Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
La Bucureşti, concertele finalului de stagiune de Dumitru Avakian

Căldură mare, secetă pe măsură… inclusiv la nivelul disponibilităţ ilor financiare care, spre exemplu, anul trecut au asigurat stagiunea bucureş- teană de vară de la Atheneul Român.
Afişele făloase, dispuse de-o parte şi de alta a faţadei sediului Filarmonicii bucureştene, au rămas în aceste săptămâni fără obiect. Păcat! Criza economică, cea financiară, impun restricţii la nivelul actului de cultură. Mai grav este faptul că aceste restricţii se extind deseori asupra condiţiei noastre spirituale, aspect pe care, cum observăm, aproape nimeni nu-l mai ia în consideraţie. Vom avea, deci, la Bucureşti, la nivelul muzicii – să o numim – academice, o vară aridă. La propriu şi la figurat. Sperăm să ne luăm revanşa la toamnă, cu prilejul concertelor Festivalului enescian al muzicii.
Cel mai promiţător dintre programele ce se anunţau pentru aceste săptămâni caniculare a fost cel destinat familiilor de muzicieni. Şi există, din fericire, la noi, câteva familii cu realizări prodigioase pe această latură, realizări, talente, disponibilităţi care – iată! – trec de la o generaţie la alta; mă gândesc la familia pianistului Valentin Gheorghiu, la cele ale violoniştilor Silvia Marcovici, Cristina Anghelescu, Gabriel Croitoru; din fericire, concertul familiei violoncelistului Marin Cazacu a fost singurul care a trecut de bariera nimicitoare a secetei manifeste la nivelul mijloacelor financiare. Căci o stagiune de concerte, fie ea şi estivală, nu se poate raliza exclusiv în baza bunelor intenţii.
Radiodifuziunea bucureşteană s-a dovedit a fi, în schimb, mai eficientă. Dispune de mijloace financiare mai consistente, bine orientate. „Festivalul bucureştean al muzicii de film” a fost susţinut în mijlocul capitalei, în Piaţa „George Enescu”, loc excelent amenajat şi destinat unei agreabile petreceri a timpului în aşteptarea orelor de răcoare ale serii. Indiscutabil, programul de muzică populară a făcut deliciile unui public ţintă, numeros. O voi spune din capul locului, titulatura întregii manifestări, inscripţionată într-o limba străină – „Bucharest Music Film Festival – 2011”, nu face cinste instituţiei care este menită a se manifesta în mod făţiş drept o dinamică promotoare a valorilor naţionale; a limbii naţionale în primul rând. Iar aceasta, evident, într-un larg context european. „Diversitate în consens şi nu nivelare a valorilor”, ne spun constituţiile europene. Nu ne europenizăm cu sporită grăbire lipind unde este cazul şi unde nu, titulaturi în limbi de mare circulaţie. Valsuri şi polci din repertoriul predominant vienez al secolului al XIX-lea au încântat un public numeros care – mirare mare? – nu s-a arătat jenat de faptul că programul susţinut de Orchestra Naţională Radio, de dirijorul Tiberiu Soare, nu a inclus nici măcar un singur opus românesc. În asemenea circumstanţe ne arătăm a fi toleranţi! Una dintre rapsodiile enesciene, „Balada” de Ciprian Porumbescu, spre exemplu, şi-ar fi găsit firesc locul într-un program de asemenea adresare. „Orchestrele şi Corurile Radio se mută, în perioada 24 iunie - 2 iulie, în oaza de relaxare din Piaţa «George Enescu» din capitală”, se nota în comunicatul de presă. Aşa a fost! O oază de relaxare, de aşteptare, de muzică. O simfonie de Haydn, pagini romantice semnate de Liszt şi de Grieg, au adus, de asemenea, bucurii unui public care arareori intră în Atheneul Român. Nu e puţin lucru! În aceste condiţii calitatea amplificării sonore nici nu mai contează.
Retrăgându-ne, totuşi, în Studioul de Concerte din str. Berthelot, în mijloc de iunie, sub aceeaşi baghetă dirijorală, O.N.R. a realizat una dintre cele mai coerente versiuni ale unei simfonii de mijloc de secol XX. Mă refer la Simfonia a X-a de Dmitri Şostakovici, lucrare pe care Tiberiu Soare a definit-o cu salutară rigoare, cu uimitoare logică; sunt aspecte care au asigurat aşezarea firească a evenimentelor lucrării în jurul acelui teribil scherzo, imagine copleşitoare a dictaturii perioadei staliniste. Lucrare ce aparţine aceleiaşi perioade a deceniului şase, cele „Trei dansuri româneşti” de Theodor Rogalski au beneficiat de buna atenţie a instrumentiştilor orchestrei, a dirijorului. Planuri sonore confuze am distins în derularea părţii orchestrale introductive a Poemului pentru vioară de Ernest Chausson. Aici ca şi pe parcursul celebrei piese „Havanaise” de Camille - Saint-Saens, violonistica lui Alexandru Tomescu s-a distins prin stră- lucire virtuoză, imaginaţie seducă- toare, fermecător colorit timbral.
Ultimele concerte ale stagiunii bucureştene, primele zile de caniculă, au coincis. Din păcate! Curios lucru – nu pot aprecia altfel, meteodependent se dovedeşte a fi publicul bucureştean de concert. Canicula excesivă, vremea ploioasă a sfârşitului de iunie, ne derutează pe unii dintre noi. Săli arhipline, săli pe jumătate goale… în funcţie de vremea de-afară; mai puţin de muzică. Aşa să fie, oare? Ultimele două concerte simfonice ale Filarmonicii bucureştene s-au bucurat de o asistenţă pe cât de numeroasă pe atât de entuziastă. Sub bagheta dirijorului Christian Badea s-a cântat muzică de Verdi, de Mussorgski, Ceaikovski, Rahmaninov, muzică pe care publicul nostru o cunoaşte, o iubeşte, ar asculta-o şi ar reasculta-o la nesfârşit; …o muzică accesibilă, orientată prioritar spre filonul melodic al expresiei, muzică de o plasticitate sonoră quasi vizuală, într-un cuvânt muzică de largă adresare. Tocmai din acest motiv realizarea propriuzisă este dificil de împlinit; iar aceasta pentru a depăşi balastul rutinei. A evitat acest pericol dirijorul Christian Badea prezentând celebrele pagini ale Requiem-ului verdian în compania Corului Academic al Filarmonicii condus de Iosif Ion Prunner, a cvartetului solistic vocal reprezentat de soprana Irina Iordăchescu, mezzosoprana Sidonia Nica, tenorul Giuseppe Varano, basul Riccardo Ferrari. Întreaga lucrare a fost gândită de Badea drept o rapidă succesiune a unor scene de operă verdiene, momente marcate de o atent structurată viziune dramatică, de un puternic caracter extrovertit. Este un punct de vedere expus cu evidentă structurare a momentelor, o versiune mai puţin întâlnită în spaţiul nostru. Este un punct de vedere cu totul îndreptăţit; atunci când este ferm formulat. Aşa a fost. Şi totuşi există în acest genial opus verdian momente ale unei interiorizări de natură spirituală ce nu au fost luate în consideraţie în versiunea la care mă refer. Personal recunosc că prefer punctul de vedere formulat de Claudio Abbado susţinut cu ani buni în urmă, la Berlin, în compania Angelei Gheorghiu. Dar viziunea lui Badea nu poate să nu fie respectată. Soliştii? Foarte diferiţi în ce priveşte abordarea textului, în ce priveşte natura vocalităţii. O apropiere în acest sens trebuia urmărită cu concursul dirijorului, al maestrului de cor. Nu putem uita, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, tot la Bucureşti – se cânta Missa în do minor de Mozart – s-a putut realiza acea uimitoare apropiere dintre viziunea formulată de Constantin Silvestri şi cea susţinută de mezzosoprana Elena Cernei, două personalităţi artistice puternice, atât de diferite.
„Cât mai puţină muzică nouă, cât mai puţină muzică pe care nu o cunoaştem!”… pare să fie deviza publicului obişnuit al Atheneului. Cum altfel aş putea califica reacţia aceluiaşi public la concertul orchestrei de corzi a Universităţii bucureştene de muzică, concert condus de acelaşi Christian Badea. O sală pe jumătate goală!? Să fim totuşi optimişti. Pe jumătate plină! Motivul? Un program puţin cunoscut publicului meloman, mai multă muzică de secol XX, lucrări cu totul utile formării conştiinţei de muzician de ansamblu în cazul tinerilor noştri instrumentişti. În afară de Serenada pentru corzi de Ceaikovski, au putut fi audiate pagini importante ale muzicii primei jumătăţi a secolului trecut, printre acestea Simfonia simplă de Benjamin Britten, Metamorphosis de Richard Strauss. Entuziasmul publicului prezent, a unui numeros grup de tineri, a compensat absenţa melomanilor obişnuiţi ai Atheneului, melomani pentru care – nu poţi să nu observi! – personalitatea diijorului nu ar constitui o garanţie pentru a ajunge în sala de concert. Notam la începutul acestor rânduri că publicul nostru de concert este meteodependent. E adevărat. Înainte de începerea concertului începuse ploaia. Şi totuşi, unii dintre noi rămânem dependenţi de muzică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara