Înapoi la pagina curenta

Cronica ediţiilor:
Jurnalul lui Rebreanu de Z. Ornea



În 1984 cînd, în colectia "Documente literare", a apărut jurnalul lui Rebreanu am scris, în aceeasi rubrică a revistei noastre, o cronică entuziastă. Si asta desi stiam că textul trimis spre publicare fusese desfigurat. Îmi dădusem seama că ceva esential nu e în regulă cînd, din partea redactiei, cerusem regretatei Puia Rebreanu, fiica scriitorului, să ni se îngăduie efectuarea colationării dactilogramei cu manuscrisul. Refuzul a fost categoric. Dl Niculae Gheran, editorul prin excelentă al operei lui Rebreanu, îmi mărturisise, atunci, că nici el nu izbutise în această cerere firească. Cînd, într-un tîrziu, după lungi avataruri, a ajuns în fata manuscrisului, care era, de fapt, tot o dactilogramă, s-a îngrozit. Prob, s-a dat la o parte, îngrijitoare a editiei apărînd Puia Rebreanu (cu mentiunea, care semnala o interventie, "text ales si stabilit"), el rezervîndu-si doar oficiul de adnotare si comentare. Toată zbaterea redactiei pentru text integral, oprind editia la anul 1940, pentru că ultimii patru-cinci ani puteau impune amputări de text devenea rizibilă. Acum, cînd jurnalul se publică în editia de Opere, faptul apare limpede. Textul jurnalului rebrenian a fost amputat de familie (probabil de Fany Rebreanu si altii) si nu mai există nici o sansă de reîntregire a textului. Cenzura abuzivă a familiei a operat fără scrupule, desfigurînd un text de foarte mare importantă. De acum încolo si pentru totdeauna, jurnalul lui Rebreanu va rămîne asa, desfigurat, cum a fost, de mîini iresponsabile. Degeaba afirmă dl Niculae Gheran că acelasi tratament l-a suportat si jurnalul lui Maiorescu. Nu-i adevărat. Jurnalul maiorescian a fost revăzut de autor, stergînd unele pasaje cu negru intens sau tăind cu foarfeca părti de pagină. Livia Maiorescu, care a păstrat la ea în Polonia, din 1919 pînă în 1940, toate caietele jurnalului, n-a tăiat nimic, lăsînd chiar pasajele cumplit de defavorabile ei, multumindu-se să noteze marginal, cînd si cînd, cîte o scurtă mentiune pentru descifrarea textului (de exemplu: "d-na Miyte Kremnitz", "d-ra Ana Rosetti" etc.). Această barbarie a acomodării textului unui jurnal la interesele familiei nu o întîlnim decît în cazul jurnalului lui Rebreanu, procedeu incalificabil din partea a două doamne (Fanny si Puia Rebreanu), care au făcut carieră, scriind cărti despre prozator si făcînd un mare tapaj în jurul operei scriitorului dispărut la 1 septembrie 1944. Pentru acest gest incalificabil, fie-le pe veci memoria întinată.
Rebreanu a început să scrie notatii de jurnal tîrziu, la 42 de ani. La 24 iunie 1927, începîndu-si jurnalul, se mărturisea: "Încep acest jurnal cu gîndul să-mi spun aici tot ce am în inimă si-n suflet - o spovedanie pentru mine însumi, care altfel n-ar fi posibilă. La o anume vîrstă începi să-ti dai seama cît esti de singur în lume ca om sau ca individ. În realitate nu există rude, nici prieteni cu care să poti fi într-o adevărată si desăvîrsită comuniune sufletească. Trebuie să întelegi că menirea omului (de altfel, cred că a oricărei fiinte vii) este să ducă singur o viată în fond solitară... Însemnările pe care le voi face aici as dori să fie o încercare de pătrundere în mine însumi, lentă, necrutătoare, francă si de absolută sinceritate. Impresiile despre altii, despre lumea din afară vor înfătisa nu senzatiile momentane, ci mai ales - asa as vrea cel putin - păreri filtrate prin judecata mea rece, obiectivă, ceva ca o reflectare vie în oglinda sufletului meu." Această mărturisire de credintă a fost respectată. N-avea prieteni printre scriitorii importanti, lumea lui limitîndu-se la M. Sorbul si Corneliu Moldovanu. Poate de aceea se considera un însingurat, dincolo de cei doi neavînd decît relatii de afaceri literare. Desigur, însemnările sale n-au fost continue, ci cu mari pauze între ele. Dar cîte au fost sînt remarcabile si de cel mai acut interes. În 1929, la venirea PNT la guvernare în noiembrie 1928, e numit de Maniu director al Teatrului National si, cum conveniseră, apoi director al directiei Educatiei Poporului din ministerul Artelor. Era, totodată, si presedinte al S.S.R. Pe dată s-a pornit împotrivă-i o mare si joasă campanie de presă, dirijată de Nichifor Crainic (pentru că prozatorul n-a voit să aloce trei sferturi din subventiile culturale ale Directiei revistei Gîndirea), ajutat de Pamfil Seicaru si altii. Si a fost atît de violentă, încît, la 27 februarie 1930, mărturisea în jurnal: "Scandalurile se tin lant. Campania contra mea continuă concentric, dusă de tot felul de elemente, cîtiva scriitori si ziarele opozitiei. Sînt azi cel mai atacat om din România. Atacuri murdare care atentează mereu la cinstea mea, la descalificarea mea. E vădit că se caută pur si simplu scoaterea mea din viata publică, adică din viata socială si politică. Atacul început la S.S.R. caută să fie continuat spre a mă debarca de la ăEducatia Poporuluiă. Mi se pare că sînt si cel mai dusmănit scriitor de azi. Acestea sînt reversele gloriei!". Vreo 92 de scriitori s-au solidarizat cu Rebreanu, a izbutit să fie reales la S.S.R., dar pentru a scăpa de povara atacurilor care, cele mai multe, se refereau la episodul de tinerete cu lipsa banilor de la regimentul unguresc unde slujise, a trebuit să se spovedească public si, apoi, scîrbit, să renunte la directia "Educatiei Poporului", redevenind ceea ce fusese, un prozator mereu în chinurile facerii creatoare. În toată vara lui 1932 muncise noptile la Răscoala, în casa viei sale de la Valea Mare. La 2 iulie nota: "Dacă în noaptea de joi spre vineri am scris putin, azi-noapte a mers mai bine, fără însă a ajunge la cantitatea ce-mi propun, de cinci pagini pe zi". Peste zece zile: "Nu m-am miscat de aici. Si scrisul merge potrivit. În orice caz, fiece noapte e complect consacrată Răscoalei, cu micile pauze de destindere, fireste". Iar la 22 decembrie: "În sfîrsit liber. Isprăvit Răscoala complect. Azi am primit ambele volume. Miercuri se pune în vînzare în toată tara". Cu Gorila a mers mai chinuitor. La 6 decembrie 1937 nota: "Azi vreau să reiau Gorila, să termin. De peste o lună stau pe loc. Efectul politicii si al necazurilor". La 13 decembrie 1937: "Nici pînă azi n-am început scrisul efectiv. De fapt mă zbucium cu nevoile si procesele izvorîte din nevoi. Mi-e imposibil să mă concentrez pentru fictiuni, cînd creditorii bat la usă." Dar în 1938 răzbise si cartea a apărut.
Rebreanu nu s-a tinut la o parte de evenimentele politice. A fost socat, de pildă, la 24 septembrie 1939, de uciderea si expunerea cadavrelor legionarilor după asasinarea lui Armand Călinescu. I se părea că "efectul este tocmai contrariul celui scontat de guvern. Lumea, în imensa majoritate, după prima revoltă pentru uciderea lui Călinescu, văzînd sălbăticia represiunii, începe să considere victime si martiri pe asasini". Din prima editie a jurnalului lipseau cu totul însemnările din anii 1940-1944. Acum ele se află la locul lor. Si din ele aflăm că de unde în 7 octombrie 1940 socotea legionarismul "prima miscare generoasă si eroică românească", la 25 noiembrie, cînd statul national-legionar îsi arăta adevărata fată, nota: "Crimele nu se mai isprăvesc. Legionarii au săvîrsit exact aceeasi ticălosie de-a omorî oameni fără judecată". Iar asasinarea lui Iorga îl umple de indignare, participînd, alături de alti nouă academicieni, la înmormîntarea marelui cărturar. La 3 decembrie 1940 nota scurt: "De la asasinarea lui Iorga, regimul legionar m-a dezgustat de toate". Iar la 22 ianuarie 1941, în timpul rebeliunii, observa: "E neîndoielnic că azi legionarii sînt ca un corp străin în mijlocul neamului, ca un fel de ocupanti fanarioti care nu urmăresc decît îmbogătirea prin orice mijloace, oricît de reprobabile... Mă doare inima de constatările acestea tocmai despre miscarea care am crezut-o cea mai curată si regeneratoare a neamului". Apoi a privit, de aceea, cu simpatie regimul Antonescu. Acceptă postul de director general al Teatrului National (si, prin consecintă, al tuturor teatrelor) si, apoi, director al ziarului Viata, oficios al regimului antonescian, participînd, ca om de cultură, la turnee de conferinte în străinătate, inclusiv în Germania hitleristă. La Viata aproape că n-a scris deloc, el închiriindu-si doar numele, de gazetă ocupîndu-se, mai ales, mereu infatigabila Fanny. Dar, incontestabil, a girat-o, asa explicîndu-se gestul reprobabil ca, la moartea prozatorului (1 septembrie 1944), condeie mature si tinere ale unor nume democrate deloc oarecari (Vladimir Streinu, N. Carandino - chiar în Dreptatea -, Ion Caraion) să scrie articole de condamnare. Si această reprobare s-a mentinut cîtiva ani buni, pe vremea comunismului, pînă în 1953, cînd dl Ov.S. Crohmălniceanu prefatează o editie de Opere alese. Fără restituirea operei lui Rebreanu, totusi, nu se putea. Dar revenind la jurnal, să mentionez că el este, pentru această perioadă, destul de striat în însemnări. De pildă, în 1942 însemnările lipsesc cu totul iar în 1943 e o singură însemnare din 23 septembrie, cînd observă: "Nu stiu cum ar mai putea Germania să cîstige războiul", dar credea că războiul va mai dura cîtiva ani. În 1944 aflăm numai patru însemnări din patru zile diferite. Si preocuparea esentială e, aici, boala sa incurabilă (un cancer al gîtului), pe care prozatorul o credea în 7 iulie ameliorată si organismul în curs de refacere. Va fi, din păcate, cum se stie, o mare iluzie a unui om condamnat să moară la 59 de ani (bătrîna sa mamă, care atîta l-a sîcîit cu pretentii bănesti, i-a supravietuit cu sase luni, desi era mai în vîrstă decît fiul ei cu 20 de ani).
Paralel cu jurnalul, să-i spunem principal, marele prozator si-a tinut alte trei jurnale, care, fireste, se publică în al 18-lea volum al editiei d-lui Niculae Gheran. Primul e jurnalul de la vie (chiar asa l-a denumit autorul), tinut între anii 1935-1943, un jurnal de bord, continînd notatii de călătorii despre voiajurile întreprinse între 1928-1929 pînă în 1942-1943 si, în sfîrsit, însemnările de la directoratul Teatrului National din 1941-1942. Nu sînt, aceste trei fragmentare jurnale, atît de interesante cît cel propriu-zis. Dar, oricum, ele cuprind însemnările lui Rebreanu si, chiar prin aceasta, capătă instantaneu oarecare relevantă. Mai ales că, cu deosebire în jurnalul de la vie, aflăm - ce-i drept foarte rar - si altfel de însemnări decît cele de administratie. E bine că acestea din urmă se publică separat (într-un volum distinct) si nu, ca în editia din 1984, amestecate, primejduind întreg acest corpus jurnalier. Aparatul critic e, ca în întreaga editie a d-lui Niculae Gheran, bogat si amănuntit, cu note minutioase si adnotări. Si tot ca de obicei, acest aparat critic devine, adesea, excesiv (ce caută aici nota editiei din 1984 a Puiei Rebreanu si altele de atunci?) si, de aceea, greoi si greu de consultat (205 pagini, cu corp 8, la volumul 17 si 186 pagini la volumul al 18-lea). Dar e bine că, în sfîrsit, s-a publicat acest (aceste) jurnal(e), întregind editia cum se cuvenea. De acum încolo editia critică din opera lui Rebreanu îsi poate întrezări încheierea previzibilă. Ar mai fi de publicat un volum de interviuri si unul de corespondentă. Dar de pe acum putem să ne mîndrim că, datorită efortului d-lui Niculae Gheran si al Editurii Minerva, se încheie o editie critică din opera unuia dintre scriitorii nostri fundamentali. Cum n-avem de omagiat adesea astfel de remarcabile împliniri, exprim, aici, încă de pe acum, toată recunostinta si gratitudinea.

Liviu Rebreanu, Opere, vol. 17 si 18. Editie critică de Niculae Gheran. Editura Minerva, 1998.