Numărul curent: 41

Cronica ediţiilor:
Justiţiar cu orice risc de Ion Simuţ


Petre Pandrea este unul din cazurile cu cea mai spectaculoasă posteritate. Nu e comparabil ca amploare a operei de sertar şi virulenţă anticomunistă decât cu postumitatea lui I. D. Sârbu. Fondul documentar Petre Pandrea, recuperat într-un mod miraculos din „biblioteca” de manuscrise arestate a Securităţii, pare o arhivă inepuizabilă. Principalul merit al acestei recuperări ţine, fără îndoială, de tenacitatea fiicei intelectualului ostracizat, Nadia Marcu-Pandrea, care, cu o rară perseverenţă, s-a ocupat şi de transcrierea documentelor în vederea publicării. Volumul Călugărul alb, apărut în 2003 la Editura Vremea, este al şaselea dintr-o serie începută în 2000 la Editura Albatros cu Memoriile Mandarinului valah. Insolita moştenire a fost preluată apoi, cu consecvenţă şi devotament, întru totul lăudabile, de Editura Vremea, făcând să apară următoarele volume, după cum le-a organizat d-na Nadia Marcu-Pandrea dintr-o masă enormă de dosare, file răzleţe şi manuscrise învălmăşite: Reeducarea de la Aiud. Jurnal penitenciar 1961-1964 (2000), Garda de Fier. Jurnal de filosofie politică (2001), Helvetizarea României (tot 2001) şi Crugul Mandarinului. Jurnal intim 1952-1958 (2002). Editura Vremea anunţă şi un al şaptelea volum: Turnul de ivoriu.

În anexele volumului Călugărul alb sunt incluse şi două documente care atestă acuzaţiile, perioadele de detenţie (1948-1952 şi 1958-1964) şi reproduc sentinţa de condamnare la 15 ani muncă silnică pronunţată de un tribunal militar la 15 iunie 1959. Prima detenţie este legată de grupul Lucreţiu Pătrăşcanu, întrucât Petre Pandrea era cumnatul omului politic intrat în fatala dizgraţie. Avocatul şi scriitorul Petre Pandrea, cum îi plăcea să se considere mereu în dublă ipostază, era cunoscut ca duşman al regimului comunist, numit ca atare în actul de acuzare: „Toate scrierile sale conţin de la început până la sfârşit numai calomnii grosolane şi duşmănoase în legătură cu viaţa şi activitatea conducătorilor de stat şi de partid, a unor persoane cu munci de răspundere” (p. 269). Devine deci evident că a doua condamnare se bazează în formularea acuzelor pe manuscrisele confiscate, redactate în perioada de libertate 1953-1958. Petre Pandrea are o febrilitate a creaţiei asemănătoare cu Vasile Voiculescu, în aceleaşi condiţii vitrege şi aproximativ în acelaşi interval de timp. V. Voiculescu a murit în 1963, la puţină vreme după ce a fost eliberat în urma unei detenţii politice de peste patru ani; Petre Pandrea moare în iulie 1968, supravieţuind, cu sănătatea complet ruinată, mai puţin de patru ani amnistiei politice din 1964. Intervalul său temporal cel mai productiv în mărturii despre închisori şi despre regimul comunist rămâne perioada 1953-1958.

Însemn|rile lui Petre Pandrea au aspectul unui jurnal memorialistic, izvorât dintr-un temperament vulcanic ce debordează ameninţător din pagină şi dintr-o conştiinţă morală vituperantă, neiertătoare. Cu un spirit al dreptăţii aflat mereu de partea celor oropsiţi şi nepotriviţi cu regimul care îi condamnă (comuniştii, legionarii, călugării – adică răzvrătiţii), Petre Pandrea îşi asumă riscurile, îşi afirmă singularitatea şi îşi organizează necruţător ofensiva. Se recomandă ca un „ostaş judiciar adevărat”, care îşi apără clienţii „cu mintea, sufletul, onoarea, averea, libertatea şi chiar trupul”, considerându-se mai mult decât un duhovnic şi mai mult decât un medic (p. 45). Îi place când călugării pe care îi apără îl numesc „arhiepiscop judiciar”, dar cel mai frecvent revine la echivalarea identităţii lui de avocat neprofitor cu identitatea misterioasă a unui călugăr alb. Autodefinirea sa e memorabilă şi această fantasmă judiciară pluteşte, ca o întruchipare a demnităţii, a curajului şi a onoarei, pe deasupra tuturor paginilor: „Eu sunt călugăr alb, fără instituţie, fără pitoresc, în zdrenţele lamentabile ale libertăţii de conştiinţă şi luptând pentru libertatea civică, toleranţă confesională şi rasială. Eu rămân în viforniţă şi lapoviţă, în fluviul vieţii păgâne antice şi contemporane, în muncă oarecum ordonată şi în dezordonată suferinţă atroce morală, în preajma oamenilor, în mijlocul lor şi al nedreptăţilor, pentru a-i ajuta cu iubire milostivă şi a-mi trăi veleatul meu de vitejie” (p. 264). E un autoportret cu valoare simbolică de efigie durabilă.

În elogiul călugărului alb e mai mult o admiraţie generică pentru un model decât o identificare cu el. Iar modelul e unul catolic, recunoscut ca atare (p. 99), prin laicitate paradoxală, celibat, castitate, pauperitate şi ascultare faţă de papă. Petre Pandrea ştie prea bine că nu ar putea respecta nici pe departe aceste condiţii în litera lor monastică, dar îl atrag spre acest model îndeosebi absenţa izolării, implicarea morală, principiul activ de prezenţă „în mijlocul lumii zgomotoase, chiar şi în toiul celor mai aprige bătălii”, exigenţe aflate la antipodul mentalităţii ortodoxe, construită pe prea multă pasivitate şi resemnare. Petre Pandrea este un vitalist prin excelenţă, un spirit dinamic, răzvrătit şi bătăios, căruia îi e imposibil a se sustrage ispitelor lumii şi păcatelor: „Am fost născut dionisiac” – declară el la un moment dat (p. 128). Călugărul alb are funcţia unei referinţe simbolice, ca aspiraţie, pentru cel care nu e o fire religioasă. Are disponibilitatea de a-şi analiza marile păcate, de a le dramatiza şi de a le converti în calităţi. Trufia este alimentată de mândria culturală de oltean şi european, în acelaşi timp, care se revendică mai mult de la Brâncuşi decât de la Arghezi. Dar trufia este şi o chestiune de onoare, de ofensivă benefică pentru afirmarea sinelui: „De fapt, într-o oblomoviadă generală, într-o puturoşenie valahă seculară, nu cumva trufia este ferment de ameliorare, de aerisire şi de creaţie?” – se întreabă confesorul sfidător şi semeţ (p. 13). A doua mare problemă din rândul păcatelor capitale e imposibilitatea credinţei. Îndoiala îi apare ca insolubilă: „aş vrea să cred, dar nu pot, aş putea fi ateu, dar nu vreau, fiindcă este prea ieftin, prea ordinar filosofic” (p. 26). Îi place rezolvarea dilemei de către André Maurois în formula „sunt ateu, dar catolic”, însă nu are îndrăzneala să şi-o asume pentru sine în varianta „sunt ateu, dar ortodox”. Nu ar fi fost o descriere nepotrivită a propriei situări. Independent, anti-dogmatic, răzvrătit, raţionalist, Petre Pandrea nu poate accepta dizolvarea personalităţii în colectivismul uniformizator al misticismului.

Absenţa rezonanţei religioase în viaţa intimă, nu-l face deloc incompatibil, ca avocat, cu drama mănăstirii de la Vladimireşti, unde trăiau 300 de călugăriţe-fecioare, situată între Tecuci şi Galaţi, dependentă de episcopia Buzăului. Procesul se derulează la Adjud şi Bârlad şi are pe fond acuzaţii politice (o prea mare influenţă religioasă exercitată în zonă, intolerabilă atât pentru supraveghetorii sovietici din anii ’50, cât şi pentru însuşi Petru Groza), dogmatice (spovedania colectivă, împărtăşania zilnică, lacto-vegetarianismul, cultul Fecioarei), morale (iubirea tainică şi vinovată între stareţa Veronica şi ieromonahul Ioan, duhovnicul mănăstirii – iubire care e o interesată invenţie calomnioasă) şi de disciplină monastică (port ilegal de uniformă prin adaosul de prea mult alb în îmbrăcăminte). Cazul se complică politic prin informaţia că una din maici era sora unui fost comandant legionar, fiind ea însăşi o simpatizantă a Legiuni. Presiunile regimului comunist determină declanşarea unui adevărat „război ecleziastic” (descris ca atare de către avocat), în care principalii acuzatori sunt episcopul zonal şi patriarhul Justinian Marina, care au parte de pagini vitriolant-sarcastice (de exemplu, paragraful Pistoalele Patriarhului Justinian Marina, p. 192-196). Alţi duşmani dovediţi ai Vladimireştilor erau apropiaţi ai Patriarhului: bibliotecarul Patriarhiei Andrei Scrima, care a răspândit „sămânţa buruienii otrăvitoare a complotului anti-vladimirist” (p. 164), şi Sandu Tudor, numit „ex-marinarul, ex-jurnalistul prins în flagrant delict de luare de bani şantajaţi, care-şi plimbă boema şi spleenul cafenelei literare defuncte sub barbă de stareţ, Daniil de la Rarău” (p. 27). Portretul cel mai acid, de-a dreptul distrugător, îi este trasat lui Mihai Ralea, considerat „un Constantin Tănase al filosofiei şi artelor” (p. 49), „amicul magnaţilor şi al satrapilor” (p. 104), „ductibil ca şarpele cel mai târâtor” (p. 109), „unicul universitar care n-a fost suspendat o singură clipă de patru dictaturi contradictorii” (p. 205). Sunt numeroase astfel de pagini în care mânia portretistului pune la lucru „harapnicul pamfletului arghezian” (p. 58). Alternând elogiile lirice şi morale la adresa călugăriţelor cu sarcasmele pedepsitoare la adresa duşmanilor şi a persecutorilor, Petre Pandrea reconstituie extraordinarul fenomen social dezvoltat în jurul Mănăstirii Vladimireşti într-un memorial ce face o răzbunătoare dreptate postumă.

Petre Pandrea ar fi vrut să facă literatură din cazul excepţional al dramei Mănăstirii Vladimireşti, o „carte patetică despre Romeo şi Julieta la mănăstire” (p. 227). Probabil că e mai bine că nu a făcut-o. A rămas un martor şi un mărturisitor care aspiră continuu spre literatură, care suferă că ineditul documentar pe care îl aduce nu are suficientă încărcătură simbolică, nu are suficient efect estetic. Dar, dacă nu are originalitate literară, are autenticitate documentară. Petre Pandrea este un intelectual de marcă din acea plămadă nobilă de rezistenţă la comunism, stirpe despre care unora le convine să creadă că nu a existat. Tocmai de aceea Petre Pandrea merită să fie mai bine cunoscut prin intermediul excepţionalelor sale pagini de jurnal şi memorialistică.



Petre Pandrea, Călugărul alb, cuvânt înainte de Victoria Dragu-Dimitriu, ediţie îngrijită de Nadia Marcu-Pandrea,

Editura Vremea, Bucureşti, 2003, 362 p., 140.000 lei