Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
La răscruce de Dan-Liviu Boeriu

Mircea Pricăjan, Calitatea luminii, Editura Polirom, Iaşi, 2016. Mircea Pricăjan a tradus în ultimii ani peste 50 de volume din limba engleză. N-a renunţat, în schimb, niciodată la ideea de a deveni prozator el însuşi, dovadă fiind atât primul roman (În umbra deasă a realităţii), publicat acum mai bine de 12 ani, cât şi desele colaborări cu proză scurtă la majoritatea revistelor de profil din România. Surpriza pe care o oferă acum cititorilor săi se cheamă Calitatea luminii, un roman pe cât de comprimat, pe atât de intens, publicat la Editura Polirom.

Calitatea luminii e, în primul rând, un roman de atmosferă. El aglutinează scene cotidiene, amintiri din adolescenţă, sentimente reprimate, confuzii, nelinişti şi nemulţumiri într-un tot care subliniază ruperea ritmului calm şi previzibil al vieţii cuplului de dinainte de apariţia unui eveniment cardinal: naşterea primului copil. Mai mult decât o simplă dare de seamă despre paternitate, romanul este radiografia psihologică a transformărilor pe care cei doi părinţi le suportă. Despărţirea de viaţa pe care o cunoşteau atât de bine se petrece brutal, nelăsându-le suficient timp pentru a putea înţelege ce se întâmplă, de fapt, cu ei. Week-endul la munte pe care îl petrec împreună va constitui, aşadar, punctul de plecare pentru o meditaţie rece, dar necesară.

Ajuns în punctul de maximă exasperare, Antim îşi dă frâu liber imaginaţiei, creând scenarii de evadare din acest „coşmar” care pare să nu se mai termine. În intimitate, tânărul tată admite faţă de el însuşi că nu era pregătit pentru această nouă etapă a vieţii lui şi că, probabil, rolul de tată nu se înscria în traiectoria pe care şio visase cândva. Cu toate acestea, noua postură vine la pachet şi cu un simţ al responsabilităţii de care nu poate scăpa, în ciuda deselor reverii despre posibilitatea unui alt destin. De aici derivă şi conflictul interior al părintelui: pendulând între revoltă şi remuşcare, între ură mocnită şi dragoste, între egoism şi răspundere: „îşi amintea gândurile deloc nobile din timpul nopţii, ideea de a o abandona şpe soţia lui, Carmina – n.m.ţ cu tot cu copil, de a-şi băga piciorul şi a zice până aici, mai departe fiecare e pe cont propriu [...] Roşea până în albul ochilor recunoscându-şi micimea, îi reveneau imediat în gând clipele lor de fericire, acele momente speciale când ştii fără umbră de îndoială că ai găsit Graalul, că eşti dintre puţinii fericiţi de pe faţa pământului.” Procesul acesta de conştiinţă capătă accente minor-tragice când Antim află că şi soţia lui, Carmina, are acelaşi gen de anxietate. Însă, paradoxal, gândurile pesimiste ale celor doi părinţi nu se amplifică reciproc, ci se topesc întro acceptare senină a drumului celui nou. Antim şi Carmina se întâlnesc în fricile şi defetismul lor, într-o încununare simbolică: „Nu regret nicio clipă pasul făcut [...] Totuşi, sunt momente când îmi vine să-mi iau câmpii, când mă copleşeşte o disperare vecină cu fuga în pustiu [...] Faptul că amândoi ne frământăm din pricina asta e-un semn bun, spuse cu un zâmbet cuceritor.”

Sfârşitul de săptămână petrecut departe de forfota oraşului e, pentru Antim şi Carmina, şi pretextul pentru regăsirea intimităţii. Apropierea fizică dintre cei doi, după lungul repaus de după venirea pe lume a lui Codin, se petrece treptat, cu mici spaime legate de eventuala respingere ori de neputinţa de a o duce la capăt. Amorul consumat rapid, între două treziri ale fiului, e grăitor pentru principala lor temere: aceea că viaţa, în fond, nu le mai aparţine; că identităţile lor emoţionale sunt subjugate, de-acum, imperativului oferirii de sprijin sentimental copilului lor. Destinele lor, individuale, devin simple anexe la aceea, mult mai importantă, a lui Codin. Finalul romanului (primul pas al lui Codin), însă, aduce o răsturnare de situaţie: el reprezintă triumful desprinderii, al smulgerii, al separării copilului de tinerii săi părinţi. Toate spaimele lor legate de dependenţa propriului lor fiu faţă de ei vor intra într-o nouă etapă: aceea a preocupării pentru felul în care va fi trăită această nouă viaţă, liberă şi independentă, a lui Codin. Aplauzele nu sunt altceva decât expresia sonoră a încurajării şi bucuriei pentru viitorul ce stă să vină.

Romanul lui Mircea Pricăjan este atent construit, bine dozat, scris cu o atenţie remarcabilă pentru detaliul psihologic şi efectul maxim al confesiunii. Chiar cu mici imperfecţiuni, cauzate de dorinţa de claritate stilistică („spectacol mirific, regizat de arhangheli şi jucat de heruvimi”, „O cafea sănătoasă ar fi completat acest tablou divin” ş.a.), Calitatea luminii îl recomandă pe autor ca pe un prozator de primă linie din literatura noastră recentă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara