Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
„La Sylphide“ Cap de serie al baletelor romantice de Liana Tugearu

În prima decadă a lunii decembrie, Baletul Operei Na- ţionale Bucureşti a prezentat, în premieră naţională, baletulpantomimă La Sylphide, cea mai longevivă creaţie scenică şi care de peste 180 de ani se păstrează în repertoriul multor companii de balet până astăzi.

În jurul anului 1830, romantismul, în plină înflorire, se extindea de la literatură la teatru şi de la teatru la balet. Contrastul între serafic şi grotesc, inspiraţia din folclor şi din basme medievale se transpun în dans prin apariţia unor personaje supranaturale, silfide, elfi, iele (Sânzienele din folclorul românesc), simboluri ale unei spiritualităţi nu totdeauna benefice, întruchipate printr-un dans aerian, cast, pudic. Sunt personaje urcate pentru prima dată pe poante, sugerând zborul şi îmbrăcate în tutu-uri lungi din muselină albă, ca în La Sylphide, prin care se inaugurează seria, aşa numită, a baletelor albe. Un iubitor al istoriei baletului are sub ochi, odată cu montarea la noi a acestui spectacol, o imagine vie a evoluţiei genului: varianta Filippo Taglioni 1832, varianta Bournonville, 1836 – aceasta fiind cea reconfigurată în prezent – apoi Giselle 1841, Lacul lebedelor 1895 şi Les Sylphide sau Chopiniana 1909, absolut toate tributare acestui cap de serie care este La Sylphide. Am amintit de montarea de la Opera din Paris a lui Filippo Taglioni, nu numai pentru că este prima, ci şi din cauză că o frumoasă coincidenţă a făcut ca numai cu o zi înainte de premiera de la Operă, la Muzeul Naţional de Artă al României să se verniseze o expoziţie de artă Biedermeier, în care figurează o piesă de o deosebită valoare pentru istoria dansului european, pentru care specealiştii de la Arhivele Dansului din Germania ne invidiază. Este vorba de un Sigiliu, împodobit cu figurine din spectacolul Satanella, din 1852, cu un subiect în parte asemănător cu cel din La Sylphide, Sigiliu dăruit de dansatorii săi coregrafului Paolo Taglioni, fiul lui Filippo Taglioni, la împlinirea a 100 de reprezentaţii ale baletului Satanella, montat de Paolo la Opera din Berlin. Piesa, expusă pentru prima dată, aşteaptă, printre vizitatori, şi pe toţi interpreţii genului.
Revenind însă la recenta premieră de la Operă, ea s-a constituit într-un eveniment cu multiple valenţe. Adăugându-se producţiilor ultimilor ani, care au adus pe scena Operei, alături de creaţii autohtone, şi nume mari ale baletului universal, precum Georges Balanchine şi Jiri Kylian, prezenta premieră a fost încredinţată lui Johan Cobborg, balerin îndrăgit încă din 2003 de publicul bucureştean, ca strălucit partener al Alinei Cojocaru, şi, în ultimul deceniu, afirmat pe scena internaţională şi în calitate de coregraf, în Anglia, Rusia, Lituania, Germania, Japonia, dacă luăm în consideraţie numai producţia sa cu baletul La Sylphide. Dacă varianta lui Filippo Taglioni s-a pierdut, cea a danezului August Bournonville, pe un libret de Adolphe Nourrit şi Filippo Taglioni şi pe muzica compozitorului, danez şi el, Herman Severin Løvenskiold, a supravieţuit deceniilor. Ea a fost reconsiderată şi remodelată, în actuala variantă, de Johan Cobborg, tot danez de origină. Format la Şcoala Regală de Balet Daneză şi afirmat, din 1989 la Baletul Regal Danez, unde a ajuns ulterior prim solist, Johan Cobborg a devenit apoi prim solist la Baletul Regal din Londra, tot aici începând şi cariera de coregraf, în 2005, tocmai cu o ediţie a baletului La Sylphide, după care a mai pus în scenă şi alte lucrări. Mai întâi a dansat în rolul lui James, în şapte montări diferite ale acestui balet, după care a semnat respectiva adaptare coregrafică pe mai multe scene de prestigiu, între care o amintim pe cea de la Bolşoi din Moscova, prezenta premieră de la Bucureşti fiind cea de a şasea producţie.
Viaţa şi visul sunt teme eterne. Înterferenţa vieţii reale cu lumea fantasmelor este un izvor inepuizabil de inspiraţie, care tentează mereu spiritul uman. Adesea, chemările inimii – cum spune coregraful – ne atrag dincolo de raţional, cum i se întâmplă şi personajului James. Ceea ce diferă, însă, este întotdeauna modul de tratare a temei, propriu fiecărei epoci în parte, iar ceea ce ne oferă actuala premieră este o întoarcere în timp, la mentalitatea începutului de secol XIX şi la dansul de atunci. Tot coregraful declară că James este pentru el personajul principal, chiar dacă piesa se cheamă La Sylphide. Şi într-adevăr, acesta a fost cel mai bine conturat personaj, atât în prima seară, când a fost interpretat de invitatul Steven McRae, cât şi în cea de a doua, când rolul a fost creat de Robert Enache. Steven McRae a trecut cu uşurinţă rampa pentru că a reuşit să-şi contureze cu pregnanţă personajul. Firescul interpretării celui care îşi întâmpina cu căldură logodnica, dar este în unele momente furat, fără voie, de viziuni pline de farmec, a fost întru totul egalat de stăpânirea perfectă a stilului Bournonville (un stil aparte, specific), cu mulţimea bateriile lejer executate, conduse cu multă eleganţă de vârfurile ascuţite, impecabil întinse. Naturaleţea şi tehnica au dat strălucire egală rolului. Ne-a bucurat nespus şi calitatea tehnică a lui Robert Enache, cu atât mai mult cu cât la noi nu se predă stilul Bournonville. Cunoaştem însă capacitatea dansatorilor români, când sunt atent îndrumaţi, de a prelua formule felurite, tocmai de la mai sus evocatele spectacole Balanchine şi Kylian, sau de la cel de dans contemporan al lui Edward Clug. Dar în ceea ce priveşte interpretarea, Robert Enache mai poate lucra încă la unele nuanţe. Trecând la personajul Silfidei, duh al aerului, nici o balerină nu era mai potrivită ca serafica Maria Taglioni să întruchipeze acest personaj, care a făcut din ea o legendă, în urmă cu o sută optzeci de ani. Într-o cronică publicată tot în această revistă, în 2002, o numeam pe Alina Cojocaru Maria Taglioni a secolului XXI, iar în alta vorbeam despre mâinile ei, care cântă şi vorbesc. Tot astfel am reîntâlnit-o şi de astă dată, mai ales în al doilea act, cu acea mişcare clar definită şi totuşi plutitoare, jucăuşă sau, în final, cuprinsă de crispările morţii. În acelaşi rol, Sena Hidaka a configurat un personaj de o fluiditate delicată, detaliile mai cerându-se modelate. În rolul lui Effie, Diana Tudor, din cea de a doua distribuţie, a fost mai caldă decât Oana Babuşca, iar în rolul lui Gurn, Yoshida Shuhei în mult mai bună formă decât Vlad Toader, care nu a fost la nivelul său obişnuit. În rolul vrăjitoarei Madge, nici Alexandra Gavrilescu nici Adina Tudor nu au avut nici o vină că au fost distribuite în acest rol, care în alte variante (precum cea a lui Peter Schaufuss) a fost încredinţat unui bărbat, cu mai multă forţă şi experienţă artistică, care a putut da mai multă greutate finalului, aici diluat. Şi ceilalţi solişti şi ansamblul au răspuns cu profesionalism, întru totul corespunzător, tuturor solicitărilor.
Orchestra Operei a fost încredinţată dirijorului Ciprian Teodoraşcu, iar scenografia a fost semnată de Natalia Stewart. În primul act, costumele, în culori rafinate, erau inpirate din motive foclorice, dar le lipsea vioiciunea exploziei de bucurie potrivite unei nunţi, mai adecvată subiectului fiind scenografia din actul doi, cu ruine invadate de vegetaţie şi clasicele rochii albe, vaporoase ale silfidelor. Luminile gândite de Daniel Klinger au fost însă tot timpul inexpresive, necontribuind la dinamica scenică.
Această premieră, ilustrare a unui moment de răscruce din istoria baletului, va fi binevenită, dacă balanţa va fi echilibrată cu o montare într-o viziune contemporană, cu atât mai mult cu cât ea vine după penultima stagiune – singura din toată istoria Baletului Operei bucureştene – fără nici o premieră, ci doar cu reluarea unei premiere din 2008. Şi mai trebuie să se aibă în vedere şi faptul că nici o cultură nu poate supravieţui numai cu creaţii de import. Se usucă.
Dar, după premiera spectacolului La Sylphide, a venit şi un anunţ neaş- teptat. Aproape de necrezut. Domnul Răzvan Ioan Dincă, directorul Operei Naţionale Bucureşti, a anunţat înfiin- ţarea, în cadrul Operei, a Baletului Naţional Român, ce va fi condus de Johan Cobborg. Sperăm că nu este un vis, ca acela din spectacol, căci el a fost dorit de mulţi dansatori şi coregrafi şi pentru el s-a luptat, fără succes, Oleg Danovski (am documentaţia), la începutul anilor ’90, când încă credeam că totul este posibil. Numirea lui Johan Cobborg este foarte bine venită, căci prestigiul şi relaţiilor sale internaţionale vor fi benefice pentru companie. În apropierea Noului An să fim, deci, optimişti.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara