Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
La Paris printre muzicieni (2) de Liviu Dănceanu

Am fost să-l văd pe Enescu. Mi s-a părut oarecum singur şi trist. Pe lespedea sobră de piatră, tăiată parcă de mâna fratelui Brâncuşi, pesemne că demult nu s-a mai pus o floare. Am vrut să-i ofer un mărţişor. Mi-a mulţumit şi m-a lăsat să înţeleg că fiinţa lui e rănită de faptul că sub numele său e încrustată doar ipostaza de violinist. Iată cum din neglijenţă, nepăsare, nepricepere, dilema enesciană se perpetuează şi în mormânt. Căci şi-a dorit să fie (re)cunoscut drept compozitor, nu numai ca interpret. Se pare însă că posibilitatea lui de a opta, cu alte cuvinte, divina lui libertate este în continuare încălcată de diletantismul celor cu creierele colbuite, mândri vrăjmaşi ai memoriei şi demnităţii spiritului, mulţumiţi de a face ceva ce nu pot în realitate face.

L-am întrebat de una, de alta. Mi-a spus că din când în când mai iese cu Chopin la o ,partita" de Bach, că mai comentează cu Cherubini ori Bizet avatarurile genului liric sau că dialoghează cu Poulenc pe marginea destinului muzicii contemporane. S-a făcut că ne-am luat cu vorba şi am uitat să-l întreb dacă şi-ar mai dori să se întoarcă la Tescani, acolo unde iniţial intenţioase să-şi doarmă somnul de veci. Ne-am despărţit, nu înainte de a îndepărta promoroaca de pe lespedea-i rece, modestă (poate prea modestă), mulţumindu-i pentru mărinimia sa graţie căreia m-am simţit, fie şi doar pentru câteva minute, deasupra a tot ce se întâmplă în mod obişnuit. Rău sau bun. Departe sau aproape.

*

Când i-am cunoscut prin 1990, combatanţii din ,Emphasis" erau la vârsta când toţi porii ar vrea să fie ochi şi guri deschise ori când totul e luat parcă prea în serios, şi totuşi în zeflemea ca într-un calvar don-quijotesc. Ar fi rupt un întreg crâng ca să-şi prindă la butoniere câte o floare. Mai mult, s-ar fi răsculat instinctual asupra gustului colectiv, ca nişte agitatori voluntari ai obiceiurilor neconsolidate. Pe scurt, ar fi fost duşmani potenţiali ai tuturor mărginirilor, în special ale acelor repertoriale. între timp cei patru saxofonişti s-au acoperit de diplome, premii, granturi, stagii. Dar mai ales de experienţă. Experienţa ca început al înţelepciunii. Experienţa ca memorie a unei sume semnificative de lucruri. Experienţa ca rădăcină a convingerii conform căreia, prin investigare profundă, realistă, fenomenul muzical restitutiv poate fi modificat substanţial de către investigator fără a-i periclita verosimilitatea. în plus, cvartetul ,Emphasis" a ajuns la o formulă remaniată în care Jean-Yves Chevalier (sax tenor) şi Nicolas Woillard (sax bariton) reprezintă interfaţa dintre trecut şi prezent, iar Bertrand Peigne (sax sopran) şi Laurent Blanchard (sax alto) constituie noile fişiere ce întregesc un soft fiabil şi competitiv. O formulă, i-aş spune, matematică prin voluptatea cu care particularizează dialectic orice abordare interpretativă ori prin voinţa statornică de a generaliza metodic o anume schemă de program, dispusă hamiltonian, pe un registru foarte amplu de gusturi şi orizonturi de aşteptare. Aşa se face că ,Emphasis"-ul este astăzi adeptul spectacolului total: muzică, teatru, coregrafie, plastică. Se cântă, se dansează, se declamă, se joacă ori se exersează pe orga de lumini. Totul în regia şi scenografia fluidă şi mereu surprinzătoare concepute de Florence Lopez. Rimski-Korsakov, Astor Piazzolla, Scott Joplin, muzici etnice ori şlagăre rock, folk, pop, de ieri şi de totdeauna, sunt inserate în economia acestui nou tip de happening cu acea măsură ce-l absolvă deopotrivă de defectivităţi şi surplusuri, dar şi cu acea bunătate care vine, cred, dintr-un sentiment de cinste şi nobleţe sufletească. Cum cu multă cinste (altfel spus, cu un înalt grad de conştiinţă profesională) şi consistentă nobleţe (privilegiu ce-şi trage seva din virtute, ca şi din virtuozitate), Bertrand Peigne a asezonat aranjamentele sonore astfel încât maleabilitatea şi productivitatea fiecărui membru al familiei celor patru saxofoane să facă obiectul unor tranzacţii întrutotul profitabile între (re)surse şi interese. Necredincios (cum din păcate sunt), dar şi curios (cum aş vrea să fiu) m-am întrebat la final ce a reprezentat în definitiv concertul din Sala Jaques Brel: spectacol de revistă, teatru instrumental, cabaret-show sau concert pur şi simplu? Ieşind în ploaia de afară m-au picurat cuvintele lui Proust: ,Muzica este o lume ce pentru noi înseamnă ultravioletul pe care nu-l percepem decât prin ureche". Oare să fie numai atât?

*

Aproape toată viaţa a bricolat şi a lustruit idei. în cele din urmă le-a părăsit sau, pur şi simplu, le-a lepădat. A venit însă vremea să le transcrie şi să le trieze. Să deschidă uşa de la camera cu provizii pe care le-a tot îngrămădit şi care, oricum, ameninţă să se reverse ca o lavă încinsă de amintiri şi de fapte, de graţioase eşecuri şi teribile confirmări. Am aflat-o direct de la sursă după câteva ore de evocări şi pomeniri, timp în care a celebrat (a câta oară?) fascinaţia taclalei, aparenţa dăruirii integrale în ritualul fertil al dialogului, discreţia trăită şi justificată ca refuz al ipocriziei, în fine, înţelepciunea unui septuagenar pe cât de pudic, pe atât de vulnerabil, cu alte cuvinte, imposibil de înduplecat în sfioşenia şi în decenţa lui nevinovate, dar lesne de atacat şi de lezat. M-am întrebat dacă, dincolo de bucuria de a fi împreună, de reperele şi referinţele comune, se mai cuibăreşte ceva care, stilistic vorbind, ne-ar putea aduna şi lega. Adevărul este că Radu Stan şi cu mine suntem într-un anume fel foarte singuri. Doi răzleţi care contemplă nepotrivirile din lume. Eu, mai mult bombănind şi văitându-mă de consecinţele unor angoase abisale. El, scrutând fiecare ungher al existenţei, curios să înţeleagă deopotrivă întunericul şi lumina pe care vreun cotlon al realităţii le poate reflecta. Exemplară este febrilitatea cu care îşi exersează aprehendarea muzicii noi. Prin acest univers sonor, oarecum ermetic, pentru mulţi inextricabil, a trăit o anume cădere în gravitatea şi profunzimea unui fenomen generator de reacţii mefiente, dacă nu chiar futile sau ironice. Puţini sunt astăzi cei ce pricep muzica savantă contemporană. Ei bine, Radu Stan nu numai că o înţelege, dar o şi percepe cu toate slăbiciunile, răutăţile, ifosele, dar şi cu performanţele, galanteriile ori potenţialităţile ei. încă de când era la Bucureşti, întreprinderile sale au purtat amprenta incoativităţii. Fie ca bibliotecar la secţia muzicală a BCS-ului, fie în calitate de cronicar al României literare sau comentator devotat al celebrelor ,Concerte dezbatere" de la Sala Radio, intervenţiile sale au avut în primul rând semnificaţia unor începuturi de acţiune, a unui ,Holzwege" construit în-

tr-o pădure deasă, virgină. Aşa se face că prin mâna lui au trecut partituri ale avangardei post-belice care astfel au putut intra în zona utilităţii publice; că muzica nouă românească s-a văzut adnotată în paginile unor prestigioase reviste de cultură; sau că opusuri de ultimă oră şi-au inaugurat zborul în instantţe intens populate de spirite curioase, mânate de un pronunţat simţ critic. Iar odată ajuns la Paris şi înfăşurat în veşmintele unui creator de opinie, mintea sa ageră, scormonitoare s-a plasat, prevestitor, în aceeaşi alertă dâmboviţeană, în plus căpătând fineţea scanerului. Astfel a pozat cam tot ce mişca pe la Editions Salabert, printând doar ceea ce a crezut că merită să fie pus la adăpost. Cu prioritate, partiturile lui Iannis Xenakis şi Pascal Dusapin. Şi iată că a sosit momentul bilanţului. Un moment în care tare m-aş bucura să prindă curajul de a nu mai amâna lupta cu Timpul şi cu Spaţiul, adică cu amintirile şi cu selecţiile, demarând acel suprem exerciţiu de exorcizare care este cartea unei vieţi. O carte pentru şi întru arta sunetelor. La toate acestea am meditat pe când eram martor la recitalul lui Francesco Filidei pe cea mai mare orgă, se zice, din Europa. Un recital în care s-a văzut descendenţa protagonistului din şcoala coloriştilor germani şi în care imaginile cinematografice din Predella lui Mauro Lanza ori balaurii omofoni din Gmeeoorh de Xenakis au locuit nestingherit întinderile reverberante de la Saint-Eustache. Acelaşi Xenakis atât de asistat şi de vernisat de către fratele Radu.

*

Pentru Claudy Malherbe, şcoala este ordine şi chibzuinţă; o linie de fortificaţii a bunului gust artistic, iar în cazul său specific, o haltă pe drumul muzicii, aşa cum o domnie, de pildă, e o haltă în mersul societăţii. De peste două decenii Claudy Malherbe este şeful unei asemenea halte, supraveghind toate trenurile ce trec prin teritoriul său de interes, un teritoriu care se confundă cu Conservatorul ,Erik Satie" de la Bagnolet. Şi nu e uşor să ţii mereu steagul sus, semnalizând deopotrivă elevilor şi profesorilor acele direcţii fertile întru relevarea fenomenului sonor graţie stimulării unei intense practici individuale. Iar dacă vrei să dezvolţi un sistem pedagogic cât de cât fiabil e musai să pleci de la ştiinţa metodicii predării disciplinelor muzicale, adică de la singura premiză în care inovaţia şi ludicul sunt obligatorii. Or, o asemenea ştiinţă ar fi neîndoielnic originală, dacă n-ar fi lipsită, din păcate, de un interes veridic. Ceea ce trebuie să fie nou şi important este, cred, timbrul, tonul ce emană din intensitatea unei experienţe. Şi, slavă Domnului, Claudy Malherbe e blindat cu o atare rutină fecundă, transmisiblă care, plecând de la felul său de a formula şi de a exprima idei, face posibilă abordarea şi conştientizarea deprinderilor artistice, chiar şi la nivelul debutanţilor într-ale limbajului muzical. Aceasta înseamnă în primul rând talent pedagogic, dar şi intuiţie managerială. Un talent şi o intuiţie care te împiedică să simplifici o gândire dincolo de expresia ei originară (pentru că altminteri ar deveni banală), dar şi să o amplifici peste limita ei de permeabilitate (în acest caz gândirea devenind deopotrivă difuză şi confuză). Am discutat îndelung cu Claudy Malherbe despre originalitate în componistica muzicală, despre primatul ideilor insolite ori despre prioritatea de a face să intre în vibraţie coarda care eşti. Am fost de acord ca vibraţia propriului eu, cu cât este mai puternică, mai tare, cu atât postulatul existenţial al compoziţiei este mai solid motivat. într-un fel poziţia compozitorului francez m-a mirat, căci Malherbe este un constructivist înrăit, un informatician al traseelor sonore, întemeind actul creaţiei aidoma unui ritual în care softurile, programele, fişierele sunt formanţi imperios necesari, de parcă ar fi personajele unui dans magic, iniţiatic şi, într-un anume fel, sacru. Lucrul cu computerul determină o scriitură de un extrem rafinament şi o exemplară minuţie. Şi chiar dacă este parte a şcolii spectrale franceze, muzica lui Malherbe se revendică dintr-o prodigioasă tradiţie impresionistă. Mai ales atunci când mizează pe peripeţiile unui sunet ce se vântură cu întregul său harnaşament, nu numai în spaţiul urechii interioare, ci şi al unui univers afectiv obiectivat. Graţie, spontaneitate, savoare, complexitate, forţă, iată dominantele unei creaţii ce a avut câteva modele notorii, precum Gerard Geay, Jean Baudrillard, Yvonne Despartes, Max Deutch sau Iannis Xenakis, modele pe care, întâmplător sau nu, Claudy Malherbe i-a avut, în anumite momente ale formării sale, drept mentori. I-am restituit de mai multe ori Fievres pentru ansamblu cameral; i-am ascultat cu interes Blanc-noir, Grise pentru 11 instrumente şi Metro pentru orchestra acompaniată de ambianţa metroului parizian. De fiecare dată când i-am interpretat sau i-am audiat muzica, am fost sechestrat de fervoarea gestului componistic, precum şi de fineţea alcătuirilor armonice şi contrapunctice. Mi-l imaginez pe Claudy în faţa ordinatorului: nemişcat şi mut în aşteptarea configuraţiilor pe care memoria artificială le exhibă prompt, şi sec, în fracţiuni de secundă. Niciodată nu se simte mai compozitor ca atunci când tace, cercetează, judecă şi selectează. în acele momente, partitura pe care tocmai o elaborează devine mai sonoră şi mai întinsă decât marea.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara