Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
La marginea marilor imperii de Catrinel Popa

Ismail Kadare, Firmanul orb, traducere din limba albaneză de Marius Dobrescu, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2017, 232 p., f.p.

Scriitor cu o notorietate greu de egalat (şi pentru mulţi demnă de invidiat), Ismail Kadare reprezintă indiscutabil una dintre vocile distincte ale literaturii actuale, depăşind demult graniţele Albaniei şi impunându-se în peisajul „republicii mondiale a literelor” prin forţa calmă, elementară, încărcată de poezie, a scrierilor sale. Nu este locul aici să ne lansăm într-o discuţie cu privire la locul şi rolul culturilor mici în „economia” venerabilei republici explorate de Pascale Casanova (deşi tentaţia este, trebuie să recunoaştem, considerabilă). Vom spune doar că Ismail Kadare poate fi socotit expresia unui fenomen destul de răspândit în cazul culturilor „periferice” unde, după o capricioasă lege a compensaţiei, îşi fac din când în când apariţia personalităţi de o asemenea anvergură încât par, la rigoare, capabile să suplinească absenţa unei întregi literaturi (cu evoluţia ei organică şi succesiunea firească a paradigmelor estetice).

Oricum ar fi, în cazul lui Kadare (şcolit în tinereţe la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova, iar mai apoi, în perioada exilului francez, familiarizat îndeaproape cu subtilităţile unei alte mari literaturi), ceea ce ne surprinde la fiecare nouă lectură este firescul cu care prozatorul izbuteşte să armonizeze modulaţiile unei scriituri profetice cu duritatea unui fond elementar, greu de transpus în cuvinte şi intuiţia tragismului inerent condiţiei umane cu ironia amară ce răzbate la suprafaţă ori de câte ori particularul îşi cere drepturile. O astfel de ironie se ghiceşte şi în subtextul fiecăreia dintre cele cinci nuvele incluse în volumul Firmanul orb – pe care mulţi sunt tentaţi să le socotească „istorice”, deşi în realitate miza lor este multiplă, motiv pentru care etichetele de orice fel nu reuşesc să le definească exact. E adevărat că descifrarea semnelor echivoce ale acelui drum ce se prelungeşte în Balcani dinspre vechiul Bizanţ, străbătând aproape cinci veacuri de dominaţie otomană, reprezintă şi de astă dată una dintre mizele mari asumate de Ismail Kadare. Cu toate acestea, el nu lasă nici o clipă impresia că ar intenţiona să reconstituie o perioadă anume din istoria Albaniei sau a regiunii Balcanilor, ci mai curând că momentele şi epocile reprezintă pur şi simplu pretexte pentru reflecţie. Prozele sale sunt, din această perspectivă, mai puţin „istorice” în sens tradiţional şi mai curând alegorice sau parabolice, un subiect de meditaţie predilect reprezentându-l misterul mecanismului puterii (fapt pe deplin explicabil, dacă ne gândim că scriitorul a cunoscut presiunea uneia dintre cele mai dure dictaturi comuniste din Europa secolului XX, aceea a lui Enver Hodja).

O alegorie a puterii discreţionare este chiar Firmanul orb, nuvela ce dă titlul volumului. În urma înmulţirii nenorcirilor puse pe seama deochiului, statul emite o lege ciudată ce prevede orbirea tuturor celor găsiţi vinovaţi de „crima cauzată de ochiul rău”. Ne aflăm în plin absurd kafkian. Teroarea, suspiciunea, nesiguranţa devin cuvintele de ordine, delaţiunile nu contenesc să curgă, în vreme ce destinele individuale sunt spulberate de avalanşa stârnită de zelul birocratic şi de strechea colectivă. Sunt înfiinţate „orboficii”, birouri de orbire, având mai cu seamă un rol simbolic (căci orbirea se făcea în altă parte), acela de a întreţine frica de stat, o frică atipică – după cum o defineşte naratorul – „complet diferită de temerile de boală, de tâlhari, de fantome sau de moarte”, o frică „şrţece, diformă, ceţoasă, dar acoperind totul, zi de zi şi oră de oră” şi izbutind în cele din urmă să prindă în capcana ei sute de mii de oameni. Unui poet cunoscut, Tahsin Kurtogllu, i se cere socoteală pentru câteva versuri aparent inofensive publicate într-o revistă literară („m-a ucis arcul nu săgeata”, „viaţa ne desparte, moartea ne uneşte, în desiş pasărea oarbă ciripeşte”), iar un funcţionar al Comisiei Centrale (Geladin), devine în cele din urmă victimă a „malaxorului” pe care-l slujise. Citind asemenea pagini nu ne putem împiedica să ne gândim la aluziile strecurate în scrierile alegorice ale unor autori români din anii ’70- ’80 ai secoului XX, când trimiterile oblice la cei trei „F” (foame, frig, frică) reveneau în paginile cărţilor cu frecvenţa unor laitmotive.

O altă nuvelă din care transpare cu claritate fascinaţia ambiguă exercitată de mecanismul complicat al puterii este Adio trecutului. De astă dată suspiciunea şi incertitudinea sunt proiectate pe un fundal ce aminteşte de atmosfera vrăjită a basmelor orientale (de altfel Kadare stăpâneşte magistral tehnicile menite să întreţină echivocul, ca de pildă pe aceea a contrapunctului). Între personajele nuvelei amintite – Beqir Ali, dregător în N., un târg albanez de la marginea imperiului, şi misteriosul oaspete sosit pe neaşteptate direct de la Dolmabahçe, palatul sultanului – se stabileşte o legătură ciudată. Dacă la început asistăm la arhicunoscutul ritual oriental al umilinţei (supusul – terorizat de perspectiva căderii în disgraţie – nu ştie ce să mai facă pentru a-i intra în voie înaltului funcţionar imperial), treptat, din dialogul presărat cu replici în doi peri şi cu tăceri pline de subînţeles din partea oaspetelui, prinde contur o stranie teorie a perpetuării spiritului otoman după inevitabila destrămare a imperiului. Depănată pe-ndelete, la gura sobei, de înaltul oaspete, „povestea” exercită asupra gazdei efecte contradictorii: îl tulbură, îl vrăjeşte şi îl îngrozeşte deopotrivă pe Beqir Ali, făcându-l să se întrebe dacă musafirul său este un ascet, un nebun sau diavolul însuşi. Dincolo de toate acestea, în Adio trecutului putem desluşi una dintre temele de reflecţie recurente în proza lui Kadare, la fel de actuală astăzi ca acum o sută sau o mie de ani: conflictul dintre civilizaţia Europei creştine şi spiritul islamic.

Altă povestire în care îşi fac simţită prezenţa ecourile acestei tensiuni este Biserica Sfânta Sofia. Acţiunea se petrece de astă dată în secolul al XV-lea, la scurt timp după căderea Constantinopolului. Plasată foarte inspirat în deschiderea volumului şi subintitulată „murală”, această proză pare destinată anume recitirii. Avem de-a face cu o bijuterie de precizie tehnică, unde fiecare detaliu reuşeşte să provoace emoţie – şirurile aurite de sfinţi ce luceau trist, mirosul lumânărilor şi al tămâiei de la slujba ţinută cu doar o zi în urmă, în fine, strălucirea nepământeană a luminii de sub cupolă, totul aminteşte de splendoarea şi gloria apusă a Bizanţului. Destinul catedralei – altădată fala imperiului creştin – şi cel al arhitectului Kaur, însărcinat de Mehmet al II-lea să o preschimbe în moschee, se împletesc şi ajung să se confunde, după o suită de tatonări, înfruntări şi retrageri calculate: „Ca de obicei, se învârti o vreme în jurul bisericii. O parte dintre stâlpi aveau deja şi icoane, şi citate din Coran. La fel partea stângă a cupolei. Treisprezece din cele patruzeci de ferestre de asemenea. Biserica se retrăgea încet. La un moment dat părea că se predă, după care contraataca fulgerător. El făcea acelaşi lucru. Îi suporta vicleşugurile, căci nu şi-o putea închipui decât aşa, ca pe o bătrână vicleană. Uneori îl punea pe gânduri viitorul ei. Ce se va întâmpla cu ea după ce va intra sub pulpana noului spirit: va îmbătrâni brusc, va întineri sau va deveni nemuritoare?” Avem senzaţia că asistăm la un ritual complicat în care perfecţiunea artei reuşeşte să scurtcircuiteze verticala timpului şi orizontala spaţiului, unind sub aceeaşi cupolă credinţe şi idealuri aparent ireconciliabile şi dovedind, după spusele povestitorului, că „nimic nu e imposibil, că imposibilul poate fi depăşit.”

În ansamblu, volumul închide în sine o lume – aspră, violentă şi seducătoare deopotrivă – familiară celor trăitori la marginea marilor imperii unde prejudecăţile, mistificările, superstiţiile şi calamităţile fac parte din peisajul cotidian, iar marile evenimente, la fel ca întâmplările mărunte (aduse în prim plan în special în Neamul Hankonaţilor), par destinate să confirme circularitatea unui destin necruţător. Din această perspectivă, prozele din Firmanul orb aparţin aceleiaşi familii ca scrierile unor Meša Selimoviæ (din Dervişul şi moartea) sau Milorad Paviæ (din Dicţionarul khazar). Iar în ceea ce priveşte literatura română, nuvele lui Kadare vădesc afinităţi evidente cu proza lui Ştefan Bănulescu, preocupat şi el să exploreze acele zone de frontieră în care istoria şi mitul se întrepătrund.

Subtilitatea şi talentul traducătorului Marius Dobrescu conferă o savoare aparte versiunii româneşti a prozelor din acest volum, contribuind – o dată în plus – la transformarea lecturii într-o experienţă memorabilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara