte pe cel de-al doilea epistoler, ,, un tînăr avocat stagiar din Cluj”, aşa cum se autocalifică el cu un fel de îngăduinţă apriorică, cel mai bine ar fi să judece instituţiile care au mandatul constituţional de a sancţiona insulta şi instigarea la ură etnică. Iată doar un scurt pasaj: ,, Filosemitismul şi democraţia dumneavoastră (adică ale mele, P.Ş.!) sunt înduioşătoare, naive şi ridicole. În acelaşi ton acuzator, pe care l-aţi folosit împotriva domului Ilarion Voinea, gestul dumneavoastră de fraternitate cu ideile promovate de statul terorist Israel, vă situează la nivelul extremismului sionist. (sic! mare grijă, tinere om al legii, măcar la biata virgulă dintre subiect şi predicat!) Şi domnule Pavel Şuşară (sic!), puneţi mîna pe carte şi citiţi ce-i aia xenofobie. Cu respect, Lucian Handra”.

Cam atît de la Cluj. În rest, vorba d-lui Ilarion Voinea, rămîne cum am stabilit! (P.Ş.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara