Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
La aniversară: Mircea Muthu, transilvanul de Ioan-Aurel Pop

De astă dată, Mircea Muthu „păşeşte rar pe dealuri transilvane”, după ce ne obişnuise cu maniera de „a se ploconi răsăritean şi moale” înaintea efigiilor hieratice bizantine şi a fantasmelor încrâncenate balcanice, de la Panait Istrati până la Ismail Kadare.
Cărţile sale noi – Repere culturale transilvane, vol. I, şi Trepte, poeme, scoase frumos de editurile clujene Eikon şi Scriptor – sunt atipice într-un fel, fiindcă una este de poezie (mai puţină lume ştie că Mircea Muthu este şi poet), iar cealaltă de istorie şi critică literară transilvană. Se întregeşte aici o rotunjime a creaţiei demnă de maturitatea vârstei creatoare senioriale, pe care autorul şi-o poartă cu alura tinereţii. Elevii, emulii şi prietenii i-au închinat şi un volum omagial – Mircea Muthu în orizontul sintezei (coord. Iulian Boldea; Editura Arhipelag XXI, Târgu-Mureş), aşadar avem trei cărţi legate de o singură personalitate.
Scriitorul ne aduce înaintea ochilor o Transilvanie sui-generis, cu toată istoria sa concentrată în literatură, dovedind iarăşi – iar o asemenea redovedire era necesară – cum scrisul literar sublimează trecutul şi îl toarnă în forme concentrate de viaţă. Începe – nu întâmplător – cu „Tribuna” şi cu Slavici. Cu „Tribuna”, fiindcă revista şi mişcarea au devenit reflectarea spiritului transilvan românesc, de când s-a imprimat mental în fiecare parohie ideea că „soarele românilor la Bucureşti răsare”; cu Slavici, deoarece de la el porneşte şuvoiul cel mare al prozei realiste transilvane moderne, roditor şi astăzi prin atâtea creaţii de excepţie, receptate ca atare de către critica de specialitate şi de public. „Tribuna” a fost mereu în momente de cumpănă, ameninţată cu neantul sau cu ridicolul, cum este şi astăzi, dar a reuşit de fiecare dată să revină în peisajul de marcă al creaţiei culturale, aşa cum va fi şi de astă dată. Slavici a fost din timp în timp menit uitării, marginalizat de unii exegeţi prea grăbiţi, dornici să-l catalogheze drept moralist incurabil, schematic şi pilduitor, incapabil de mari profunzimi. Este necesar să revenim la Slavici şi la „Tribuna”, fiindcă de acolo ne vine un testament în filigran – mai preţios ca aurul pentru cultura românească –, un legat pe care unii dintre contemporani nu-l înţeleg deloc, iar alţii nu-l vor înţelege niciodată. De aceea, aceştia îşi permit tribulaţii ridicole pe seama misiunii culturale pe care a avut-o şi o are „Tribuna”. Mircea Muthu îşi începe astfel nu întâmplător periplul transilvan modern de la „Tribuna” lui Slavici, dar coboară apoi până la mitul bunului împărat (reconstituit în viziunea lui Doru Radosav) şi urcă peste decenii la Octavian Goga (după Corneliu Dragoman), cel mutat să-şi doarmă somnul de veci la Ciucea, spre disperarea răşinărenilor. În acest spaţiu de aproape două secole, M.M. toarnă efigii de bronz lui Rebreanu şi Agârbiceanu, lui Pavel Dan şi Lucian Blaga, pe o cale care a însemnat, în fapt, devenirea României spirituale moderne. Aşa, ni se înfăţişează un Agârbiceanu legat deopotrivă de epicul şi liricul transilvănean, cu eroi trişti, mâncaţi de necazuri, copleşiţi de cotidianul gri al unei existenţe nenorocite, dar blânzi şi chiar generoşi uneori, pe calea morţii lente spre care păşesc implacabil. Aşa, ni se explică un Pavel Dan care parcă ridică-n lună streşinile transilvane, cu eroi epopeici şi atât de naturali în acelaşi timp, sau un Rebreanu preocupat de imensele sale construcţii circulare, cu o simetrie aparte, potrivită marilor monumente arhitectonice, menite să dureze în veac. Cu toţii, de la Slavici până la Pavel Dan – cum dovedeşte M.M. –, poartă în sine numitorul comun al satului românesc şi al ţăranului român, cărora tot ardelenii le-au adus laude şi le-au închinat elogii până şi în aula Academiei Române. Obsedaţi de sat (ţăran) şi de popor (naţiune) – realităţi care, la românii transilvani, se suprapun în mare măsură – scriitorii evocaţi de Mircea Muthu sunt adevăraţi demiurgi, creatori de univers transilvan. Tocmai prin această caracteristică, ei se leagă direct şi de universul general al prozei (literaturii) române de peste Carpaţi – de la reperul numit Sadoveanu la cel numit Gala Galaction.
Studiul despre Lucian Blaga şi Cercul literar – cu toată atmosfera de romantism german revigorat – arată o anumită stare a Transilvaniei central-europene, privită nu ca punte de legătură, ci ca nucleu al spiritualităţii de sorginte apuseană, de unde ne veniseră in nuce primele modele odată cu latinitatea. Interferenţele transilvane sunt subliniate peste tot în context, fără tuşe stridente, chiar şi când evocările se referă la Henri Jacquier sau la Wolf von Aichelburg (Toma Ralet), primul fiind „francez prin naştere şi român prin adopţiune”, iar al doilea, compozitor, muzicolog, eseist, traducător, dar mai ales poet german şi român în acelaşi timp. Şcoala clujeană de estetică este ilustrată global, dar şi prin numele protagoniştilor: Radu I. Paul, Alexandru Dima, Eugeniu Speranţia, Liviu Rusu, Lucian Blaga, D.D. Roşca, Radu Stanca.
Prin toate aceste referiri, Mircea Muthu reconstituie un secol de istorie culturală transilvană, de la jumătatea secolului al XIX-lea până la jumătatea secolului trecut. Este o lume frământată şi agitată, reconstituită cam de pe vremea când idealistul paşoptist Avram Iancu – acela care era dăruit de români, la 24 de ani, cu titlul suprem de „crai” – refuza întâlnirea cu împăratul hoţ şi cu medalia acestuia, până la catastrofa de după Al Doilea Război Mondial, când directivele culturnicilor comisari, susţinute de tancurile sovietice, ne arătau calea de urmat spre joncţiunea cu „Stalin şi poporul rus”. Interesant este că lumea de început figurată de Mircea Muthu în cartea sa şi inaugurată de Slavici – contemporanul lui Avram Iancu – se naşte din tradiţia pierdută şi reluată mereu, secol de secol, dar mai vie în perioada iluministă, aşa cum lumea postbelică este încă purtătoarea idealurilor interbelice. Cu alte cuvinte, M.M. refuză să vadă stridenţele, undele abătute de la şuvoiul sănătos şi viguros şi chiar chinurile, frământările şi compromisurile unor mari creatori umiliţi câteodată de factorul politic. Asta nu înseamnă că este ocolită de exeget dimensiunea luptei culturale, cu puternice conotaţii politice, de la Slavici, trimis la închisoare la Vaţ, până la Aron Cotruş, obligat să-şi plângă încrâncenatul amar în exil.
Această primă parte a volumului, închinată neuitării şi numită, de aceea, Pro memoria, este urmată de Inserţii contemporane, în care criticul decriptează câteva mesaje venite din partea unor confraţi, în volume recente, de după 1990, dar mai ales din ultimul deceniu. Sunt recenzate cărţi de critică, teorie şi istorie literară, scrise de Ion Vlad, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu şi Nicolae Mocanu, tomuri de poezie semnate de Vasile Avram, Alexandru Pintescu, Ion Popdan, Aurel Pantea şi Nicolae Mocanu sau romane elaborate de Horia Ursu, Marta Petreu, Mircea Tomuş şi Alexandru Vlad; în final, este lăudat Călin Florea, cel preocupat de istoria imprimării manuscriselor româneşti axate pe diortosirea Bibliei. Unii dintre cei evocaţi la capitolul contemporan nu mai sunt printre noi, dar creaţia lor mărturiseşte o mare vitalitate, iar cei ameninţaţi de uitare sunt resuscitaţi de pana generoasă a lui Mircea Muthu. Aproape toţi contemporanii au studiat la Universitatea clujeană, iar foarte mulţi au fost ori sunt profesori ai aceleiaşi instituţii napocense (inclusiv în ipostaza sa sibiană): Lucian Blaga, Henri Jacquier, Radu I. Paul, Eugeniu Speranţia, Liviu Rusu, D. D. Roşca, Radu Stanca, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Ion Vlad, Marta Petreu, Horia Ursu, Nicolae Mocanu şi alţii. Aceeaşi calitate o are, de decenii, şi Mircea Muthu, care face în carte referiri la „Filologia napocană” – cum îi place să zică –, la calitatea de dascăli a unora sau la aceea de preoţi a lui Agârbiceanu şi Galaction, numiţi metaforic „prelaţi”, desigur în sensul de ierarhi ai spiritului. Fireşte, actul de creaţie artistică este unul strict individual, dar orice creaţie presupune o anumită experienţă de viaţă şi o treaptă de instruire, oferite generos de universitate. Universitatea – sub auspiciile primului ei rector român, lingvistul Sextil Puşcariu – a fost în măsură să pregătească, să stimuleze şi să întreţină creaţia literară a Transilvaniei, veştejind orice aserţiune răuvoitoare despre capacitatea de originalitate a românilor, născuţi, după unii, să fie şi să rămână supuşi. Universitatea a devenit – demonstrează autorul – un creuzet al creaţiei literare şi un cadru stimulator al cenaclurilor, de la cele interbelice până la „Echinox” – „tânăra” mişcare de la fondarea căreia au trecut peste patru decenii şi jumătate.
Mircea Muthu păşeşte lin şi majestuos prin cultura literară a Transilvaniei româneşti – parte componentă a culturii şi literaturii române în general – arătândune, fără ostentaţie, dar cu tuşe apăsate, cum şi de ce modernitatea s-a îmbinat aici cu veşnicia, ruralul cu urbanul, specificul naţional cu universalitatea, răsăritul cu apusul. Axat în creaţia sa, cel mai adesea, pe literatura sud-estului european, M.M. „se reabilitează” aici prin analiza operelor şi personalităţilor transilvane din ultimul secol (câteodată chiar de pe la 1870-1880 încoace), revenind cumva la matcă, la spaţiul natural şi spiritual care l-a produs şi l-a format, cu toate datinile, valorile, elanurile şi obsesiile sale. Avem în faţă o carte de literatură – de istorie şi critică literară –, dar şi una de interferenţe estetice şi etice, de valorizare a culturii româneşti, în contextul său european, cu accent tocmai pe acea perioadă de sincronizare, despre care vorbea indirect Maiorescu şi direct Lovinescu.
„Transilvanismul cultural din perspectivă românească”, început aici spre ilustrare, ca parte a unei trilogii, îl plasează pe Mircea Muthu pe magistrala creaţiei noastre, menite să lumineze cumpătarea, aşezarea, temeinicia şi seriozitatea. Ardelenii, dacă nu au fost tocmai genii ale creaţiei literare, au ştiut să fie foarte buni dascăli, iar dacă nu au fost profesori de excepţie întotdeauna, au fost mari oameni de ştiinţă şi cercetători. Dăscălia nu a lipsit însă aproape niciodată din panoplia de ocupaţii a creatorilor transilvani, pedepsiţi de Dumnezeu să-i înveţe mereu pe alţii cum să treacă sfioşi prin această lume. Mircea Muthu face – ceremonios – o pledoarie pentru echilibru (cumpătare) în viaţa recreată prin literatură şi ne convinge, pe urmele atâtor înaintaşi, că „transilvanii sunt esenţa românismului”. Este un exemplu de analiză din care reiese cum o regiune istorică nu se contrapune patriei întregi, aşa cum şi specificul naţional nu face decât să dea sens universalităţii. În ipostaza sa permanentă de profesor, Mircea Muthu ne dă lecţii de evocare, arătându-ne cum se cade să înţelegem şi să preţuim trecutul literar, adică viaţa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara