Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
La Belle Époque (II) de Daniel Cristea-Enache

Gh. Jurgea-Negrileşti, Troica amintirilor. Sub patru regi, ediţia a III-a, prefaţă de Constantin Ţoiu, postfaţă de Doris Jurgea-Negrileşti, Bucureşti, Editura Polirom/ Cartea Românească, 2014, 480 pag.

S-a tot făcut haz de pretenţia lui Camil Petrescu de a se fi pricepînd la orice; iar în jurnalul lui Mihail Sebastian sînt mai multe pagini de consemnări „la cald”, cu scriitorul nostru gata să-i înveţe strategie militară, în Al Doilea Război Mondial, fie pe nemţi, fie pe anglo-americani. Trebuie să-i facem însă dreptate lui Camil Petrescu, pentru care Turtucaia din Primul Război nu a fost un episod „din auzite” şi care s-a şocat de obtuzitatea şi suficienţa cadrelor noastre militare de înaltă răspundere.

În Troica amintirilor a lui Gh. Jurgea-Negrileşti, aşadar într-un regim memorialistic, cu relevanţă documentară, unii dintre generalii şi coloneii români sînt la fel de incompetenţi şi fanfaroni precum omologii lor ficţionali din Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război. Iată-l pe colonelul Borneanu, în care Carol II are destulă încredere, la parada din 10 mai 1940, dată fatidică, sub care memorialistul îşi scrie un întreg capitol din carte: „Acum defilează noile achiziţii ale armatei. Apar tanchetele Saint- Chamond. «Adevărate bijuterii», declara colonelul Borneanu. După cîţiva ani, tot Borneanu: «Sînt o ruşine, soldaţii le-au botezat sicrie pe şenile!»” (p. 301). Jurgea-Negrileşti îşi găseşte o adevărată plăcere în a demonta expozeurile „atotştiutoare” ale militarilor ori diplomaţilor de rang înalt, focalizînd apoi pe cei cu adevărat competenţi şi la curent cu situaţia de fapt, de obicei mai tăcuţi şi mai discreţi. Cine ştie cum stau lucrurile mai degrabă tace (viitorul memorialist încercînd să-l tragă de limbă), iar cine reia frazeologia ultimei săptămîni, împănînd-o cu consideraţii personale şi cu informaţii „clasificate” intră în categoria retorilor „marţiali” sau „diplomatici”.

La Revelionul din 1944, Max Auschnit (cu care Jurgea-Negrileşti are amintiri mai vechi, din copilărie) ascultă cum se discută – fatalmente – politică; fără a interveni. Portretul pe care i-l face memorialistul este bine conturat şi, aşa zicînd, factual. Într-o frază, Max Auschnit va fi rezumat şi sintetizat: „M-am îndreptat spre Max. Cel mai bogat om din România sta singur într-un fotoliu şi privea cu invidie la dansatori. Ar fi vrut să danseze. Sînt sigur. Nu pentru plăcerea ritmului, ci pentru a pipăi fetele. Dar Max nu dansa, nu bea – nimeni nu l-a văzut ameţit –, mînca puţin şi indiferent ce, însă îi plăceau foarte mult femeile, afacerile şi intrigile politice – care, pînă la urmă, sînt şi ele nişte afaceri. Venise de curînd din lagărul de la Târgu Jiu. (Pe măsură ce se apropia frontul, lagărul se tot golea.)” (p. 320). Situaţia României este în fond disperată, chiar şi după „puciul” de la 23 august, cum l-a numit Hitler. Înaltele cercuri au mai multe informaţii, dar tot mahalaua (care-l fascinează pe Jurgea-Negrileşti) exprimă mai bine adevărul. În discuţia politico-militară de la Revelionul lui 1944/ 1945, adevărul acesta al frontului trebuie asumat. Iată cum: „Bătălia de la Kursk cu urmările ei, comentariile militarilor nemţi demoralizaţi, ritmul înaintării ruse erau exprimate de mahalaua noastră în două vorbe: «Vin ruşii». În conştiinţa neamului nostru, «vin ruşii» avea o rezonanţă seculară tragică. Pe când aici, faptul era prezentat ca mult mai anodin. Astfel, Niculescu- Buzeşti admitea că pînă în vară armata sovietică va fi prezentă la noi”.

Aici, pe această inconştienţă a unei bune părţi din „elita” conducătoare românească, intervine Auschnit, înţelept şi plastic ca un rabin: „Aş fi preferat armata lui Monty (porecla generalului Montgomery, unul dintre şefii armatei engleze). Era Max, care pînă atunci nu scosese o vorbă despre politică”. Momentul adevărului este, fireşte, ratat de vorbitorul „ştiutor”, iritat de intervenţia lui Auschnit şi debitînd în continuare vorbe fără nici o acoperire: „Dar trebuie ţinut seama că Uniunea Sovietică (...) e un uriaş care supravieţuieşte numai din transfuzii americane.” (p. 324). Între înţelepciunea colectivă, condensată în propoziţia „vin ruşii”, şi „omniscienţa” celor din „elită”, memorialistul surprinde şi descrie o adevărată falie. Va fi sfîrşitul unei lumi, a burgheziei noastre, aşa cum a mai fost unul, la care a asistat copil fiind: cel al epocii marilor moşieri.

Două diferenţe însemnate sînt între memorialistica lui Jurgea- Negrileşti şi romanele, mai valoroase ori mai modeste, dedicate aceluiaşi interval istoric. Prima ţine chiar de vîrstele diferite la care memorialistul şi-a fixat materialul de observaţie: născut în 1904, el era copil cînd La Belle Époque se sfîrşea şi are patruzeci de ani cînd, în jur, lumea clasei sale se prăbuşeşte din nou. Dacă în romane, chiar şi în cele autenticiste ale lui Camil Petrescu, relevantă este evoluţia personajului, marcată de experienţele şi vîrstele sale, aici esenţială este cea a memorialistului, care, nefăcînd ficţiune, descrie evenimentele la care a participat. Unitatea de perspectivă a naratorului din roman contrastează cu modificările de perspectivă a memorialistului; pe cînd, logic, evoluţia personajelor romaneşti nu poate fi regăsită în Troica amintirilor. Cel care evoluează este aici memorialistul însuşi.

A doua deosebire ţine de felul „exterior” în care Jurgea-Negrileşti îşi descrie personajele reale. Deşi el este un insider al lumii pe care o observă îndeaproape, deşi a participat la nenumărate mese şi întîlniri de taină cu reprezentanţi ai „elitelor” (pun termenul între ghilimele deoarece chiar autorul se minunează de obtuzitatea unora dintre „lideri”), memorialistul nu se aventurează în introspecţii psihologice, acelea din care autorii de romane ionice (în terminologia lui Nicolae Manolescu), de la Camil Petrescu la Holban, îşi trag substanţa prozei. Descrise complet sînt numai personajele din cercul familiei, cele cunoscute atît de bine, încît autorul îşi îngăduie să treacă linia.

O excepţie o reprezintă Carol II, pe care Jurgea-Negrileşti îl antipatizează vădit şi recurent, indiferent de scena descrisă. Pentru a-l discredita, memorialistul prob şi reţinut cade în „păcatele” memorialisticii otrăvite: bîrfă mai subţire sau mai grosieră, ipostazierea personajului în situaţii jenante, punerea în circulaţie a tuturor elementelor compromiţătoare pentru „condotierul” de la Palat. Elena Lupescu e ferită de ochiul, deodată, rău şi de urechea fină a lui Jurgea-Negrileşti, care redevine creditabil în momentul schimbării (a cîta?) de la vîrful României. Remarcabil este portretul lamentabilului Mihai Antonescu şi de-a dreptul antologic, episodul cu cei cîţiva prinţi curtîndu-l pe Zelea Codreanu. Acum parcă nu mai sîntem într-un roman de Camil Petrescu, ci într-unul de Călinescu (evocat, de altfel, într-o paranteză): „Într-o după-amiază, sună telefonul. Era Démètre Sturdza, foarte excitat: – Avem un ceai cu o surpriză, vino neapărat!

La ceai i-am găsit pe Costea Caragea, pe Alecu Cantacuzino (Hangerliu, din romanul lui G. Călinescu), pe Jean Callimachi, pe Michel Sturdza, celălalt frate al Hélènei Brătianu, căsătorit cu nepoata Nababului Cantacuzino. Era şi Hélène, fără George. Acesta a venit mai tîrziu, iar cînd a văzut despre ce e vorba s-a încruntat, cufundîndu-se într-o tăcere totală.

Erau şase prinţi adunaţi în jurul lui Corneliu Zelea Codreanu, surprins, dar nu intimidat. Foarte calm, discuta cu Hélène în franţuzeşte (fusese la universitatea din Besançon). – Un peu de porto, cher capitaine? (Puţin porto, dragă căpitane?) întreba Hélène. Dar «le cher capitaine» nu bea nici un fel de alcool.

Codreanu era îmbrăcat în port naţional, cu iţari şi cămaşa pe dinafară, ca Ion Mihalache. Avea mîini lungi, bine spălate, iar la chip semăna cu nu ştiu care actor de cinema american. Dar mă deranja privirea rece, aş spune glacială, care te pătrundea în chip neplăcut.” (p. 251)

Dacă în primele capitole din Troica amintirilor perspectiva memorialistului se bazează pe percepţiile şi curiozităţile copilului amestecat printre cei mari şi dacă, tot acolo, familia e implicată în politica Imperiului Ţarist, pe care bunicul, Consul General, o reprezintă la gurile Dunării, în capitolele interbelice ale memorialisticii lui Jurgea-Negrileşti centrul de greutate este în lumea înaltă din România Mare, iar problematica autorului se „românizează”. În familia autorului ramura rusească, de ruşi „albi”, este în continuare importantă – dar situaţia României e atît de împletită cu soarta lor, încît, aparent paradoxal, ruşii aceştia sînt mai îngrijoraţi decît românii „elitari” de viitorul ţării noastre. Pe de altă parte, maturizîndu-se, observatorul care va deveni „martor” şi „narator” memorialistic cu preocuparea de a oferi amănunte „exclusive” se transformă tot mai mult în actant.

Altfel spus, Gh. Jurgea-Negrileşti a fost el însuşi un personaj important al acestei lumi pe care extraordinara sa carte o descrie, iar ultima ei pagină o închide definitiv.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara