Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
La o aniversare de Liviu Dănceanu

Poate mai mult decât, să zicem, o facţiune politică ansamblul coral este o comuniune de interese. În nici un caz însă criptice, oculte, dar îndeajuns de elevate încât să nu fie la îndemâna oricui pentru a fi sesizate. Dacă în politică dezideratul unei facţiuni este să preia puterea pentru a-şi impune apoi propriile mesaje, în muzică obiectivul corului este să transmită cât mai fidel mesajele altora, recte ale compozitorilor, întru impunerea puterii de seducţie a creaţiilor acestora. Voicu Enăchescu ar fi putut să fie un iscusit om politic. A devenit însă un destoinic dirijor de cor. Unul dintre acei extrem de puţini şefi de ansamblu vocal în stare să-ţi lungească urechile după eufonii dospite undeva în depărtare. Într-un fel tot politică face, îmbrăţişând şi servind o anume ideologie. Într-alt fel are chiar veleităţi de traseist, fluctuând între programe şi proiecte doctrinare în funcţie de particularităţile stilistice ale partiturilor pe care le abordează. Nimic ostentativ, de paradă în conduita sa. Ca şi cum vanitatea nu s-ar îmbrăca niciodată în haine de sărbătoare, ci în zdrenţe menite să alunge insolenţa ori pe acel uzurpator barbar, care pretinde totul, ne iertând nimic, bănuind întotdeauna, pedepsind fără limită şi care nu vrea să vadă decât captivi în jurul lui şi să pronunţe numai sentinţe. Nici măcar acum, la şaizeci şi cinci de ani Voicu Enăchescu nu se lasă corupt de virtuţile şi calităţile care fac din el un muzician perfectibil. L-am urmărit în concertul aniversar din ultima zi a lunii mai. Pe podiumul de concert al Studioului "Mihail Jora" mi s-a părut a fi mai sobru şi mai stăpânit ca niciodată, semn al esenţializării experienţelor personale şi al sublimării datelor înnăscute ale temperamentului său. Cu fiecare lucrare restituită a înălţat o casă care, imediat după ce a fost construită şi împodobită a necesitat o muncă mai mult sau mai puţin energică, dar asiduă, de întreţinere. Este un proces pe care Voicu Enăchescu îl perpetuează de peste patru decenii, timp în care a înţeles că edificiile sonore la un moment dat nu numai că reclamă să le repari şi să le propteşti, ci trebuie chiar să le dărâmi şi să le reconstruieşti. Şi nu numai edificiile, ci şi locatarii acestora, căci ce altceva este Preludiu dacă nu un cor alcătuit exclusiv din tineri, iar tinereţea, se ştie, o fi o stare a spiritului, un efect al voinţei, o calitate a imaginaţiei, o intensitate emotivă, o victorie a curajului asupra timidităţii, a gustului aventurii asupra dorinţei de confort etc., dar mai este şi, vorba lui Shakespeare, o stofă care nu durează ori, cum spunea Goethe, un nărav de care te debarasezi atât de curând. Hotărât lucru, lui Voicu Enăchescu nu-i plac torentele care treptat devin fluvii ce se varsă în liniştita mare, preferând virtutea izvorului de a primeni şi a crea stăruitor: creaţie plină de bucurie chiar şi atunci când pare chinuitoare. În definitiv, tinerii corişti din Preludiu sunt aidoma fructelor ce se consumă înainte de a se coace, alcătuind o dulceaţă fină ca ceara care primeşte toate amprentele puternice şi nu păstrează nici una. Sunt cu toţii un Proteu ce se metamorfozează în orice, un cameleon care ia orice înfăţişare. De aici gradul înalt de adaptabilitate la solicitările ridicate de fiecare lucrare supusă actualizării. Aşa se face că repertoriul a cappella al corului adăposteşte peste trei sute cincizeci de opusuri aparţinând perioadei renascentiste, preclasice, clasice, romantice şi moderne, totodată genului colindei, cântecului religios şi, ceea ce este mai important, variilor orientări din componistica românească actuală. În cei treizeci şi cinci de ani de activitate Preludiu a schimbat o sumă de garnituri cât vagoanele unui tren impozant de marfă. Au venit şi au plecat în special studenţi de conservator ce şi-au dres vocile în vederea unor prestigioase cariere artistice. A fost o permanentă perioadă de febră, un perpetuu anotimp al credulităţii ca o dimineaţă a vieţii sau a zilei: plină de candoare, de imaginaţie şi armonii. Un cor de crisalide