Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
La Florenţa cu Vasile Alecsandri (fragment dintr-un jurnal italian) de Leo Butnaru

17.VII.2015. Astăzi vom porni spre Florenţa. (Ar merita aici un semn de exclamaţie, însă… e prea dimineaţă pentru efuziuni… Dar o constatare, ca o mică explozie de bucurie, tot merită să o fac: Să ajungi în locurile şi la monumentele la care îţi stăteau gândurile de decenii, de după – imediat – clasele primare!) Trezindu-mă, ca de obicei, destul de devreme, am timp să mă pregătesc cât de cât de călătorie. Iar primul gând ce-mi vine în faţa calculatorului care, sigur, mi-ar oferi o întreagă enciclopedie virtuală despre fascinantul oraş pe care urmează să-l vizităm, e să recitesc „Buchetiera din Florenţa” a lui Vasile Alecsandri. Începe aşa:

„De o săptămână mă aflam la Florenţa, alergând în toate zilele, de dimineaţă pân-în seară, prin deosebitele părţi ale oraşului, spre a vedea nenumăratele minuni cuprinse în sânul său; la tot pasul un nou lucru vrednic de laudă se arăta ochilor mei şi îmi insufla un sfânt respect pentru maeştrii nemuritori care au înzestrat patria lor cu atâtea podoabe ce fac mirarea călătorilor. «Când a da Dumnezeu (ziceam în mine, în faţa unui monument sau a unui tablou) să avem şi noi în Moldova un Raphael, un Michel Ange, ale căror produceri minunate să poată atrage ochii şi laudele naţiilor asupra noastră?!» Dar aceste visuri mândre făceau loc îndată altor idei trezite în minte-mi prin priveliştea vreunei alte capodopere de zugrăvie sau de arhitectură ce se înfăţişa ochilor mei, căci obiectele de artă sunt atât de multe în Italia şi mai ales cu aşa talent lucrate, încât călătorul nu mai are vreme nici să gândească, ci îşi simte fiinţa cufundată într-o mirare îndelungată şi plină de plăceri”.

Drumul spre Florenţa ne ia cam o oră. De cum ajungem, oprim la o piaţă de pe colină, de unde poţi admira panorama întregii urbe dungate de banda lucitoare (în bătaia soarelui) a râului Arno. Priveşti, te uimeşti, fotografiezi. Om aproape încântat.
Anatole France scria că în lume nu există un alt peisaj mai artificial/ artizanal, ca miracol al ambientului, cum e cel florentin. Mie, din contră, Florenţa mi se pare opera atât de naturală a geniului uman. A zeci de genii care au chibzuit la crearea şi edificarea ei.
În orice caz, peisajul florentin e foarte bogat şi ca spirit. Să ne amintim că, în mai 1265, aici s-a născut cel botezat cu numele de Durante di Alighiero degle Alighieri, cunoscut drept Dante Alighieri care, dimpreună cu Francesco Petrarca, este considerat unul din părinţii limbii italiene. Iar Florenţa e nucleul-modelul acestei limbi. Enzo îmi spunea că, deopotrivă cu Florenţa, şi Siena a fost convertizorul rostirii italiene exemplare.

Fac mai multe fotografii de pe Ponte Vecchio, inclusiv a unui pâlc de pescăruşi răspândiţi pe „curgerile line a lui Arno”, cum scria Alecsandri, în continuare dând un alt pasaj memorabil: „Nu-ţi pare că asistezi la dărâmarea împărăţiei romane?... Priveşte norii aceşti vopsiţi de purpura razelor lui, cum se ridică către ceruri ca o jertfă a pământului făcută în gloria preaputernicului ziditor. Uită-te şi te miră de frumuseţile patriei mele...”
Pozăm la primul monument, ce se află chiar în mijlocul lungimii podului, pe partea lui de sud: al lui Benvenuto Celini, giuvaergiu, sculptor, renumit reprezentant al manierismului italian.
Mare înghesuială pe acest segment de pod. (Îi poţi spune şi: segment de… cosmos. De ce nu? Ce nu ar fi adevărat?). Turiştii – nouri tereştri, lume de pe lume. Mai să mă văd nevoit să fotografiez fluviul Arno, unduirile şi malurile sale, peste fluviul capetelor de turişti. Adică, Florenţa peste capetele turiştilor care au venit pe capul ei. Spre bucuria autorităţilor citadine care ştiu ele ce ştiu despre relaţia turism – buget.
