Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Ochiul Magic:
La căsuţa albă de Marina Constantinescu

N-am mai fost de ani şi ani de zile cu trenul spre Sinaia. A fost drumul favorit al copilăriei şi adolescenţei mele, cel care m-a purtat mereu într-o realitate suspendată, secundă, fascinantă, încărcată de imagini minunate, poate cele mai frumoase amintiri. Mă uit pe geam şi-mi dau seama că nu văd mare lucru. Între mine şi realitatea de dincolo, se aşează liniştite secvenţe din trecutul meu. Fragmentele se adună şi se lipesc după bunul plac, n-am nici cel mai mic control. Doar sentimentul cert că toată fericirea mea stă înşirată în kilometrii aceştia de cale ferată, de şosea, gata să se strîngă, iarăşi, în mine. Sînt suspect de calmă din punctul de vedere al celorlalţi călători. Ei se luptă să stingă difuzorul din care urlă o muzică latino într-o variantă românească de o tîmpenie fără margini. Nu reuşesc. Căldura ne-a topit pe toţi, ne scurgem, ne prelingem. E drept, în vagoane nemţeşti second-hand. Altfel, totul este civilizat. Ajung la Braşov, sînt aşteptată de un domn amabil, mă urc cu mare greutate într-un Aro ciudat, probabil pentru persoane sărite de o anumită vîrstă, mă cazez, mă spăl, mă schimb, mă duc la teatru, văd două spectacole, mănînc ceva şi mă culc. A doua zi, 8 Martie. Oraşul în sărbătoare. Fulguia uşor, glasul lui Adamo răsuna pe strada principală destul de tulburător. "Tombe la neige...". Eu nu plîng, pentru că nu aştept pe nimeni. Mă pregătesc să plec spre Sibiu. Aş vrea, înainte, să beau o cafea în restaurantul hotelului. Nu e chip. Se pregătesc mese festive. Peste cîteva ore se vor strînge aici 280 de femei, doar femei, ca să se sărbătorească. Între timp, apare şi dizeuza. "Dumneavoastră nu aveţi liber?", întreb şi eu ca să leg o conversaţie. "Eu sărbătoresc prin muncă, stimată domnişoară." Şi eu tot prin muncă, că doar nu mă lăfăi în patul meu de acasă. Nu i-am mai spus.
           
Am început să mă bucur cînd cineva îmi spune "domnişoară".
          
Mă urc în acceleratul de Sibiu la amiază. Verific de vreo cinci ori. Clasa întîi?! Totul este delabrat, canapelele căzute, o mizerie şi un miros destul de greu de descris. Peste asta, o căldură mortală. De ziua femeii, cei trei bărbaţi cu care mă găseam în compartiment au simţit nevoia să facem dialog ca să nu mă simt singură-singurică. De unde vin, unde mă duc, întrebări şi mirări uzuale. Au fost aşa de drăguţi, şi în general cam de aceeaşi părere cu mine, încît m-au lăsat să mă cert individual cu conductorul. Din politeţe, desigur. S-au amuzat copios, după plecarea acestuia, de furia mea şi de formulele ce ţîşneau din ea: "ce sîntem noi, cartofi să ne prăjiţi, ouă să ne fierbeţi, s-a hotărît S.N.C.F.R.-ul să ne extermine ca la Auschwitz ca să scape statul de plata salariilor şi pensiilor?" După ce m-am asigurat de solidaritatea masculină, mi-am găsit un loc în altă parte. Singură. Deşi geamurile erau cumplit de murdare, am reuşit să mă bucur, pînă la lacrimi, de splendoarea nobilă a Făgăraşului acoperit misterios pînă la jumătate de zăpadă, de blîndeţea peisajului divin pe care îl străbăteam în ritmul unei locomotive neelectrificate, în aburii ei care se amestecau cu ceaţa dinspre munte. Visătoare, plutind de-a dreptul, mi-am luat rămas bun de la "bărbaţii" mei şi-am coborît la Sibiu. Aveam să mă întîlnesc cu bunul meu prieten sosit din Franţa şi să stau pînă a doua zi. Uneori, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din tîrg, chiar dacă acesta este un burg medieval. Valul de reproşuri - de ce naiba mai ai mobil dacă îl ţii numai închis? - alterna ca în duşurile scoţiene cu vorbe bune şi calde de bun sosit. Bref, vestea morţii unui amic foarte bun de la Rîmnic arunca în aer planurile noastre, lucru pe care s-a străduit să mi-l comunice telefonic, ca să nu mai fac atîta drum degeaba. După doar două ore, mă găseam într-o Dacie veche cu un set motor nou - nu puteam depăşi 60 de km pe oră. Nu mai aveam nici o altă variantă să ajung la Bucureşti, decît să mă întorc, din nou, la Braşov şi să iau de acolo un tren mai departe. Dacă totul decurgea normal, puţin după miezul nopţii aş fi fost acasă. Viteza maşinii, asupra căreia fusesem avertizată, nu mă deranja aproape deloc. Frigul, însă, mă anula, mă înfricoşa. Silueta neagră a munţilor se căţăra acum agresiv pe biata noastră Dacie neputincioasă. O defecţiune nedepistată de şofer făcea ca în maşină să fie ca într-un cavou. Blestemul conductorilor apostrofaţi de mine prin trenurile supraîncălzite mă ajungea neînchipuit de repede. Extremele pot crea şi senzaţii tari. Pentru unii, pentru mine, doar panică. Nu-mi mai simţeam deloc corpul. Oprim la o benzinărie luxoasă şi încep să-mi pun pe mine, în văzul tuturor, unele peste altele, toate lucrurile din valiză: două perechi de ciorapi lungi, una de şosete, pijamaua, tricourile, pulovărul, basmaua şi căciula peste. Chiar şi fusta mea elegantă pe care mi-o pregătisem pentru cina de la celebrul restaurant sibian "Împăratul romanilor". Au trecut trei ore, am ajuns în gară la Braşov. Ora 19 şi 50 de minute. Un tren tocmai plecase, altul, internaţional, de la Budapesta, ar trebui să sosească la 20.30. Se anunţă o întîrziere de patruzeci de minute. Mă îmbrăţişez şi-mi iau rămas bun de la şoferul care se întoarce, grabnic, la Sibiu.
          
Singură în holul unei gări incredibil de neprimitoare. Sînt împodobită ca un pom de Crăciun. Nu mişc.
          
Am stat mai bine de o oră în picioare, paralizată de frig şi îndelung studiată de privirile trecătorilor. Făceam parte deja din décor. Un aurolac a încercat să lege nişte vorbe, m-a ciupit oarecum de fund şi m-am bucurat că nu a făcut, în cele din urmă, pipi pe mine ca pe o statuie în mărime naturală. Nici acum nu ştiu cum am ajuns pe peron şi cum m-am suit în tren. În fine, vagon curat, civilizat, nemţesc de la second-hand. Singură în compartiment. Mă aşez, nu mă dezbrac. Nu simt decît fierbinţeala lacrimilor de pe obraji. La Predeal realizez că sînt vie. Pe hol, pustiu. Nu văd nici-un chip, aud numai nişte voci, conversaţia preţioasă pe care o doamnă o purta cu un domn. I-a explicat că transportă marfă din Ungaria, de unde o ia, cum o cară, cum o suie, cum o coboară. Brusc, dialogul se opreşte, doamna scoate un fluier din mînecă şi începe să cînte, plimbîndu-se de colo-colo, în lungul culoarului gol. "Păsărică, mută-ţi cuibul şi te du...", "La căsuţa albă, sînt atîtea flori la fereşti, dar cea mai frumoasă floare, ce-mi apare, tu eşti!", "Ciobănaş cu trei sute de oi"... Îşi curmă la fel de brutal repertoriul cum l-a început şi înnoadă povestea cu marfa din Ungaria. Pesemne că cineva a agresat-o verbal de la capătul culoarului. Un noian halucinant de înjurături, strigate în noapte, s-a năpustit şi în urechile mele. La fel de firesc şi cu acelaşi ton important îşi reia, răcorită, discursul de unde l-a lăsat. Aud şi vocea bărbatului care susţine patetic că este cel mai elegant din România pentru că miliardarii nu au gust, deşi au bani. Nu-l văd. Femeia se sustrage, iarăşi, din conversaţie şi începe să cînte din fluier aceleaşi cîntece, în aceeaşi ordine, parcurgînd acelaşi traseu. Sting lumina, mă întind pe canapea şi-mi trag basmaua pe ochii. Ultima imagine, plăcuţa din gara Ploieşti-Vest. În urechi, fluierul şi melodia cu căsuţa albă cu flori...
          
Nu puteam să-mi ridic capul, deşi ţipetele îmi devastau timpanele. Mi-era atît de somn... M-am mişcat. În faţa mea, un tînăr caraghios cu un făraş într-o mînă şi cu o mătură în cealaltă zbiera din toţi bojocii după ajutor. După minute bune, am început să ne desluşim. El mi-a spus că este aproape 2 noaptea şi că sîntem la triaj. Eu m-am jurat că sînt întreagă şi nevătămată, că nu m-a violat nimeni şi nici nu m-a ucis, de vreme ce vorbesc cu el. M-a ajutat să aprind lumina, să mă încalţ, să-mi pun toate lucrurile înapoi în valiză. "Mi-a fost foarte frig la un moment dat", a trebuit să-i explic. M-am bucurat că nu-mi lipsea poşeta primită în dar de ziua mea. Şi nici mobilul, închis în gară la Ploieşti. Pe coridor, nici urmă de fluier sau de vreun tip, fie el şi cel mai elegant din România. Tînărul, încă buimac, mă ajută să cobor în noapte, undeva, la triaj.
          
Taximetristul milostiv, singurul care a oprit, mă întreabă unde merg. "La căsuţa albă...", murmur uşor. N-am mai închis ochii pînă în zori.
          
Nici acum nu dorm. E lună plină. Mare, enormă, rotundă, splendidă s-a proptit în gardul meu şi luminează straniu curtea, casa mea albă cu atîtea flori la fereşti.

Mal di luna...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara