Numărul curent: 50

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
La 90 de ani, Ioana Postelnicu de vorbă cu Ovidiu Genaru de Ovidiu Genaru


Prozatoarea s-a retras, prin forţa destinului, de 2 ani, la Bacău, după o carieră scriitoricească de mai bine de 6 decenii în Bucureşti. La venerabila-i vîrstă (n. 18 martie, 1910, Poiana Sibiului - Vlaşini), Doamna Ioana, cum îi place să fie numită căci şi-a păstrat toate darurile unei adevărate doamne - aşa cum a fost toată viaţa - este o parteneră de dialog plină de farmec şi imprevizibil... Memorie intactă, vivacitate intelectuală, umor, cochetărie...


I.P.: Nu, nu, 90 de ani e prea mult... peste de-ajuns... dar mi-i doresc deşi nu mă mai pot adapta... n-are nici un rost... am făcut-o de atîtea ori... Nu mă mai interesează fiindcă-i alt ev. Eu vin prea de departe, sunt prea înceată pentru lumea asta grăbită...
O.G.: Dar toţi rămînem în urmă...
I.P.: Vrei să mă consolezi... Atît de multe acumulează un om încît pînă la urmă... e o povară, înţelegi? Sacul e plin.
O.G.: Dar mai şi uităm cîte ceva, nu? Dv. ţineţi minte chiar totul?
I.P.:Enorm. Enorm! Îmi amintesc atîtea amănunte! De unde vin abia acum? Au stat ascunse... se ivesc singure, pe neaşteptate. Trăiesc eu izolată, dar starea asta activează memoria, ştii? E ca şi cum aş sta într-o bibliotecă imaginară cu amintiri... nu ştii ce carte scoţi din raft... Văd chipuri, întîmplări, aud voci... Pe de altă parte radioul, stau cu el în pat, mă transportă în miezul evenimentelor... şi apoi muzica stimulează imaginaţia...
O.G.: Dar există şi un prezent...
I.P.:Pentru mine e un trecut continuu. Prezentul se consumă repede...
O.G.: Cum vă simţiţi în comunitatea scriitorilor băcăuani?
I.P.:Extraordinar! Pentru mine este un segment de viaţă de neuitat. Şi poate că trebuia să fie aşa pentru că am intrat într-o regiune total necunoscută mie. Şi de care m-am temut. Nu cunoşteam Moldova. Mă consideram definitiv legată de Ardeal, de Muntenia care m-a adoptat. Ardelenii sînt mai ficşi, mai statornici. Nu-s cosmopoliţi ca regăţenii. Noi ieşim greu din bîrlogul ardelenesc... Am găsit un Bacău atît de cultural, nu mi-am putut închipui... oamenii sînt generoşi, e un climat scriitoricesc nemaipomenit... suflete calde, pline de solicitudine şi atenţie... şi asta m-a ajutat enorm să depăşesc izolarea celor 6 luni de după accident, cînd mi-am rupt un picior... toate se rup la bătrîneţe... pînzele, rochiile... şi încă alte 6 luni cînd o gripă ucigaşă m-a ţintuit la pat... vedeţi, merg cu cadrul ăsta, abia de cîteva zile reînvăţ să merg prin casă, ei! asta-i! De cum am apărut la Bacău am fost dusă pretutindeni, am fost purtată şi apreciată... La Tescani, la Teatrul Bacovia, mi s-a cerut să public la Ateneu... E un climat, un spaţiu anume... scriitorii mă vizitează, Domnul Octavian Voicu, Dl Dănilă, Dl Sergiu Adam... Moldova e bună cu mine...
O.G.: Aţi trăit aproape un veac. Nu-i dat oricui asta, "Vlaşinii" Dv. v-au făcut acest dar genetic, trebuie să-l purtaţi...
I.P.:Mai mult ca sigur... oierii, muntele... Dar e prea mult. Încep să mă plictisesc.
O.G.: Permiteţi-mi să nu fiu de acord cu Dv...
I.P.:Să fi trăit pe vremea Revoluţiei Franceze... ce interesant ar fi fost, ce perindare de evenimente şi personaje... Ştiu şi eu?
O.G.: Dar şi vremurile noastre sînt departe de a fi cuminţi...
I.P.: Aparent, aparent... înregistrez totul de la distanţă... e un tablou stupid cu neputinţe şi eşecuri. Dar nu mă bag în politică, am stat mereu departe de politică... meseria mea e să-mi aduc aminte...
O.G.: Ce vă place să vă reamintiţi atunci cînd vă este mai greu?
I.P.:Tot ce-mi reamintesc e legat de literatură şi cărţi. A fost viaţa mea. Am trăit doar în literatură, numai în literatură, acolo fac eu incursiuni zilnice. În informaţia mea a intrat plăcerea asta de a citi, de a scrie şi de a afla...
O.G.: Numai asta contează...
I.P.:Fiecare carte a fost o trăire intensă. M-am gîndit la "ce sunt" şi că sunt un scriitor.
O.G.: Aţi avut şi perioade în care să trăiţi în afara literaturii?
I.P.:O, nu! Totul, întregul a fost legat numai de literatură... de destinul cărţilor. Mie mi-a fost foame doar de literatură...
O.G.: Isprăvind de scris o carte vă şi gîndeaţi la următoarea?
I.P.:Au curs una dintr-alta. Terminînd una deja eram posedată de următoarea. Materia venea singură, de la sine. Vlaşinii s-au scris dintr-o suflare... eu nu revin pe text. Nu schimb nici un cuvînt. Scriind necontenit povestea izvorăşte din ea însăşi. Sînt mereu uimită că nu ştu ce am în mine. Scrisul se scrie pe sine... curge ca la cişmea... parcă-mi dictează cineva... cine oare? Totul se relevă în clipa scrisului, atunci, într-o legătură unică... elaborarea e secretă iar mîna i se supune... De la debut şi pînă astăzi totul a fost definitiv, nu mi-a cerut nimeni vreo modificare... să schimb ceva, nu, nu... Poate, odată, a fost o excepţie... O singură dată!
O.G.: Relataţi-ne un moment decisiv din viaţa Dv. O întîmplare care v-a marcat destinul, ceva în sensul acesta...
I.P.:Întîlnirea mea cu Lovinescu... a fost hotărîtoare. Datorită lui am pătruns în altă lume. Viaţa mea a fost o continuă obsesie... îmi doream să scriu, să scriu... De la 14 ani am vrut să devin scriitoare, dar nu ştiam cum... Păi, întîlnirea mea cu Lovinescu a fost un miracol, Domnule Genaru, îţi imaginezi? Să ajung să fiu atît de preţuită de el, nu îndrăznisem să-mi închipui asta... De fapt el mi-a făcut calea mea. Dacă eu exist şi sînt, o datorez lui Lovinescu...
O.G.: Aţi publicat o vreme şi în "Naţiunea" lui Călinescu...
I.P.:Da, în pagina a doua, cîtva timp... Confesiuni de scriitor, schiţe, povestiri, subiecte. A fost o perioadă scurtă. Lovinescu a fost borna vieţii mele.
O.G.: Dar cafeneaua literară? A jucat vreun rol? Bucureştiul...
I.P.:N-am frecventat-o deloc. Nici o legătură. Eu, Domnule Genaru, eram o femeie căsătorită... cu un inginer expert... aveam un statut social înalt... noi luam masa la restaurant cu protipendada... Cafeneaua se afla undeva jos, deşi...
O.G.: Totuşi cafeneaua literară, la români, şueta, cafeaua, berica, ţigara...
I.P.:Fără îndoială era un mediu specific, colorat, dar eu eram o Doamnă... Nu-mi permiteam... cunoşteam însă indirect toate cancanurile... cine... ce, cum cu cine şi cînd... aşa, în treacăt, îmi ajungeau la ureche... Dintre cei ce-l frecventau pe Lovinescu mulţi... sau doar cîţiva... erau şi clienţii cafenelelor literare...
O.G.: Cenaclul era un filtru...
I.P.:Exact! Îmi proteja statutul social. Lovinescu nu aprecia viaţa de cafenea... îl preocupa altceva, pentru el literatura era ceva cu mult mai serios... o responsabilitate şi o reflecţie adîncă... El chiar dispreţuia balcanismul, taclalele, fauna aceea boemă...
O.G.: Spuneţi-mi cîteva cuvinte despre succes, ce este şi...
I.P.:O, l-am avut tot timpul, în toate etapele vieţii mele l-am gustat din plin... De două ori Premiul Academiei Române, în '43 şi-n '82... Deci, odată, chiar înaintea Vlaşinilor. După apariţia primilor Vlaşini care m-au consacrat, statutul meu a fost constant... Acolo sînt eu cea mai autentică... sau aşa cred... aşa au spus toţi... Eu simt cînd e bine.
O.G.: Vă sugerează ceva cuvîntul "har"? E scriitorul un "ales"?
I.P.:Fără har nu poţi scrie... eşti ca posedat... mi-aduc aminte... ziua duceam o viaţă obişnuită... luam masa la Athenèe Palace... scriam la Vlaşini noaptea pînă pe la cinci dimineaţa... eram atît de puternic dominată de "Vlaşinii" mei încît vorbeam la masă numai despre asta... povesteam că nu mai ştiu ce să mă fac... mă ciondăneam continuu cu personajele mele... pînă la teroare... mă obsedau... cu ele mă culcam în gînd, cu ele mă trezeam... Unii dintre comeseni credeau că vorbesc despre nişte rude de-ale mele. Era o posesie diavolească... dar şi benefică... o transă... Trăiam romanul dar trăiam şi în realitatea imediată... Păi sigur că există un har... Nu mai departe cartea asta Urmaşii Vlaşinilor... poate ultima, a şi apărut la Albatros... am scris-o în cea mai grea perioadă a vieţii mele... am trecut prin încercări teribile... şi totuşi Dumnezeu mi-a dat uşurinţa aceea de a o scrie fără nici un efort... de la sine... dacă nu chiar ca o vindecare... O compensaţie a suferinţelor... Poţi să faci asta fără să ai har?
O.G.: Vreţi să ne întoarcem puţin la "Zburătorul"...
I.P.:Bine. Pentru Lovinescu sau erai scriitor sau nu erai deloc... Fără stări intermediare. El dădea semnalul, girul şi toţi îl luau în seamă. Era ca un botez definitiv al autorităţii sale recunoscute. Mă întreb acum cînd e prea tîrziu ce-ar fi spus el despre Vlaşini... Lovinescu s-a prăpădit cu mult înainte... Într-un fel eu m-am străduit să-i confirm continuu aprecierile şi încrederea iniţială... A fost ceva inexplicabil... un miraj... Totul s-a stricat apoi... a venit războiul, ne-au năpădit comuniştii... totul a lăsat o zgură în noi... a trebuit să ne adaptăm fiecare... să simulăm... eu am stat deoparte... n-am aderat... nu mai puteam... m-am descurcat singură... literatura mea vine din profunzimi pe care nu le cunosc... din strămoşi şi nu dintr-o realitate imediată... frămîntările mele n-au fost comune cu ale breslei... "Zburătorul" nu mă mai putea apăra de agresiuni şi contacte directe... autoritatea lui a fost suverană... Astăzi nu mai recunoaştem aproape nici o autoritate critică...
O.G.: Nu mai sînt mentorii de altădată...
I.P.:Eu sînt ceea ce a făcut Lovinescu din mine. Îmi spunea: "Dumneata eşti o citadină..." Apariţia Vlaşinilor l-ar fi intrigat, desigur, un roman patriarhal... în mine a învins fondul primordial...
O.G.: Se pare că nu putem evada din propria noastră matrice...
I.P.:Ajungem cu greu acolo... eu, cel puţin... la 54 de ani, pentru ca la 90 să închei ciclul Vlaşinilor, destinul a vrut aşa şi nu altfel, şi din nou nu-mi aduc aminte decît uşurinţa cu care am scris.
O.G.: Aproape că ne lăsăm scrişi...
I.P.:Da, da... lucrăm romanul şi el ne lucrează pe noi... bine spus!
O.G.: Aţi avut vreun model... un scriitor preferat care să vă...
I.P.:A, nu! Citeam tot ce se poate citi, fără discernămînt... Tot ce-mi cădea în mînă... neorganizat. Cînd am mers la Lovinescu el m-a întrebat destul de sever: "Şi ce citiţi?" Şi eu i-am răspuns, ce catastrofă! că-l citesc pe Dessila, şi el a rămas tablou, nu-i venea să creadă, m-a şi pus la insectar... Noroc că după două secunde am adăugat... şi Doamna Bengescu... ochii i-au licărit într-un fel anume... crescusem, era mai bine... Citeam şi literatură străină, ce se traducea curent... La Lovinescu mi-am corectat şi cultivat gusturile...
O.G.: Nu mai Dumneavoastră... Şi critica, critica v-a întîmpinat...
I.P.:S-a scris întotdeauna puţin dar extrem de calificat... au fost nume sonore, mai ales la Vlaşini. Mi-a fost însă suficientă aprecierea şi preţuirea lui Lovinescu.
O.G.: La experienţa Dumneavoastră, ce le-aţi spune tinerilor scriitori?
I.P.: Întîi trebuie să se asculte pe ei înşişi, pornirile lor lăuntrice, să se exprime, în consecinţă, cît mai personal,... dacă au un mesaj anume de transmis... dacă au har, nu? Cine nu-şi poartă steagul şi se abate din drumul lui, n-are talent şi nu-i nici o pierdere dacă tace... Adică nici n-a existat...
O.G.: Experimentele... post-modernismul... post-post şi aşa mai departe...
I.P.:Toate trec şi Tolstoi rămîne.
O.G.: Aţi publicat cîteva pagini memorialistice în revista "Ateneu". Sînteţi în putere să le continuaţi? Ne interesează pe toţi...
I.P.:Îl apreciez foarte mult pe Domnul Sergiu Adam pentru că mi-a "comandat" să-mi aduc aminte... Şi nu numai pe el... Am scris c-o plăcere nemaipomenită... dar m-am îmbolnăvit. Eu nu mai am voie să scormonesc... eu nu mai ştiu să mai scriu... eu nu mai pot nici să mă semnez... Nu vedeţi? Abia învăţ să merg, ca un copil...
O.G.: Dar să dictaţi cuiva...
I.P.:Nu, nu mai pot, eu trebuie să văd cuvîntul scris de mine şi asta acum e imposibil... bătrîneţea face congestii cerebrale... rememorarea mea e lăuntrică, se exteriorizează greu... Dialogul însă mă incită şi-mi face plăcere, aşa că nu vă întrerupeţi...
O.G.: Mai aveţi pagini nepublicate, manuscrise ?
I.P.: Or mai fi cîteva... neimportante... n-aş vrea să repet ceea ce am mai spus cîndva. Ajunge! E suficient. Deşi...
O.G.: Deşi?
I.P.:Deşi am nişte iluminări... brusc îmi aduc aminte unele fragmente... deşi recuperez lucruri definitiv pierdute... un gest semnificativ, un cuvînt pus la locul lui, o replică... dar trebuie să fiu stimulată... cum s-a întîmplat cu doi ani în urmă la Tescani, la Colocviile Rebreanu... parcă reeditam viaţa de altădată cu auditoriul acela select, cu ambianţa aceea elevată...
O.G.: Timp de două ore ne-aţi vorbit continuu, cu o precizie de ceasornic despre...
I.P.:Tot despre Lovinescu şi "Zburătorul", nu-i aşa? Fac ce fac şi tot acolo mă întorc, acolo a fost viaţa mea, calea mea...
O.G.: Aţi fost cochetă, admirabilă, spontană, sinceră, imprevizibilă, fascinantă...
I.P.:Oo, vă mulţumesc, Domnule Genaru...
O.G.: Păcat, mare păcat că n-am înregistrat totul...
I.P.:Probabil că asta rămîne ca o pecete a vieţii mele... acesta este coridorul pe care am mers. Elementul principal al vieţii mele a constat în pătrunderea cu orice preţ în mediile literare selecte... Mi-a plăcut să descriu, să povestesc... numai aşa simţeam că trăiesc. Textul meu comunică şi starea în care a fost scris. Aşa este.
O.G.: Mereu vă întoarceţi la Lovinescu...
I.P.:Da, da... Şi la copilăria mea care a fost fantastică... şi ea m-a marcat... iniţierea în viaţă... matricea despre care vorbeaţi mai înainte... ea este totul. Acolo, în Ardeal...
O.G.: Vă amintiţi copilăria? După opt decenii?
I.P.:Bineînţeles... atît de clar... fraţii mei, ambianţa, parcă îmi suflă din spate în pînzele întinse şi tot mă duc... Aveam 10, 11 ani cînd a venit o mătuşă de-a mea din regat... a desfăcut gazeta... văd urmele de grăsime, untura scoverzilor împachetate... hîrtia impregnată... Ce uimitor, nu? Ştiţi ce sînt scoverzile...
O.G.: ...puterea de evocare a mirosurilor...
I.P.:Ca la Proust... Pînă la 9 ani eu am făcut şcoală ungurească... apoi a venit România Mare, lucrurile s-au schimbat, am intrat în evul de glorie românească... pînă atunci nu auzisem de Eminescu... Aveam 20 de ani cînd am picat la Bucureşti, ardeleancă sadea, pînă atunci ieşisem doar la Cluj, la studii, şi niciodată singură...
O.G.: Probabil cu...
I.P.:...mama. Ea a fost umbra mea. Despre Bucureşti doar auzisem, citisem. Eu am trăit într-o stare patriotică ardelenească specifică pe-acolo... nu şi în regat.
O.G.: Şi cum vi s-au părut a fi Bucureştii?
I.P.:Ceva de pe altă lume. Pestriţimea din Gara de Nord m-a speriat... olteni cu cobiliţa... vorbărie multă... gîlceavă... şmecherie... bragă... şi iaurt... Balcanismul ăsta nu m-a atins fiindcă m-am măritat repede, am făcut un copil şi apoi am călătorit prin toată Europa cu soţul meu... Spania, Franţa, Italia, Austria şi chiar în Egipt... eram primiţi în cercurile cele mai înalte... unul, regele Faruh, de-abia se însura, a dat un banchet, am fost invitaţi şi prezentaţi Curţii... Soţul meu era un fel de expert guvernamental... uite că n-aş putea spune ce anume făcea... Şi ştii de ce? Fiindcă nu se leagă de literatură...
O.G.: Dar poezii n-aţi scris, Doamnă Ioana? Măcar aşa...
I.P.:Ba da. Am scris una, după ce am bolit la Paris... şi după aia n-am mai putut scrie nici una în şaptezeci de ani. Pentru că am fost o epică... Cărţile mele sînt groase, n-am ştiut niciodată cît de groase pot fi... Eu nici de tipărirea lor nu prea mă îngrijeam, lăsam manuscrisul la editură şi gata. Ba mă căutau şi pe acasă editorii... Ţin minte cu Vlaşinii, prima din serie, mă pomenesc că editorul îmi face o vizită, manuscrisul era acceptat şi lăudat nu însă şi finalul cu haiduci, nu prea mergea după capul lor... Mi-a cerut să-l schimb dar eu habar n-aveam de economia lor politică, asta prin '63... cică aş fi atemporală... în afara istoriei. Un an întreg am muncit la finalul ăla... eu scrisesem cartea după cum mi-o dictaseră strămoşii... V-am spus chiar la început: singura dată cînd am modificat ceva...
O.G.: După '44 aţi scris şi literatură pentru copii... asta ca să evitaţi rigorile cenzurii?
I.P.:Mi s-a comunicat că şi Arghezi a început să scrie pentru copii şi uite că şi eu am scris cîteva cărţi... şi am avut succes... Însă după 23 august viaţa mi s-a întors pe dos. Am pierdut reperele. Material ne-am descurcat... însă oamenii, agresiunea din toate părţile... mă simţeam rătăcită... oarbă... Cred că n-am priceput niciodată ce vor cu... aia... realismul lor socialist... un produs contrafăcut, o minciună, dragul meu domn... ceva atît de fals... Ori eu... mie să nu-mi dicteze nimeni ce şi cum să scriu... eu mă consideram unealta harului... pentru mine autonomia esteticului este...
O.G.: Din nou vă întoarceţi la...
I.P.:Pe mine nu m-a atins mojicia nimănui! Da, din nou îl evoc pe Lovinescu... ambientul de la "Zburătorul" a fost o minune... ce amfitrion desăvîrşit şi sobru... îşi întîmpina invitaţii, pe fiecare în parte... nu se fuma, nu se bea cafea... la finele şedinţelor reţinea pe cîte cineva la masă... Doamna Bengescu, eu, Petraşincu... se mînca modest... Pentru că pe vremea aceea, Domnule Genaru, nu se vorbea numai despre mîncare ca astăzi... soţul meu mă aştepta de fiecare dată şi mergeam la restaurant... Coboram din Elada aceea lovinesciană în cotidian... din scriitoare deveneam o Doamnă de lume bună... Păi, ce aveam eu cu tembelii de după 23 august? Păi, nimic. Dar chiar nimic. Unde mai pui...
O.G.: Că sînteţi... sau eraţi şi ardeleancă...
I.P.:Exact! Deja mă adaptasem odată... nu mai era loc de altceva.
O.G.: Pentru că ardelenii...
I.P.:...sînt mai cinstiţi ca regăţenii, spun în faţă ce şi cum, ce vorbesc aia fac... vorba-i măsurată, nu aruncată ca pe Dîmboviţa... aici era multă glumă şi batjocură... ardeleanul îşi zicea zilnic la masă rugăciunea, sîmbăta... duminica mergea la biserică din respect faţă de Dumnezeu... ardeleanul vrea să-şi facă odrasla Domn... nu precupeţ... Aşa că n-aveam ce să mai schimb în mine după 23 august...
O.G.: Şi totuşi aţi scris Vlaşinii...
I.P.:Eu numai am pus cerneala. Strămoşii mi-au dictat-o. Aşa a fost să fie, aşa că acum cu Urmaşii Vlaşinilor socotelile mele cu lumea s-au încheiat. M-am mutat la fata mea, la Bacău. Am venit să mor la Bacău. A treia zi de la sosire am şi cumpărat aici un loc de veci. Apoi am aşteptat să mor. Eram convinsă că voi muri dar Dumnezeu mi-a dat încă multe zile. Şi prietenii Dumneavoastră, scriitorii, mi-au insuflat viaţă... parcă am reînviat. Vă simt pe toţi foarte aproape. Ştiu, e o amăgire... fum. Cînd amintirile sînt mai tari ca prezentul. ...Stau cu aparatul de radio în pat... ascult... Lumea se îndepărtează... cantonez într-un Eden interior... îmi ocrotesc aducerile aminte... Dar e prea mult, deja e prea mult... Cînd nu-ţi mai dai seama, identitatea ta se dizolvă în neant...




Bacău, 8 martie 2000




Biobibliografie


1910 - 18 martie. S-a născut Ioana Postelnicu, pe numele său adevărat Eugenia Banu, în comuna Poiana Sibiului. Când nu împlinise încă un an, părinţii săi, Eva şi Constantin Banu, s-au mutat la Sibiu. Aici, tatăl viitoarei scriitoare a devenit starostele breslei curelarilor.
1914 - La vârsta de patru ani, Eugenia a fost dată la grădiniţa de limbă germană, limbă pe care şi-a însuşit-o perfect.
1916-1919 - Urmează primele trei clase primare la Closterul Ursulinelor, cu limba de predare maghiară.
1919-1920 - După înfăptuirea Marii Uniri, urmează clasa a patra primară la şcoala românească.
1920-1928 - Îşi continuă studiile la Liceul "Domniţa Ileana" din Sibiu.
1928 - După obţinerea bacalaureatului, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Cluj.
1930 - Căsătorindu-se, se transferă la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde îşi urmează soţul.
1937 - Cu manuscrisul primului său roman, Bogdana, Ioana Postelnicu pătrunde curajoasă şi încrezătoare în cenaclul "Sburătorul" al lui E. Lovinescu.
1939 - Apare romanul Bogdana.
Este primită în Societatea Scriitorilor Români.
În Viaţa românească, nr. 7 publică nuvela Nedumerire.
1940 - Ocupă, până în 1945, funcţia de secretar literar al Teatrului Naţional din Bucureşti, director fiind Liviu Rebreanu.
În Viaţa românească, nr. 2, publică nuvela Drame mici, iar în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 3, nuvela Eroarea.
1941 - În Revista Fundaţiilor Regale, nr. 1, apare nuvela Mona, iar în Vremea, nr. 612, Acord sentimental.
1942 - Este prezentă în Revista Fundaţiilor Regale, nr. 1, cu nuvela Fuga, iar în Vremea, nr. 654, cu Beznă, şi în nr. 678 cu Două vieţi.
1943 - Romanul Beznă se află în vitrinele librăriilor. I se decerne premiul Academiei Române.
1945 - În nr. 7-8 din Viaţa românească publică nuvela Orizonturi.
1947-1949 - Ocupă funcţia de inspector al teatrelor.
1951 - Publică povestirea 900 Stejăriş, în Viaţa românească, nr. 8.
1953 - Apare romanul Pădurea Poenari.
1955 - Tipăreşte piesa de teatru Împărăţia lui Machidon, scrisă în colaborare cu Tiberiu Vornic.
1957 - Apare romanul Oraşul minunilor.
Semnează în Iaşul literar, nr. 7, povestea Şerfi.
1958 - Publică volumul de nuvele Şerfi.
1962 - Apare romanul Adolescenţii.
1964 - Ioana Postelnicu e prezentă în librării cu romanul epopeic Plecarea Vlaşinilor.
1972 - Publică romanul Toate au pornit de la păpuşă, căruia i se acordă premiul Asociaţiei Scriitorilor din Braşov.
1977 - Apare romanul Roată gândului, roată pământului.
1979 - Se publică romanul Întoarcerea Vlaşinilor, încununat cu premiul Academiei Române.
1981 - Apare romanul Frank and Smith Company.
1982 - Publică volumul de povestiri pentru copii Milena şi Crina povestesc.
1985 - Vede lumina tiparului scrierea memorialistică Seva din adâncuri.
1986 - Îşi reuneşte nuvelele în volumul Eternele iubiri.
1995 - Apare romanul Remember.
Pentru întreaga activitate literară, Ioana Postelnicu primeşte premiul Uniunii Scriitorilor Români şi al Editurii Ion Vinea.
1999 - Apare romanul Urmaşii Vlaşinilor, la editura Albatros.