Înapoi la pagina curenta

Meridiane:
la dispariţia lui Jean d’Ormesson de ---

a murit scriitorul francez Jean d’Ormesson, laureat al Marelui Premiu Ovidiu de la Neptun în 2010. Scrie Grégoire Leménager în L’Obs din 7-13 decembrie 2017: „Pentru popularitatea, longevitatea şi privirea lui în culoarea Mediteranei, Jean Bruno Wladimir François de Paule Lefèvre d’Ormesson, alias Jean d’O, a murit la 92 de ani şi o întreagă ţară e în doliu“. Cum se explică acest regret unanim, într-o Franţă divizată ca niciodată în trecut? Iată întrebarea pe care şi-o pune un jurnalist de stânga în principalul hebdomadar de stânga referitoare la un scriitor binecunoscut ca fiind de dreapta, fost director la Le Figaro şi simpatizant declarat al preşedintelui Sarkozy, provenit dintr-o veche familie de nobili, care a numărat un ministru, astăzi nume de stradă în Paris, şi un ambasador (la Bucureşti, în anii 1930, pe care, copil fiind, l-a însoţit). L-am vizitat de câteva ori în locuinţa lui de pe o stradă privată din Paris. Fusese el însuşi funcţionar superior la UNESCO. Îşi purta nobleţea cu naturaleţe şi farmec. Un om din altă lume, dacă nu pe de-a-ntregul dispărută, în orice caz, pe cale de dispariţie, în care originea socială nu trebuie să fie neapărat sănătoasă şi în care a fi bogat şi educat nu constituie motiv de dispreţ din partea „omului simplu“. El însuşi îl ştia pe de rost pe La Fontaine, dar şi pe Aragon, după cum remarcă Leménager. Era tolerant. Avea politeţea de a zâmbi tuturor şi tot timpul, spune acelaşi, considerându-l un veritabil „Johnny Hallyday al Literelor Naţionale“. Să citez acum câteva fragmente din articol, în care autorul răspunde la întrebarea despre popularitatea lui Jean d’O (N.M.):

„Prin ce minune epoca noastră, atât de înfometată de democraţie, şi-a putut alege ca totem un aristocrat la urma urmelor atât de bătrân? Probabil fiindcă era irezistibil acest contorsionist cu cravată de mătase cusută manual bleu Lanvin. Ştia să se amuze politicos pe seama dreptei [...] Făcea uitat că fusese cândva patron la Le Figaro care-l cenzura pe Jean Ferrat. Povestea despre unica palmă paternală, încasată la München în 1930, fiindcă aplaudase o defilare nazistă, ca şi cum ar fi vrut să demonstreze că nu există vârstă spre a deveni gaullist. Şi acest cabotin de academician, intrat sub Cupolă la 48 de ani, având de ce să se flateze, fiindcă a reuşit performanţa istorică de a primi o femeie, care se numea Marguerite Yourcenar. Acest normalian care fusese codiscipolul lui J.-B. Pontalis, îşi făcuse agregaţia de filo contra avizului lui Valéry şi animase revista Diogene cu Roger Caillois la UNESCO a aşteptat 30 de ani pentru a se lansa în literatură şi a cunoaşte succesul [...] Era un husar afabil care se visa Chateaubriand, dar care dădea mai ales impresia unui romantic contrariat: prea dotat pentru fericire, pentru viaţă, pentru maliţie. Un remediu ambulant pentru melancolie. [...] A spus odată: «Am fost mai întâi un tânăr prostovan, m-am schimbat: am devenit un prostovan bătrân». Şi se îndoia cu voce tare de talentul lui literar. În 2015, Antoine Gallimard a sfârşit prin a-l contrazice într-o manieră luminoasă: publicându-i o parte din operă în Pleiade. Nu multă lume a protestat văzându-l pe Jean d’O în tovărăşia lui Racine, Proust sau Kafka în acest panteon pe hârtie de Biblie. Am putut măsura atunci simpatia universală de care se bucura autorul cărţii Pentru plăcerea lui Dumnezeu. I-a spus lui Gallimard: «În fine, o Pleiade care se va vinde».“