Numărul curent: 50

Literatură:
La aniversară - Gabriel Dimisianu de Gabriel Dimisianu

Bunul-simţ ca paradox



Nu este uşor să trăieşti în lumea noastră literară, respirând, alături de componenţii ei, fumurile vanităţilor creatoare şi noxele veleitarilor. Nu e deloc simplu să găseşti o formulă de convieţuire socială cu atâtea genii neînţelese câte numără literatura autohtonă, cu atâtea grupuri şi grupuscule convinse de dreptatea lor definitivă şi cu atâtea individualităţi pentru care limba română e un culoar prea strâmt, şi totuşi frecventabil. Climatul acesta nu e de dată recentă şi nu-l putem lega de un regim anume. Este suficient să parcurgem Agendele lui E. Lovinescu pentru a ne face o idee despre viesparul literelor în plină democraţie interbelică. ,Olimpianul" Lovinescu, un monument de răbdare, atenţie participativă, căldură umană şi exigenţă critică, îşi revărsa în paginile secrete întreaga amărăciune provocată de veleitarii agresivi ori de scriitorii buni, dar dificili. Cum procedează, oare, Gabriel Dimisianu atunci când face un pas înapoi şi schimbă scriitura publică pe aceea ,taciturnă"?

Aflat de atâta timp în miezul fierbinte al vieţii noastre culturale, la Gazeta Literară şi apoi la România literară, la Uniunea Scriitorilor, în diferitele jurii ale breslei, în puţine pňsturi, dar în multiple postůri profesionale, Gabriel Dimisianu a rămas cum l-am cunoscut şi îl ştim toţi: un om de cuvânt şi un factor de echilibru, o conştiinţă critică şi socială responsabilă, un european în spaţiul dâmboviţean şi un patriot autentic, fără exces de vorbe. Soliditatea intelectuală şi solidaritatea cu valorile, atenţia faţă de generaţiile tinere şi apelul constant la clasici, acuitatea critică şi erudiţia: toate aceste linii întregesc portretul unui critic pentru care adevărul există. Un critic obiectiv, din ale cărui analize şi verdicte literatura noastră se configurează la scara de 1/1, nici mai mare, nici mai mică decât este în mod real. Pe mine, unul, mă lasă rece elogiile lui X şi injuriile lui Y; sunt, în schimb, foarte atent la fiecare nuanţă a unui comentariu de Gabriel Dimisianu, fiindcă există acolo o oglindă curată, un calificativ corect, o ireproşabilă deontologie critică.

Spune-mi cine te laudă, ca să-ţi spun cine eşti...

În ultima vreme, circulă un zvon prin lumea scriitoricească. Se zice că Gabriel Dimisianu ar împlini, pe 25 ianuarie, 70 de ani. Din aceştia, aproape 50 au fost dedicaţi - cu discreţie şi tenacitate, consecvenţă şi un rar bun-simţ - literaturii române. Ce cadou ar putea fi pus pe celălalt talger al balanţei?

Daniel Cristea-Enache

*

Ca din carte



Contez pe memoria mea recentă cînd spun că, în tatonările de început prin ,biroul redactorilor" de la România literară, de domnul Gabriel Dimisianu am dat prima dată cu ochii. Nici nu era greu, mă gîndesc acum, aşezat cum îl ştiu în ,postul" de lîngă uşă, pe dreapta. Ca să nu mai spun că ajungea şi ajunge devreme, mai devreme decît mine, mai devreme decît toţi tinerii care vin să-i ceară cărţi, deşi teama că intră în şedinţă şi-l ,pierdem" (şi, dacă se-ntîmpla să lipsească redactorii ,noştri", rămînem fără obiectul muncii) ne făcea să fim ,la pîndă" cu vreo oră înainte.

Nu-l cunosc de multă vreme pe directorul-adjunct al României literare, dar văd bine că oameni pe care i-am crezut (impresie de cititor, nedezminţită după aceea...) dintotdeauna la revistă, îl cred, la rîndu-le, acolo, de cînd s-a pomenit. De altfel, nu mi-l amintesc absent (poate doar să-şi fi luat un concediu, neapărat scurt) şi, oricum, lipsa domniei sale ar fi rămas, vorba lui Călinescu despre marii dascăli, în veci nemotivată. Dacă am ajuns să vorbesc de profesori, s-a întîmplat ca domnul Dimisianu să nu fie unul dintre criticii ,de şcoală", de ale căror cărţi aude, măcar, chiar şi cine n-are mult de-a face cu literatura, şi să nu ţină cursuri. Are, în schimb, ucenici, admiratori (şi - o! veşnic prilej de glume... - admiratoare), ,datornici" pe care i-a împrumutat ba cu un titlu, ba cu o idee, sau cu mai multe, ba cu vreun paragraf de încheiere ori de început, care nu le ieşea şi pace. A ştiut, totdeauna (puneţi la socoteală că orgoliul auctorial, chiar şi al criticilor-cronicari-gazetari, e, îndeobşte, mare...), să îndrepte delicat şi să laude convingător, dar cumpătat. Mi-e şi greu să-i găsesc altă muză decît justa şi plina măsură. Aceeaşi, în viaţă şi în cărţi.

Iarăşi, nu-mi aduc aminte cînd i-am citit prima dată una din scrieri. În tot cazul, să fie cîţiva ani (mai mulţi decît cei de cunoştinţă face ŕ face), şi cred că era Lecturi libere. Am intuit, atunci, lucrul pe care aveam să-l constat doar puţin mai tîrziu. Anume că nu e, cu nici un chip, criticul care să se piardă în ,mărunţişuri", în pariuri riscante şi în bătălii de uzură. Dimpotrivă, a mizat, mizează în continuare, pe valori sigure, pe temeiuri clare, puse în discuţie tehnic şi sobru, într-un joc echilibrat de rezerve şi de nuanţe. Ceea ce pare să precumpănească, peste polemici şi ,acute" ale multor altor voci, e stăruinţa în a-şi defini punctul de vedere, pe un ton jos şi calm, însă foarte greu de ,contrat". Aşa-mi explic cum, într-o lume (literară) unde nici măcar prietenia nu-i totuna cu respectul, domnul Dimisianu trece (et pour cause...) drept un ,conviv" respectat. Un intelectual cu care, peste o masă sau stînd în picioare, pe îndelete ori în trecere, te simţi oricînd tentat să schimbi păreri, să povesteşti (dacă le ai...) sau să asculţi amintiri, bref, să comunici. Lumea criticului (altă carte, mai recentă, care stinge, între pagini, scandaluri şi aprinde lampa de veghe lîngă portrete de demult) e, aşadar, o arenă nu de lupte, ci de dialog pe care cine nu şi l-ar dori civilizat, o rampă urcată cu răbdare şi un filtru de gust. Un semn, dat de un critic pe care nu-l pot vedea, pe scara vîrstelor, nici coborînd spre judecata impetuoasă, dintr-o suflare, şi măcar puţin iresponsabilă, a primei tinereţi, dar nici urcînd spre bătrîneţe, că discuţiile nemînioase nu sînt, cum se mai crede, ,rezervate" pentru laşi sau pentru epigoni, ci ele maturizează o cultură. La vîrsta la care înţelepciunea îi stă foarte bine (nu că i-ar fi stat, vreodată, altfel...), am să-i doresc, domnului Gabriel Dimisianu, să-mi adeverească, mulţi ani de-acum încolo, portretul pe care-l închei aici: un om de carte, şi ca la carte.

Simona Vasilache





Cap limpede



O evidenţă pare astăzi că Gabriel Dimisianu este, la România literară în primul rînd, însă nu doar aici, stîlp instituţional. într-un moment cînd se caută mai degrabă slujba decît destinul şi postura mai mult decît consecvenţa, devotamentul faţă de o anumită idee despre literatură şi statornicia lui Gabriel Dimisianu sînt exemplare, chiar dacă reprezintă excepţia, nu regula. Sau poate tocmai de aceea.

Devotament şi statornicie care, după istorica fractură de la sfîrşitul anilor '80 ai secolului trecut, s-au putut exprima şi s-au putut vedea în toată splendida lor ţinută intelectuală şi umană..

în marele vîrtej de după răsturnarea din decembrie '89, Gabriel Dimisianu a ştiut să-şi ţină cumpătul. A ştiut? A putut.

A fost unul dintre acei puţini literaţi care au rezistat lăuntric şocului şi şocurilor, care şi-au ţinut firea în entuziasm ca şi în dezamăgiri, care nu s-au lăsat nici luaţi de val şi nici copleşiţi în haotica descompunere ce a urmat prăbuşirii unei lumi ce păruse de neclintit şi din ale cărei ruine fumegînde şi deprimante molozuri încă nu se ivesc, nu se încheagă, nu se articulează marile proiecte federatoare de energii. Federatoare şi, în egală măsură, stimulante. Aşa cum îl cunosc, aşa cum lasă tot ce a scris şi publicat după 1990 să se întrevadă, fără umbra vreunei îndoieli, pe Gabriel Dimisianu se poate conta, s-ar putea conta. Dacă...

Fiindcă de schimbat, s-a schimbat şi el. Fusese, decenii de-a rîndul, în prima linie de apărători ai literaturii. Tînărul recenzent de la Gazeta Literară, ale cărui începuturi în critică au coincis cu o relativă şi de scurtă durată slăbire a hăţurilor ideologice, avea să fie cîţiva ani mai tîrziu una dintre ,piesele" principale în dispozitivul spontan alcătuit al victoriei literaturii asupra propagandei obţinute la jumătatea anilor '60. La Gazeta Literară, la prima serie a revistei Amfiteatru şi din nou la Gazeta Literară, ce se metamorfoza în România literară. Aici l-am cunoscut.

Venit la începutul anului 1971 în redacţia României literare, unde exista o formidabilă echipă critică - Lucian Raicu, Valeriu Cristea, S.Damian, Dana Dumitriu şi Gabriel Dimisianu, bineînţeles, erau redactori, iar colaboratori permanenţi Matei Călinescu, Nicolae Balotă, Dan Cristea, Mihai Ungheanu (ce mare critic s-a ratat în el!) -, tînărul care eram a fost integrat în cel mai natural chip. Eram împreună şi făceam o revistă, asta era tot. Spiritul de echipă era mai presus decît diferenţele de vîrstă, de operă şi vechime literară, de notorietate, de autoritate. Iar cît era de important acest spirit avea să se vădească foarte curînd. Doar o jumătate de an mai tîrziu, la începutul lui iulie, Ceauşescu a încercat putschul ideologic intrat în istorie sub numele, şterpelit de altfel de la Lenin, de teze , tezele din iulie. în acea zi, cînd au apărut, în România literară fusese paginată o poezie de Marin Sorescu, al cărei început - în fiecare zi îmi taie gîtul un ziar (citez inexact, din memorie) - a făcut din ea prima victimă a brusc reîntăritei cenzuri.

Iar noi, noi am devenit o cetate asediată . în circumstanţe agravate de ,defecţiunea" lui Nicolae Breban - redactor-şef al României literare, el dăduse la Paris un interviu incendiar în ziarul Le Monde, unde protestase împotriva tezelor - şi de prezenţa printre redactorii revistei a lui Paul Goma (a fost colegul nostru pînă spre 1973-'74), al cărui roman Ostinato apăruse deja în Occident, autorul fiind lansat ca ,un Soljeniţîn român". Eram, toţi, nişte ciumaţi. Cînd, în toamnă, în locul lui Nicolae Breban a fost numit George Ivaşcu, mandatul său iniţial a fost să ,desbrebanizeze" revista, în termeni mai brutali, să disloce redacţia. Spre onoarea lui, Ivaşcu a reuşit să evite această soluţie.

Atunci l-am ,descoperit" pe Gabriel Dimisianu în calitatea lui de tenace, inepuizabil apărător al ,domeniului literar". Era un război surd, o subversiune conştientă, o gherilă nespectaculoasă, cu pierderi calculate şi concesii strategice, care menţineau neocupată o zonă de libertate. Nu a fost o bătălie, a fost un lung, extenuant război poziţional, şi nu eram noi singurii care îl duceau. în definitiv, tezele nu au fost niciodată aplicate aşa cum a vrut iniţiatorul lor şi cum a încercat aparatul de care dispunea. ,Strîngerea şurubului" a avut chiar un efect contrar, de fapt după 1971-1972 literatura română s-a radicalizat progresiv, doar ignoranţii, imbecilii şi demagogii pot contesta această evidenţă. Iar această radicalizare a fost constant sprijinită la şi de România literară, al cărei rol de punct fortificat şi de vîrf de lance nu mai era nici pentru autorităţi un secret. Gabriel Dimisianu a fost, s-a aflat permanent în centrul acestei apărări. I-a fost om de bază.

Şi tocmai pentru că ştia cu ce preţ, teribil uneori, fusese plătită această fîşie de libertate, Gabriel Dimisianu s-a înscris fără ezitări împotriva curentului de opinie care, după 1990, a părut că tinde să desăvîrşească, deşi în numele anticomunismului, ceea ce comunismul nu reuşise: discreditarea literaturii şi a scriitorilor, anihilarea lor, poate chiar dispariţia. Fără ezitări, dar şi fără ostentaţie. Eliberat de armura purtată pînă la decembrie '89, criticul s-a revelat şi ca un evocator de neobişnuită înzestrare epică, în linia portretelor şi a memorialisticii lovinesciene, dar cu punerea accentului pe farmecul literaturii şi pe valoarea ideii de scriitor.

Nu e o lecţie, nici un legat la capătul atîtor ani: e un reper. Şi sînt semne că are cine să-l ia în seamă.



Mircea Iorgulescu

*

Iniţialele GD



Înainte de 1989, s-a petrecut un fapt fără precedent: la procesul unui poet din Constanţa, acuzat că a făcut propagandă legionară, prin intermediul unui poem în care proslăvea culoarea verde, a fost chemat ca expert un critic literar. Era pentru prima oară când regimul recunoştea (sau simula că recunoaşte) că nu înţelege limbajul poeziei, că nu are discernământul necesar în domeniu şi că numai un critic literar ar putea stabili dacă este vorba de propagandă sau de literatură. Oricum, instanţa conta pe faptul că expertul va fi cooperant şi va susţine acuzaţia adusă poetului.

Criticul literar era Gabriel Dimisianu. Fusese ales ca expert pentru că avea reputaţia unui autentic specialist în literatură, dar şi pentru că dovedise de-a lungul întregii lui vieţi că nu este o persoană recalcitrantă, că se comportă în fiecare împrejurare rezonabil.

În faţa instanţei, Gabriel Dimisianu a explicat sobru, cu demnitatea inalienabilă a profesionistului, că simbolistica poetică nu are nici o legătură cu simbolistica politică şi că prin urmare poemul în cauză nu poate fi folosit ca o probă împotriva autorului său. Instanţa, intrigată, dezamăgită, a trebuit să ţină seama totuşi de acest verdict tehnic şi poetul a fost achitat.

Forma de apărare a literaturii la care a recurs Gabriel Dimisianu în timpul comunismului a fost acest profesionalism incoruptibil. În momentul de faţă, când literatura este prejudiciată de alte dictaturi (din fericire, ,dictaturi" în sensul figurat al termenului), şi anume de dictatura prostului-gust, de dictatura vulgarităţii, de dictatura obrăzniciei (unor tineri needucaţi) etc., ,expertul" continuă să-şi facă datoria folosind aceeaşi metodă: probitatea profesională. Inteligenţa sa critică, bunul-gust (de un conservatorism britanic), ironia fină, talentul literar, folosit cu măsură, dintr-un refuz structural al ostentaţiei, toate sunt de fapt elemente componente ale unui profesionalism desăvârşit.

Scriu de mai bine de trei decenii articole pentru România literară şi încă simt un anumit trac când Gabriel Dimisianu, retras în altă încăpere a redacţiei, ca să aibă linişte, îmi citeşte articolul, înainte de a fi dat la tipar. Aştept cu emoţie, dar şi cu un sentiment de încredere verdictul său, de specialist în literatură.

Excepţie face acest text, pe care - în complicitate cu colegii mei - l-am dat la tipar fără ştirea lui Gabriel Dimisianu, fiindcă el, cu modestia-i caracteristică, s-ar fi opus ideii de a fi omagiat la împlinirea vârstei de 70 de ani. Atunci când îl va citi în paginile României literare, voi trăi un moment de suspense: va scrie sau nu pe marginea lui binecunoscutele iniţiale ,GD", care în limbajul nostru redacţional de uz intern înseamnă ,da"?