cântătoare care, o dată transformate în fluturi, şi-au întins aripile şi au zburat în căutarea nectarului altor flori. Încă din copilărie mi-au rămas întipărite în memorie acordurile cărnoase, mustind de armonice ale corului Mitropoliei de la Roman, condus de Părintele Teofănescu (un vestit pedalist ce avea capacitatea să-ţi scurme timpanul cu gravele lui). Mai târziu m-am delectat cu sonorităţile angelice, cu sclipiri de ambră şi cleştar ale Corului de copii Radio îndrumat de Elena Vicică şi Ion Vanica ori de Corul Operei Române din Bucureşti dirijat de infatigabilul Stelian Olariu. Cam tot pe atunci venise vremea Madrigalului lui Marin Constantin, cu a sa inimitabilă orgă de culori de unde au răsunat atâtea şi atâtea prime audiţii româneşti cu care şcoala noastră de compoziţie se mândreşte şi astăzi. Cu toate sunt coruri încă în activitate. Parcă nici unul însă nu osteneşte (cel puţin pe estradele de concert) ca Preludiu lui Voicu Enăchescu, ceea ce înseamnă că tinereţea se învaţă şi, prin urmare, strălucită este acea tinereţe la care ai ajuns prin maturitate. L-am privit pe conducătorul corului de la "Tinerimea Română" cu ochii celui ce ştie cât de anevoios este să ţii în mână câteva zeci de personalităţi diferite, dincolo de diligenţe, ştiinţă, talent. Ochi ce au fost martorii unui inedit ritual de naştere a muzicii: stabilind cu corul o legătură reciprocă şi ducând-o până la un anumit nivel de încordare, dirijorul face un mic gest de ridicare a braţelor, ţinându-le în această poziţie 2-3 secunde şi făcând o mişcare lină în sus sau lateral; e-atâta linişte încât auzim cum prin tot corul trece un freamăt abia perceptibil; totodată intuim încordarea pe figurile cântăreţilor; apoi momentul pregătitor ia sfârşit; odată cu mişcarea următoare corul începe să cânte unitar şi armonios; la un moment dat dirijorul face un gest amplu către partida de alto, iar această partidă, care a atras atenţia printr-un sunet prea proeminent, se contopeşte, iată, cu întregul ansamblu, ameliorându-i emisia ce seamănă acum cu un produs scalar demn de aritmetica cea mai subtilă. Cu cât vom fi mai atenţi, cu atât mai mult vom constata că dirijorul nu numai că atribuie şi distribuie vocile, ci este totodată şi întemeietorul muzicii, eliberatorul ei, îngrijindu-se de stabilirea tempoului şi schimbărilor lui pe parcursul lucrării, de mobilitatea nuanţelor în funcţie de anumite legi acustice ori indicaţii ale compozitorului, de prezervarea rigorii ritmice, de stabilirea perspectivei sonore, precum şi de însufleţirea partiturii printr-o dicţie subliniată şi prin crearea unei anvelope timbrale turnată după norme şi cutume stilistice clar definite. Din gesturile, grima şi, mai ales, harul lui Voicu Enăchescu s-au întrupat atât nestematele renascentiste precum O, primavera de Claudio Monteverdi, Sotto l'ombra de Luca Marenzio, Now is the Month of Maying de Thomas Morley, şi Cantate Domino de Hans Leo Hassler ori cele romantice de tipul Ave Maria Stella de Grieg, Humoresque de Dvorak, Abendlied şi Am Donaustrande de Brahms, cât şi bijuteriile româneşti semnate de Vasile Spătărelu (Floare albastră), Ştefan Popescu (Fluturele), Dan Buciu (Visare), Felicia Donceanu (Între păsări), Nelu Ionescu (Cuc, cuculeţ) şi Gheorghe Cucu (Haz de necaz) sau cele cu vădită trimitere la lumea psaltic-bizantină (Slăviţi numele Domnului de Dimitar Hristov şi Axionul Învierii de Nicolae Lungu). Stranie, afişând o anume patologie a originalităţii, mi s-a părut a fi piesa Die Launige Forelle de Franz Schöggl: unei binecunoscute teme schubertiene i se fac succesiv transfuzii de sânge mozartian, beethovenien, wagnerian, mai, mai că va prinde o nouă vlagă întru supravieţuire, dar tratamentul nu duce decât la un polistilism cronic, cu manifestări acute, violente şi cu caracter endemic. Una peste alta croiala programului a fost una de lux, numai bună pentru un moment aniversar. Nu al abilului politician (care ar fi putut să fie) Voicu Enăchescu, ci al dirijorului care ştie că tinereţea se îndreaptă către lume, către încredere, iar înţelepciunea tocmai de acolo vine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara