Numărul curent: 43

JE EST UN AUTRE:
Jurnalul lui Perpessicius - Necunoscutul din strada Eminescu de Ioana Pârvulescu


Perpessicius face parte din categoria numelor stimate de toată lumea şi neglijate de toţi pentru că nu stîrnesc controverse. I se recunosc politicos meritele, atunci cînd împrejurarea o cere şi este lăsat fără regrete în grija specialiştilor, nici aceasta excesivă de altfel. în timp ce în jurul lui Călinescu, spre exemplu, spiritele se încing şi articolele se aprind unul de la altul, ca ţigările, posteritatea lui Perpessicius se rezumă la variaţiuni pe două teme: editorul lui Eminescu şi ...restul (istoricul literar: prea generos, criticul: prea artist, poetul: prea erudit). O serie de amănunte biografice cîndva bine ştiute par să se şteargă unul cîte unul din memoria literară contemporană. Metamorfoza onomastică a criticului e de-a dreptul urmuziană, oscilînd între tragic şi derizoriu: Dimitrie Panaiot, Dumitru Panaitescu, apoi, sub oblăduirea lui Galaction şi Arghezi, Perpessicius, în şcoală Mitiş, în scrisori Mitică, în proiecţiile de roman autobiografic Mototolea sau Pentapolin; la o extremitate blîndul Mitiş, mototolul, la cealaltă Perpessicius, nume straniu, grav, pe care Mircea Vulcănescu îl explică de la "încercatul". Pe lîngă civilul literat, în anii interbelici tînărul avea şi faimă de erou de război: rănit de un glonte, este operat la braţul drept (rezecţia cotului) şi reînvaţă să scrie cu mîna stîngă, de unde caligrafia lui specială şi înclinată spre stînga. Adresa editorului operei lui Eminescu, printr-o potrivire a destinului str. Eminescu 122, e poate marcată de una dintre acele plăci comemorative spre care nimeni nu-şi ridică privirea.
De curînd România literară (nr. 49/2001) a publicat o cutremurătoare istorie semnată de C.D. Zeletin, Yvoria sau drama secretă a lui Perpessicius care dezvăluie pentru prima dată un chip cu totul necunoscut al eruditului: căsătorit la 23 de ani cu Alice Paleologu, se îndrăgosteşte pe la 34 de Yvoria (Viorica Secoşanu), pe care o cunoaşte la Biblioteca Academiei. Cînd fata, sensibilă, nevrotică (fotografia arată un chip frumos, cu o privire nespus de tristă) află că bărbatul e căsătorit şi că are un copil de 10 ani, se sinucide: îşi dă foc noaptea într-un cavou din ci-mitirul Bellu. Nu moare imediat, chinurile se prelungesc pînă în seara următoare. Nu ştiu cîţi dintre contemporanii lui Perpessicius au fost la curent cu această întîmplare a anului 1926, de o neverosimilă cruzime, ca-n cînturile epopeilor antice atît de bine cunoscute lui Perpessicius, dar totul a rămas "sub pecetea tainei". Iată ce păstrează istoria literară (sursa nu are importanţă) despre anul 1926: " An fast pentru Perpessicius, care îi aduce bucuria tipăririi la Editura "Casei Şcoalelor", a primului său volum de poezii. [...] Aprecierile sînt, multe dintre ele superlative...(s.m.)" Falia dintre anul cel mai cumplit din viaţa personală a lui Perpessicius şi aprecierile posterităţii literare este de netrecut. Atît sînt în stare/dispuşi contemporanii să-şi înţeleagă semenii, atît sîntem dispuşi să lăsăm la vedere din ceea ce trăim. Singura posibilă punte peste această prăpastie de necunoaştere întreţinută de ambele părţi (de o parte nepăsare, de cealaltă discreţie, durere, teamă) este scrisul. Perpessicius a plănuit un roman despre Yvoria, Amor academic, dar nu şi-a dus la capăt proiectul. Nu cred că titlul perverteşte povestea pasională într-un episod livresc, cum ar părea, ci am impresia că face aluzie la locul în care protagoniştii s-au cunoscut, loc care a fost şi o a doua casă a lui Perpessicius: Biblioteca Academiei.
Mai este însă o cale de acces spre necunoscutul din strada Eminescu şi de la Biblioteca Academiei. Există cîteva caiete ale lui Perpessicius, încă inedite, un jurnal "programat de autorul său să vadă lumina tiparului mult mai tîrziu" după o mărturisire a fiului său, D.D. Panaitescu, publicată în Manuscriptum 1/1975.

Vis. Un fel de Mahatma Gandhi, cu îmbrăcăminte între togă romană şi cearşaf alb, cu picioarele goale, păroase, cu maxilarele ieşite, apărea pe scenă să-şi expuie programul. De la galerie, o voce...
Cetisem de cu seară Coriolan şShakespeareţ (toga umilinţei) şi ascultasem la Radio comunicaţia/proclamaţiile generalului Antonescu. (8 sept. 1940)

Jurnalul lui Perpessicius se poate reconstitui - spune nota din Manuscriptum - din cîteva caiete: unul din perioada 1927-1935 conţine întîmplări, impresii despre oameni, spectacole, cărţi, al doilea, din anii 1940-1943, cu notaţii mai mult politice şi două carneţele, singurele rămase din vreo 40, cu însemnări - care probabil că puneau în pericol libertatea diaristului - despre anii '50. Din toate acestea D.D. Panaitescu a publicat în anii 70 cîteva scurte fragmente, desigur atent cenzurate, singurele la care am avut acces. Sînt note, adesea prescurtate (ca în Agendele lui Lovinescu) şi care, în cazul unei publicări integrale ar avea nevoie de lămuriri. Fragmentele sînt, toate, din toamna şi iarna anului 1940. Perpessicius, care lucrase fidel la Cuvîntul pînă la suspendarea din 1933 a revistei, priveşte lucid fenomenul legionar şi face însemnări laconice despre adepţii săi.
Emisiunile radiofonice sînt o preocupare constantă a jurnalului. (Radioul, scris de interbelici cu majusculă, era la fel de urmărit ca, astăzi, posturile de televiziune. în toate jurnalele de scriitori interbelici apar referiri la emisiunile ascultate, transmise fie de la Bucureşti, fie din marile oraşe europene).
Cu un umor greu de asociat cu figura serioasă, ascunsă după ochelarii cu tot mai multe dioptrii, Perpessicius parodiază (la 6 oct. 1940) discursurile caragialeşti ale unui "speaker peltic" care amintesc astăzi izbitor de mult nu de Caragiale, ci de transmisiile comuniste "de sărbătoare": "fetele pornesc în pas alergător... după ele altele... aşiştăm...istoria neamului românesc... marea integrare...justiţia care le-a fost refuzată legionarilor... în faţa aceştei lumini au dispărut toate grijile... inimile bat... la mijloc tribuna... întrucît valurile de legionari continuă să vie...mai dăm o serie de plăci cu cîntece legionare" etc. O altă ţintă a însemnărilor o constituie felul în care literatura, tonul gazetelor şi opiniile literare încep să se modifice.

Germania 1940, poem de Ion Barbu, închinat lui Hitler; de redactat scena Ş. Cioculescu & I. Barbu [...] Poemul e magnific...cu regretul că n-a fost inspirat de Ştefan cel Mare. Dacă Hitler ar putea înţelege poezia, ar trebui să ne dea Ardealul înapoi. Să ştii că Radu Gyr se va îmbolnăvi de gălbenare (8 dec. 1940)

Poemul lui Ion Barbu poate fi citit în volumul al doilea al ediţiei operei barbiene alcătuite de Mircea Coloşenco. Numai titlul diferă (a rămas doar 1940). Judecata criticului Perpessicius este fără cusur: poezia este într-adevăr reuşită şi, primele nouă strofe, de un delicat ermetism şi o admiraţie pentru spiritul german deloc politică, nu au nimic discutabil. Simbolurile sînt generoase şi divergente: Mirt, Zeu, Liră, Novalis, Ierbosul Luneburg, Hanovra vibrătoare, Goettingen, fecioarele cu mîini vindecătoare, Riemann. Abia ultimele două strofe, unde apar Căpitanul şi Führerul, devin transparente şi reorientează liniile de forţă ale poemului spre un militantism trivial (în sensul matematic al cuvîntului). B. Sluşanschi şi afirmaţiile lui hazardate despre ceea ce ar rămîne din literatura română (Pentru legionari, Radu Gyr şi Velerim şi Veler Doamne), conferinţele O. Onicescu şi T. Brăileanu pline de "spiritual şi spiritualitate", apoi "uciderea sălbatecă a lui N. Iorga" şi un misterios N. care-i judecă pe toţi şi rîde de ei de pe lumea cealaltă (să fie oare Nae Ionescu, care murise în primăvara aceluiaşi an?) fac ca aceste însemnări să fie demne de interes în ciuda laconismului lor.
Nu ştiu cine se ocupă de manuscrisele rămase de la Perpessicius, după moartea profesorului D.D. Panaitescu. Dar nu e nici o îndoială că e timpul ca jurnalul său - pe care lumea noastră literară îl ignoră cu seninătate - să fie publicat.