Cartea d-nei Doina Jela Această dragoste care ne leagă (Humanitas, 1998) a pus, cum se zice, paie pe un foc care mocnea mai demult: ce a fost, în realitate, "jurnalul" lui Ion Caraion publicat de revista Săptămîna, în serial (numerele 585-598 din 1982), după emigrarea autorului lui, în Elvetia, în 1981? în jarul cu pricina suflase si d-l Mihai Pelin, care a publicat în 1997 în Expres Magazin cîteva documente care sugerau că Ion Caraion semnase în 1963 un pact cu Securitatea. Spiritele s-au aprins în mediile literare din tară si din afară. Cum era si firesc, unii au îmbrătisat opiniile
d-nei Jela, altii au luat apărarea lui Caraion. Am publicat eu însumi un editorial pe această temă. O replică dură a primit d-na Jela din partea d-lui Paul Goma. În esentă, d-na Jela formula următoarea dublă ipoteză: 1) paginile din Săptămîna nu constituiau cu adevărat un jurnal, ci erau rapoarte adresate Securitătii de către Ion Caraion, în preajma plecării din România; 2) ele ar fi fost o conditie a obtinerii pasaportului.
Să luăm, pe rînd, ipotezele d-nei Jela. Mai întîi, falsul jurnal. Cu totii am bănuit, cînd l-am citit în paginile Săptămînii, că nu e vorba de un jurnal. N-avea nimic dintr-o astfel de scriere. Un sumar examen stilistic era lămuritor. Cînd replica lui Ion Caraion a fost anuntată, la Europa Liberă, am asteptat cu sufletul la gură emisiunea cu pricina. Îmi aduc aminte ca azi: dezamăgirea a fost enormă. Caraion nega în modul cel mai echivoc cu putintă a fi scris acele lucruri ordinare; preciza apoi că ele ar fi fost "montate" de Securitate din procese-verbale, declaratii si altele asemenea smulse prin fortă si semnate tot asa; afirma, în fine, că Securitatea, si nu el însusi, le-a făcut publice (fapt atît de evident, încît nu mai era nevoie să fie spus, însă care inducea suspiciunea că, în fond, le-a scris). Explicatiile vor fi reluate de Caraion într-o cărticică editată la München în 1982, Insectele tovarăsului Hitler si în Jurnalul (adevărat, de data aceasta) apărut recent la Nemira si comentat chiar în numărul de fată al României literare de către d-l Gh. Grigurcu. Oricît de neconvingătoare a fost, justificarea lui Caraion a părut suficientă unora spre a-l absolvi de acuzatie. D-na Monica Lovinescu a comentat pasajul din Insectele într-o emisiune de la Europa Liberă (text reluat în Unde scurte, III, Humanitas, 1994). Bănuiesc că mai mult din delicatete decît din fermă încredintare, d-na Lovinescu a dat vina nu pe cel care a scris (jurnal apocrif, proces verbal silnic - acestea, d-na Lovinescu le intuia), ci pe cei care smulg si divulgă "secretul fiecăruia". Mai radical, chiar si după ce d-na Jela a pus lucrurile cap la cap, d-l Goma a încercat să-l scoată basma curată pe Caraion, aruncînd celor mai mult sau mai putin îndoiti o privire urîtă. Din nefericire, d-l Mihai Pelin a descoperit în Arhivele SRI, fond X, dosar nr. 51631, două ample note informative ale lui Ion Caraion, una din februarie 1981, alta, nedatată, dar probabil tot de atunci, în care recunoastem fără greutate pasaje din textele reproduse în Săptămîna. Asadar, nu jurnal, nici declaratii de anchetă din perioada arestării (anii '50), ci note scrise si semnate în chiar anul solicitării vizei de plecare din tară. D-l Pelin mai afirmă că Ion Caraion avea si două nume de cod, ca informator: Anatol si Artur. D-sa ne-a furnizat si o adresă "strict-secretă" a Securitătii din Iasi (din aprilie 1982) în care se descriu reactiile unor scriitori la publicarea "serialului" din Săptămîna. Pe margine, superiorul locotenent colonelului Stefănescu Ioan, autorul adresei, scrie: "asteptăm mult mai mult". Nesătiosul superior pare să fie, după semnătură, Ilie Merce, ofiterul de Securitate care îi avea în răspundere pe scriitori, actualul membru marcant al PRM.
Prima ipoteză a d-nei Jela, iată, se confirmă. Cît despre cea de a doua, si anume dacă notele cu pricina au făcut obiectul unui troc al lui Caraion cu Securitatea, ea rămîne greu de dovedit. Nu-mi dau seama ce document ar fi necesar pentru asta. Dar mai are vreo importantă?
La cele două note, adăugăm facsimilul unei scrisori a lui Caraion către Virgil Ierunca, interceptată si subliniată repetat de Securitate si o scrisoare pe care d-l Ierunca ne-a încredintat-o si în care d-sa se "desparte" de prietenul său de-o viată. Nu sînt multe comentarii de făcut. Poate doar că, la doar două luni de la oribila notă expediată Securitătii, Caraion îi scrie celui care-l sprijinise moral si material să iasă din tară: "stiindu-te ca pe o parte a sufletului meu", "tu stii că nu se cade a-ti face griji în privinta probitătii mele". Dumnezeule! Orice altceva ar fi sunat mai putin cinic în contextul cu pricina. Cu grafia îngrijită si cu stilul său inconfundabil (acelasi din notele informative), Caraion abuza, încă o dată, de buna-credintă a prietenului său. Cum însă, imediat ce s-a văzut afară, a retractat totul si a reprosat public si lipsit de recunostintă sprijinitorilor săi faptul de a fi refuzat să-i întindă mîna, Caraion a primit de la d-l Ierunca laconica epistolă de ruptură din septembrie 1981.
Acestea fiind, cu multă jale, spuse, să lăsăm documentele să vorbească!