După ce trecem prin zăgazul… forfotitor de turişti de pe Podul Vechi, avansând pe strada principală, ajungem în Piazza della Signoria, centrală, la un moment dat fiind ţintuiţi în loc, pentru a-i admira cuprinsul; ţintuiţi din loc în loc, pentru a admira şi alte perspective arhitecturale, alte monumente, consultând prospecte, identificând denumirea unei sau altei capodopere.
Dar iată şi o stană, uriaşă, de marmură albă de Carrara, dedicată lui Michelangelo (simplă: o mână ce răzbate din amorful alb şi dur, pe care l-a supus cu uimitoare măiestrie Sculptorul).
După un timp, soarele torid ne impune mai devreme decât am fi vrut să adăstăm la îngheţată, cafea şi bere în cafeneauaterasă din partea opusă a magnificului Palazzo Vecchio. Ne simţim aproape ca la Alecsandri în nuvela citată deja: „În Italia cafenelele sunt toată ziua pline de consumatori (muşterii), din pricina căldurilor nesuferite care aduc pe om într-un fel de moleţă foarte plăcută; pătruns de fluidul magnetic în care creierii înoată, te simţi furat de o somnărie uşoară, şi toată fiinţa ţi se cufundă în sânul unei lene poetice, cunoscută în Italia sub numire de dolce far niente. Pare că, întins pe un leagăn de flori, te cobori din nouri încet, fără a vedea măsura care te desparte de pământ”.
Zăpuşeala ce înaintează în adâncul umbrei terasei este potolită de ventilatoare care mai şi pulverizează nouraşi de ceaţă rece. Dai frecvent de astfel de instalaţii binefăcătoare la 35-40 C0. Aici, ele ne predispun să ne prelungim şederea în umbră, de unde contemplăm ceea ce văzusem şi de aproape: cele două statui celebre de la intrarea în Palazzo Vechio, „David” al lui Michelangelo (cei mai mulţi turişti nu ştiu că aceasta nu e decât o replică a originalului care a stat pe locul respectiv din 1504 până în 1873, după care, pentru a fi ocrotit de intemperii, a fost transferat la Academie. Copia a apărut în 1910); a doua sculptură e „Hercule şi Cacus” a lui Bandinelli, şi el creator eminent al Renaşterii. În spatedreapta lui Hercule se află „Marzocco” (un leu heraldic cu o labă pe scut, care, împreună cu un crin, reprezentă stema Florenţei), statuie mai veche decât celelalte (1455), ieşită de sub dalta lui Donatello, însă şi ea copie, originalul fiind retras în muzeu. E şi cazul celei de-a doua sculpturi a lui Donatello, „Iudith şi Olofren” (1453-1457), dusă la adăpost, iar replica-i (spate-stânga lui „David”) înfruntând capriciile naturii, inclusiv arşiţa nemaipomenită a acestei veri.
Până a ne fi retras pe terasa relativ răcoroasă, intrasem şi în Palatul Vechi, vizitând câteva holuri-curţi deosebit de frumoase. Primul/ prima din ele, cea care dă în Piazza della Signoria, a fost proiectat în 1453 de către Michelozzo, iar în 1565, cu ocazia nunţii lui Francesco I de Medici şi Ioana de Austria, spaţiul a fost reproiectat şi ornamentat în stil manierist exuberant de nimeni altul decât de Giorgio Vasari care, în prima ediţie „Vite de’ più eccellenti architetti, pittori et scultori italiani, da Cimabue insino a’ tempi nostri” (1550), spunea că Florenţa a dat cel mai eficace manifest al primatului ei în istoria artelor italiene: un model ideologic care, extins asupra literaturii şi limbii ţării, a dăinuit cu deosebită importanţă chiar şi după realizarea unităţii naţionale.
Însă este descurajant să încerci să tot povesteşti despre cele văzute, aflate, chiar învăţate în acest spaţiu de muzeu imens sub cerul liber, Piazza della Signoria, cu zecile ei de monumente şi compoziţii statuare, cu fântâni, porticuri şi colonade… Ar fi necesare zeci şi zeci de ore în care să depeni, pe scurt, istoriile operelor întrunite aici la marele miting al artelor…
Şi totuşi, la o sculptură mai mult simbolică, decât „deschis-mărturisitoare”, mă voi opri, totuşi. Însă mai întâi trebuie să precizez că noi am nimerit la Florenţa la mijlocul săptămânii dedicate lui Michelangelo (Settimana Michelangelesca), iar acum ne aflăm la vreo 15 metri de locul unde, cu această ocazie, a fost depus un bloc de marmoră de Carrara de… 45 de tone! El are exact dimensiunile celuia, pe care, acum cinci secole şi ceva, Michelangelo a purces a-l ciopli, pentru a „extrage” din el statuia lui David. Blocul se numeşte „Gigantul” şi se va mai afla în piaţă până poimâine, 19 iulie. E poziţionat pe aceeaşi linie cu copia lui David, creată de Luigi Arrighetti în 1910. Iar ideea/ iniţiativa porni de la Departamentul Cultură al oraşului Carrara, care a şi sponsorizat realizarea proiectului.
Pe una din laturile unghiulare ale blocului dalta a scos în relief braţul drept al biblicului David, reproducându-l pe cel sculptat de Michelangelo. Despre capodopera michelangelescă s-au scris monografii voluminoase, invocându-se cele mai mici amănunte cunoscute (dar şi unele… presupuse) despre ea. Unul din ele: sculptorul a modelat un bloc de marmură abandonat, anterior, de alţi doi artişti: Duccio (în 1463 începuse să sculpteze figura gigantică a unui profet) şi Rossellino care, zece ani mai târziu, a încercat să ducă la bun sfârşit lucrarea, dar resemnându-se şi el.
Ideea cu blocul de marmură de Carrara, metafora cu braţul ce se iveşte din duritatea albă, după care, încet, încet, trebuie să apară David în întreaga sa statură, mie unuia mi se par şi ingenioase, şi eficiente întru sugestie artistică. Numai că, din păcate, paralel cu acest proiect, la piaţa centrală a Florenţei a fost instalată statuia butaforică a lui David, vopsită, tatuată; cum s-ar spune, o versiune pop. Ei, uite, în acest caz, Settimana Michelangelesca este trivializată până la neserios, kitsch şi instinct de gloată. Păcat. Mare păcat, dacă te gândeşti că (şi asta) se întâmplă în minunata Florenţă. În timpurile „noastre”, când distrofia proastei alfabetizări în artă, estetică este în extindere şi poate ajunge ca şi generalizată în societate, în lume

Cât de departe şi cât de altfel e tabloul zugrăvit în cuvinte, acum 175 de ani, de Vasile Alecsandri! – „Într-o duminică, trecând pe piaţa de Domo, văzui o mulţime de echipajuri aşezate în linie, în faţa catedralei Santa Maria del Fiore, ce se găseşte în mijlocul pieţei; şi îndemnat de curiozitatea de a vedea damele aristocrate din Florenţa, intrai în ea. Priveliştea ce mi se înfăţişă mă umplu de un sentiment atât de puternic şi de sfânt, că rămăsei împietrit ca statuia sfântului Ioan lângă care mă aflam. Biserica era luminată de vro câteva candele ascunse pe după coloane, încât razele lor aruncau o lumină slabă, ca glasul cel de pe urmă al unui om ce moare, şi misterioasă ca sfintele taine ce se serbau înaintea veşnicului părinte. Un popor întreg sta îngenuncheat în faţa altarului şi cufundat în dulcea mângâiere a rugăciunii; glasul răsunător şi plin de melodie al organelor zbura prin nourii de tămâie ce se ridicau în văzduh şi vuia ca o harpă cerească ce părea că cheamă sufletele la pocăinţă. Un aer de sfinţenie ce-ţi răcorea inima de toată durerea domnea asupra tuturor acelor capete plecate...”
Azi, vineri, în biserica Santa Maria del Fiori se perindă vizitatorii. Este interzis bliţul, încolo – fotografiază cât îţi pofteşte inima (şi inteligenţa, posibil), cu camera de fotografiat, cu telefonul mobil, cu tableta…
Găsesc onorant să renunţ, pe alocuri, la descrierile mele, aducând în primplan spiritul… alexandrin al lui Alecsandri, mai ales atunci când observaţiile sale sunt perfect în contextul recepţiei emotive a unui trăitor în anul 2015. Spre exemplu, cam aşa am procedat şi eu în maiestoasa catedrală Santa Maria del Fiori: „După vro câteva minute petrecute în cea mai dulce extazie, mă apropiai de mormintele lui Brunellesco şi al lui Giotto, arhitecţii acelei biserici; vizitai cu de-amănuntul toate frumuseţile acelor două monumente de glorie şi, lăsându-le în urmă, mă îndreptai către o capelă lăturală spre a examina icoana sfintei Cecilia, ce zărisem de departe luminată de razele unei candele de argint”.
Iar de aici încolo, memoria ni-l oferă de ghid pe magistrul naraţiunii Giovanni Boccacio, dându-ne firul din introducerea la „Decameronul” şi însoţindu-ne spre un alt locaş: „…în preacinstita biserică Santa Maria Novella, într-o marţi de dimineaţă, când nu se afla într-însa nimeni altcineva, să se întâlnească acolo (…) şapte tinere doamne, prietene, rude sau vecine…” Da, mergem spre bazilica unde începe fascinantele povestiri din acele timpuri de restrişte, de ciumă necruţătoare. Spre una din cele mai importante biserici din Florenţa care, încă la începutul sec. XIV, devenise centrul vieţii intelectuale florentine. În mănăstirea de aici aveau loc schimburi de opinii între teologi, jurişti, filosofi, artişti, predicatori, misionari. Aici a beneficiat de iniţiere profundă în domeniul ecleziastic Dante Alighieri, ceea ce s-a reflectat ulterior în „Divina comedie”.
Celebritatea bisericii vine şi de la frescele excepţionale ale lui Giotto, Brunelleschi, Masaccio, alţii. Apoi, crucifixul realizat de acelaşi Giotto. Posibil, pornind şi de la valoarea acestor lucrări, intrarea nu e liberă, ca în majoritatea bisericilor din Italia, ci cu plată (adevărat, nu prea mare), ca la muzeu.
Grandoarea cu care te face… mai mic interiorul bazilicii nu se datorează doar cuprinsului ei spaţial (99 de metri lungime, 28 lăţime), ci şi dimensiunilor sale culturale, spirituale, pe care ţi le insuflă altarul cu faimoasa „Răstignire” a lui Brunelleschi, capelele laterale, „Madona cu mătăniile” a lui Giorgio Vasari, „Naşterea” de Botticelli (timpanul din spate al faţadei)… – şi aici trebuie să renunţ la dezvoltarea subiectului, pentru că ar fi imposibil doar să şi pomenesc, pe scurt, de câte lucruriunicat, capodopere se află în biserică. (Zinovia îmi tot şopteşte: „Nu uita să fotografiezi şi vitraliile… Doamne, ce frumuseţe…”)
De sub jocul complex de linii ale arcadelor ogivale ce sprijină bolta, care produc un dinamism al spaţiului, transmis privirii vizitatorului, ieşim în curtea mănăstirii (stil roman, 1350). Peretele lăcaşului fusese împodobit cu frescele lui Paolo Uccello cu scene din „Testamentul Vechi”, mai apoi fiind transferate în trapeză. (Ce muncă, ce artă, ce măiestrie să transferi frescele de pe un perete pe altul!...)
Putem vizita doar o parte a mănăstirii care, aflându-se în administrare militară, este închisă pentru vizitatori. Patrulaterul curţii e înconjurat de porticuri pictate de maeştrii florentini acum 5-6 sute de ani şi sub care sunt adăpostite zeci de morminte, de obicei ale orăşenilor înstăriţi şi cu dare de mână (judecând după inscripţiile de pe lespezile tombale; de altfel, deloc puţine morminte sunt şi în interiorul bazilicii).
Cât timp am petrecut în periplul negrăbit, ca în uitare, prin acest spaţiu de neuitat?... Mă întreb şi, instinctiv, privesc cadranul ceasului. E 14.02. (Nu dau cifrele pentru pedanterie inutilă, ci, recunosc, ca element de… stil jurnalier. Şi încă pentru a trece la finalul paginii despre aflarea noastră aici.) Pe faţada bisericii sunt reprezentate şi câteva instrumente de studii ştiinţifice, ce au nemijlocită legătură cu timpul (totdeauna atât de puţin, când vizitezi un oraş fascinant). Pe stânga – un inel echinocţial din bronz, iar în dreapta – un gnomon (instrument antic folosit pentru a determina meridianul locului; cel mai vechi tip de cadran solar). Cu ele, în anii ’80 ai secolului XVI, călugărul Ignazio Danti de Perugia a reuşit să calculeze cu precizie discrepanţa dintre adevăratul an solar şi calendarul iulian. Astronomie şi ceva poezie: la promulgarea noului calendar, gregorian, a fost sărită (omisă) o noapte, cea dinte 4 şi 15 octombrie 1582.
În plină şi minunată piaţă ce poartă numele bazilicii din care am ieşit, mă gândesc din nou la Bocaccio: oare marele narator nu porneşte depănarea nuvelelor sale din „Decameron” şi din considerentul că numele bisericii (Santa Maria) Novella chiar conţine omonimia pentru noţiunea de nuvelă (în it. novella)? Cine ştie, totuşi, cum a fost… Dar, odată ce te mai surprinzi în stare de analogii uşor ludice, înseamnă că nu eşti obosit de tot… Şi, poate, e cazul să ţii cont de o implicită semnificaţie a celor patru ţestoase, parcă ieşind din spaţiul dintre postament şi obeliscul sprijinit pe el din centru pieţei: Festina lente (grăbeşte-te încet), parcă ţi-ar sugera prezenţa reptilelor cu carapace. Pentru că nici nu poţi fi grăbit la propriu în colindarea, admirarea Florenţei, oraş cu cele mai multe muzee. Există o mulţime de alte obiecte/ ansambluri urbane care nu poartă, oficial, specificarea funcţională respectivă, însă, de fapt, ele fiind muzee. Să zicem, pieţe şi biserici împodobite cu frescele lui Giotto, tablourile lui Botticelli etc., cu sculpturile, basoreliefurile, mozaicurile marilor maeştri ai Renaşterii; poduri şi porticuri, scuaruri de interior de curţi, cu fântâni arteziene nu prea mari, ca nişte bijuterii arhitecturale. Iar centrul istoric al Florenţei este el însuşi un imens muzeu în fantastice, memorabile metamorfoze, în dependenţă de orele zilei – în bătaia zorilor, plinul amiezii, amurg, luminatul nocturn sub pânza firmamentului oglindită în apele line ale râului Arno.

Intrăm să prânzim la restaurantul „il Latini”, care ne iese primul în cale după ceva căutare şi fără să avem vreo informaţie prealabilă despre local. Abia după ce suntem conduşi la o masă şi ni se propun specialităţile casei, dar şi vinul care se află deja pe masă întro garafă de un litru jumătate, după ce vedem atârnate de tavan şuncile zise prosciutto (şolduri de porc de 8-10 kilograme, preparate într-un mod special), ne da seama că aici e vorba de un local mai special, în care tradiţia stă în capul mesei. Întrebăm una, alta de ospătar, răspunsurile sale laconice trezindu-ne şi mai mult curiozitatea pe care, mai târziu, revenind la Siena, iată, mi-o potoleşte domnul Web-ştie-tot.
Restaurantul „il Latini” a împlinit 102 ani de existenţă. În 1982, patronul său, Narciso Latini, a instituit „Premio latini: la cultura a tavola” („Premiul latinilor: cultura la masă”), care constă în atribuirea unei şunci-prosciutto câştigătorului. E un premiu literar de care, printre alţii, s-au învrednicit scriitori ce au făcut şi fac istoria literaturii italiene contemporane: Giovanni Spadolini, Mario Luzi, Leonardo Sciascia, Eugenio Garin, Indro Montanelli, Mario Soldati, Carlo Bo, Maria Bellongi Intorno, Leonardo Sciascia, Enzo Biagi etc., etc. E o trattoria tipică toscană, în plin centru istoric florentin, la câţiva paşi de râul Arno. Cum zice presa, „il Latini non è soltanto il tempio della cucina tradizionale, ma è anche un cenacolo culturale”. Se poate spune că, deja de multă vreme, şi „il Latini” se prenumără printre monumentele Florenţei. Descărcând fotografiile, pe cea în care am prins intrarea în „il Latini” observ şi specificarea: „Fiaschetteria”: „Magazin de vinuri”. (De altfel, „fiasco” în italiană înseamnă şi „sticlă de vin”, nu doar… eşec.) Într-adevăr, şi vinul casei a fost minunat.

Astăzi, omul e mai puţin „simţitor şi supus impresiilor celor mari”, vorba lui Alecsandri. Mai bine zis, e altfel simţitor decât acum peste 175 de ani, când se întâmplă acţiunea din „Buchetiera din Florenţa”. ?i el, omul, în sentimentele şi raţiunile sale, se va tot modifica. Însă, prin toamnele veacurilor, oricât s-ar scutura de gălbejeala epitetelor textele exotice, pe alocuri exaltate ale lui Alecsandri, sigur că din ele nu poate să nu rămână semne autentice, după care să poată fi imaginat, fie şi vag, ansamblul, precum după o fosilă oarecare savanţii zic că pot reconstitui mamutul sau pterodactilul zburător. Peste o mie sau, poate, chiar mii de ani la (şi în) poalele culturii umane vor sta frunzele ruginii ale epitetelor gen: strălucire, încântare, minunăţie, tainic, sublim, graţios, curăţenie (a inimii), norocire, îngeresc, îngenunchereleş inare-delirare – din cauza intensităţii sentimentelor, în special ale celor de... amor; spre exemplu, în faţa bisericii „Sfânta Cruce”, Sthendal leşinase de emoţie, pentru că, pe un timp, şi frumuseţeagrandoarea te aruncă în neant. Deci, mai multe epitete care se întâlnesc în „Buchetiera de la Florenţa” se vor descărca de energie ca nişte baterii cardio-solare producătoare, cândva, de emoţii, încântări, însă aceasta nu va însemna că din cele scrise la 1840 nu va rămânea nicio urmă – de sens, idee, sentiment, frumuseţe… Pentru că, oricât s-ar metamorfoza, în timp, spiritul uman (să zicem, încă de la „Metamorfozele” lui Ovidiu încoace, şi mai departe, încolo, încolo, încolo), el e menit să ateste o generalitate întru comunitate; are unele elemente de cod, de cifru emotiv-raţional stabile. E drept, multe elemente de atare gen vor fi eliminate în timp. Însă niciodată, să sperăm, totalmente, definitiv, încât românul de peste încă o mie cinci sute de ani, să zicem, să nu mai înţeleagă nimic din sentimentele şi gândurile investite de Alecsandri în scrierea sa florentină – cea cu buchetiera.
Aşadar, din câte am văzut, am simţit şi am meditat la Florenţa, câte ceva a fost ca la Alecsandri, dar nici pe departe prea mult. Traversând în sens opus Podul Vechi, o luăm la stânga pe trotuarul din lungul râului Arno. E spre amurg, când ne îmbarcarăm în maşină, pornind spre Siena. Veneţia şi Siena… Azi, oraşe paşnice, ceea ce nu se poate spune despre cum erau în trecut în relaţiile dintre ele.
„…în faţa noastră poeticul Arno şerpuieşte prin câmpii vesele şi prin lunci misterioase, şi malurile sale vuiesc de cântecele melodioase ale păsărilor; în dreapta, verzile colnice acoperite cu grădini şi palaturi de marmură se par că zâmbesc una alteia ca nişte copile ce s-ar uita în oglindă; în stânga se întinde o câmpie plină de livezi, prin care se rătăcesc vro câteva grupe de amorezi; în urmă-ne se clatină un zid de copaci tufoşi, care opreşte vuietul oraşului de a veni până la noi, numai murmura tristă a lui Arno tulbură tăcerea adâncă ce ne împrejură. Din vreme în vreme, ţipătul unei păsăruici care adoarme sau notele rătăcite prin văzduh ale unei ghitare se aud în depărtare. Acum e ceasul când mintea se cufundă în meditări plăcute, când inima înoată în extazii dumnezeieşti, când sufletul aprins de sperare îşi întinde aripile şi se leagănă pe plaiurile unei lumi necunoscute. Acum e ceasul sfânt când toată fiinţa omenească se adapă la izvoarele cereşti şi binecuvântează mâna ce a zidit-o. Spune-mi: nu simţi tu în tine acum o mulţumire ascunsă, ca şi când ai fi dobândit tot ce ai dorit?... Nu-ţi pare că eşti un alt om?...”
Într-adevăr, asta e întrebarea zilei de azi, dar şi cea pentru toată aflarea mea aici, în Italia, pe o lună de zile şi nopţi: Nu-ţi pare că eşti un alt om?...

În fine, superstiţiile… italiene nu mă iau şi pe mine: ziua de azi, 17 (număr fatidic pe aici…) nu a fost una che porta sfortuna. Din contra, cu toate ale ei, a fost o zi norocoasă, cu şanse care i se dau, poate, o dată în viaţă omului: să vadă Florenţă care-mi domină memoria, firea întreagă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara