Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eveniment:
Jurnalismul, inerenţă culturală de Dan Hăulică


Vreau să mulţumesc tuturor participanţilor la această reuniune, mă bucur să vă avem printre noi, să ne găsim împreună într-un moment important al existenţei Dumneavoastră. Pentru că sunteţi în ajunul unei aniversări care contează, pentru că vă pregătiţi să sărbătoriţi 50 de ani de viaţă ai Asociaţiei.

Nu e puţin lucru, în raport cu durata, agitată şi de atîtea ori ameninţată, a asociaţiilor internaţionale. Am fost la UNESCO responsabil pentru ONG-uri, din care faceţi parte, şi ştiu cu ce dificultăţi trebuie să se confrunte aceste organizaţii, cîtă îndîrjire pozitivă trebuie să demonstreze ele pentru a-şi duce la bun sfîrşit misiunea.
V-aţi angajat la o vitează supravieţuire, la o persistenţă activă, ce depăşeşte de departe tot ce e simplu tic comemorativ. Pierre Nora arăta, într-o carte recentă, că fiinţează comod şabloane ale memoriei, pătrunse în practica oficială, a regimurilor dictatoriale şi chiar democratice. În cazul Dumneavoastră, nu e vorba de a comemora paseist, ci de a privi îndărăt, pentru a lucra mai bine şi pentru a pregăti efectiv viitorul. E ceea ce vă incumbă şi de data aceasta, asumînd, pentru reflexiunea Dumneavoastră, o temă într-adevăr vastă, aceea a ecuaţiei libertate–responsabilitate. O temă care poate concentra pregnant o întreagă bogăţie intelectuală şi culturală. Profesorul meu – un maestru strălucit al criticii şi un prozator comparabil cu Thomas Mann, în ce priveşte tensiunea ideilor, G. Călinescu, avea un program precis orientat, sub atare auspicii. Concepea şi realiza publicaţii, Jurnalul literar, de pildă, în care trata explicit despre nevoia de a combate suficienţa culturală, în care se complăcea o întreagă generaţie debutantă. Criticul implica obligatoriu în acest proiect jurnalismul: a-l transforma pe bardul ignar într-un jurnalist, capabil să ia exact măsura actualităţii, să o înţeleagă, apt să introducă realitatea în cadre de gîndire apropriată, spre a deveni astfel un intelectual în cel mai deplin sens al cuvîntului. Practica jurnalistică era, în această opţiune, sustrasă narcisismului amorf, acelei culturi a spontaneităţii, căreia manifestele suprarealiste îi acordau şanse nemeritate. Integrată, ca un palier necesar, în evoluţia către o rigoare benefică, meseria jurnalistului era, în ochii criticului nostru, demnă să impună marelui public şi viitorului.
Chateaubriand, un imens talent de scriitor, împărtăşea opinii politice foarte tranşante, destul de reacţionare veţi fi de acord, dar care atunci cînd i se punea întrebarea Care este profesiunea Dumneavoastră?, răspundea, cu panaş, cu insolită mîndrie: „Jurnalist!”. Dincolo de funcţiile oficiale pe care le-a avut – a fost ministrul Afacerilor Externe, acest inamic ilustru al lui Napoleon, aşa cum ştiţi, a fost ambasador la Londra – şi dincolo de postura unui şef de opinie parlamentară, această conştiinţă ageră care aparţine jurnalismului îi era mai ales preţioasă. Însemna, pentru el, ceva capabil de a-l defini în ambiţiile sale, mai mult decît orice altă sarcină sau activitate.
Iată, sunt fapte care fundamentează meseria noastră, care-i conferă titluri de nobleţe mereu vie, mereu actuală. Aşa cum sunt şi altele, care se reclamă de la o actualitate fără vîrstă. În acest sens, ţin să-mi arăt gratitudinea faţă de preşedintele de onoare al Asociaţiei Jurnaliştilor Europeni, dl. Athanase Papandropoulos, pentru a fi făcut elogiul atît de elegant şi atît de însufleţit al francezei, la Adunarea Generală a Congresului, din 11 noiembrie. Să nu uităm că în secolul al XVIII-lea, cînd Voltaire a fost primit la Berlin de către Frederic al II-lea, el se găsea într-un oraş a cărui Academie, prin voinţa expresă a regelui, întrebuinţa ca limbă de lucru franceza. Celebrul discurs al lui Rivarol proclamînd Universalitatea limbii franceze, a fost pronunţat acolo, în faţa acelei Academii. Iată, aveam o Europă, în secolul al XVIII-lea, Europa Luminilor, care era uneori mai activ solidară şi care gîndea mai departe decît ceea se încearcă astăzi în cancelarii, cu dureroase eforturi. Dl. ministru Baconschi poate să confirme din plin această realitate.
Atîtea lucruri, din trecutul Europei, ni se adresează elocvent! A apărut acum cîteva săptămîni, o nouă carte de Pierre Nora, cel care a inventat conceptul de locuri ale memoriei, – un concept dinamic, intens recuperator, căci nu există doar locuri legate de fapte de arme, de victorii, de bătălii decisive, Waterloo de pildă, există şi locuri poate aparent ingrate marcînd, însă, naşterea unui fapt major de artă, a unei revoluţii culturale, la fel de importante pentru dezvoltarea umanităţii ca şi acelea care constituiau pînă mai ieri, ele singure, istoria oficială. Şi iată, Pierre Nora îşi pune problema: oare locurile de memorie, – pentru că acum, pentru Franţa, pentru Germania, pentru ţările din Est, proliferează publicaţii şi analize care exemplifică plural conceptul şi tratamentul memoriei istorice – oare această încărcătură de sensuri simbolice este exportabilă? Dincolo de cadrele naţionale care conţineau locurile memoriei, – exemplul tipic era Franţa, un stat-naţiune, unde lucrurile se prezintă armonios construite, într-o manieră foarte coerentă –, dincolo de acestea, se poate gîndi o mişcare de apropriere a diferenţelor, pe întreaga Europă, a locurilor de memorie care aparţineau uneia sau alteia dintre ţările ei?
Această problemă se impune, întrucît locurile de memorie ating nemijlocit imaginarul, nu reprezintă o simplă decizie administrativă; angajează mult mai profund umanitatea, pînă în străfundurile mentalului. Şi Pierre Nora avansa, prudent, că trebuie să trecem prin studiul aplicat al diferenţelor, şi, plecînd de aici, să ajungem la un sens integrator, de trecere eficientă spre universal.
Dar dacă privim de aproape realitatea, – dl. ministru T. Baconschi a făcut o aluzie la ceea ce se întîmplă acum în lumea arabă, la „primăvara arabă” – nu credeţi că, de pildă, Sidi Bouzid, tîrguşorul în care s-a imolat tînărul tunisian ce a dat semnalul unei mişcări extraordinare, care va schimba rosturile pentru decenii, nu numai în Mediterana, ci în întregul Orient asiatic, nu credeţi că şi acest punct modest de pe hartă poate intra triumfal printre locurile memoriei, pentru cauza libertăţii şi pentru viitorul ei? Forţa realităţii rezidă în imprevizibilul ei şi cred că noi, jurnaliştii, suntem gata să sezisăm aceste ocazii ale imprevizibilului. Şi cred că trebuie să fim la pînda acestor evenimente care explodează necruţător, pe firmamentul istoriei contemporane.
Există şi întîrzieri inevitabile în meserie. Marcel Duchamp inventase pentru capodopera sa, opera magna a vieţii lui, celebrul Le Grand Verre, un termen mallarméan, el spunea un retard en verre, o întîrziere în sticlă, – nu desen şi nici pictură. Adică aduna în atare expresie tot cumulul succesiv al formelor, al reflecţiilor care se adaugă spre a da naştere unei opere comparabile cu explorările iniţiatice, alchimice, dar într-un material care rămîne transparent, care nu datorează nimic rutinei, legat nu de artizanat, ci de pura invenţie. Timpul este o ecuaţie variabilă, dar ceea ce îmi apare hotărîtor este fervoarea pe care o punem în modul de a aborda lucrurile.
Există un timp prelung al istoriei, noi, aici, în Estul Europei, ştim cîte ceva despre asta, noi, care am fost marcaţi de o mare civilizaţie fidelă duratei, cum a fost Bizanţul. Şi nu pot să nu evoc o frumoasă împrejurare a vieţii noastre culturale pe care am avut onoarea să o împărtăşesc cu dl. ministru Baconschi, care era atunci reprezentantul nostru pe lîngă Vatican, cînd s-a deschis la Roma, într-o clădire ducînd spre ilustrul arhitect Bramante, o substanţială expoziţie ce se numea Un Bizanţ latin. Pentru că aici, la noi, Bizanţul, cu durata sa lungă, mai mult decît milenară, primeşte, în plus, această determinare, această apartenenţă la latinitate. Pentru că româna, cum ştiţi, şi numele României, trimit direct la Roma, ca nicio altă denumire din aria limbilor latine. Aici, această latinitate, care ne aparţine esenţial – gramatica română o dovedeşte –, ne aşează în faţa unei sinteze imperioase. E vorba despre tipul de credinţă oriental, întruchipat de asceza bizantină, de iconografia bizantină,şi, în acelaşi timp, despre acest mijloc de expresie, limba, cu structura ei latină care îşi are forţa ei universal constructivă. Suntem mîndri de a ne revendica această dublă rădăcină. Papa Ioan Paul la II-lea, cînd a făcut călătoria sa în România, prima călătorie a unui papă într-o ţară ortodoxă, nu a încetat să sublinieze originalitatea ţinuturilor pe care le onora cu vizita sa. Şi, de altfel, dl. ministru Baconschi a fost unul din artizanii acestui eveniment, nu numai diplomatic, ci şi cultural: vizita Papei, personalitate radioasă, într-o astfel de ţară ortodoxă, punea în lumină valenţe culturale care nu se limitau nicicum la politică.
Ne aflăm în faţa unor probleme deloc marginale, întrucît suntem, fără voia noastră, prin tot ceea ce facem, în interiorul culturii. Am organizat, pe Turnul Eiffel şi la UNESCO, o întîlnire anuală unde participau peste 70 de televiziuni şi radiodifuziuni, despre raportul între Ştiinţă şi imagine, o problematică posedînd o indiscutabilă tradiţie. Gîndiţi-vă la simbolistica turnului Eiffel, de altminteri se ştie că atunci cînd a fost construit, un număr din Figaro a fost tipărit pe platforma Turnului, pentru a arăta legătura obligatorie dintre noua tehnologie, acel curaj tehnologic cu care se identifica arhitectura metalică imaginată de Eiffel, şi perseverenţa pe care o întrupau asemenea organe ale presei.
Cu ocazia acestei întîlniri – Imagine-ştiinţă – am fost obligaţi să explorăm aproape peste tot, să vedem care sunt interesele culturale ale colegilor noştri lucrînd în presa audio-vizuală. Mi-amintesc că un conducător de la BBC, reţeaua respectabilă pe care o cunoaştem cu toţii, un adevărat fleuron de neocolit, în ceea ce priveşte rigoarea şi seriozitatea, a răspuns net: Tot ce facem noi este cultură. Cînd jurnalismul ajunge la eficacitate, el este în cultură, nu dă roată stingher culturii. De aceea îmi rostesc admiraţia şi gratitudinea pentru această meserie atît de dificilă. De altfel, sunt premii speciale – la UNESCO, bunăoară, – ce recompensează legitim sacrificiile jurnaliştilor pe cîmpurile de bătălie, în punctele cele mai fierbinţi ale actualităţii politice. Nu trebuie să uităm niciodată partea de curaj şi de risc, de sacrificiu, ce aparţin meseriei noastre.
Pe acest drum, slujim implicit şi puternic creativitatea culturală. Cîţiva scriitori, care au semnat mărturii irecuzabile despre secolul al XX-lea, Curzio Malaparte de exemplu, Joseph Kessel, Ilya Ehrenburg şi alţii, şi-au ascuţit uneltele de expresie, în jurnalism. Am condus ani întregi o revistă care era, la noi, singura fereastră deschisă larg spre lume, Secolul 20, premiată la Beaubourg drept „cea mai bună revistă de literatură şi artă” şi ne simţim mereu datori faţă de aceste explorări ale presei – presa scrisă, în primul rînd, dar chiar presa în general –, pentru că ele stau garanţie legitimităţii noastre culturale. Cu asemenea sentimente am ţinut să vă salut la acest Congres, şi să vă cer să reflectaţi la posibilitatea de a întîlni rodnic ţara noastră, care a dăruit lucruri esenţiale în circuitul cultural al lumii.
România este ţara lui Brâncuşi, el îi constituie o adevărată paradigmă creatoare. Trăia ca un ţăran român în inima Parisului, dar înconjurat de tot ceea ce însemna avangardă artistică: Satie, Cendrars, Cocteau, Tzara, Léger, Duchamp, Joyce în primul rînd; şi înconjurat de toţi aceştia, el rămînea fidel rădăcinilor, reprezenta, în sens aristotelic, o entelechie, care-şi era sieşi suficientă. Fără orgoliu inutil, dar cu un ataşament fundamental faţă de o identitate de neşters. În sensul acesta, îmi spun că va fi foarte util să aflaţi aici ocazia de a simţi nu numai o aspiraţie constructivă spre viitor – aţi văzut o mare industrie, Dacia-Renault – dar de asemenea raţiuni de fidelitate faţă de sine.
Am organizat, la Paris, cu solicitudinea inteligentă a directorului general UNESCO, Federico Mayor, cu participarea lui Vasilis Vasilikos, cunoscutul autor al lui „Z”, şi a altor personalităţi artistice, o fertilă întîlnire despre Europa de Sud-Est ca răspîntie a civilizaţiilor. Bineînţeles, am fost onoraţi şi prin prezenţa muzicii lui Xenakis, unul din marii creatori ai acestui spaţiu geografic. I s-a pus întrebarea De unde vine?. Marele compozitor, care era un maestru al matematicilor şi arhitecturii, beneficind de emulaţia atelierului Le Corbusier, a răspuns simplu: Din Eschil!. Venea din tragedie, din ceea ce era primordial în creaţia milenară a Mediteranei. Putem să fim moderni şi trebuie să fim moderni, dar în acelaşi timp nu trebuie să pierdem acest ataşament pentru ceea ce este fundamental. Asta se verifică peremptoriu în cazul lui Joyce. Ulysse este un roman despre un timp care coboară pînă la Homer, dar care musteşte de detalii cotidiene, prozaice, de o voinţă provocatoare de a prinde imediatul. Trebuie ca într-o civilizaţie actuală, care are promiscuitatea ei inevitabilă, ca a noastră, trebuie să ştii să mergi spre aceste rădăcini din străfunduri.
Există un bun roman al unei aristocrate, Martha Bibescu – îi veţi vedea mîine Palatul, Mogoşoaia, construit la graniţa secolului al XVII-lea, datorat augustului nostru domnitor şi mecenat Constantin Brâncoveanu, un fel de Ludovic al XIV-lea, Paul Morand chiar îl numea astfel, Ludovic al XIV-lea al Orientului, villă-palat care împlinea o sinteză între Bizanţ şi Veneţia, din punctul de vedere al stilului arhitectonic. Această prinţesă, Martha Bibescu, cu activitate literară notorie şi în Franţa, evoluînd pe largi orbite internaţionale, strîngînd laolaltă armonios aceste diversităţi, nu înceta să se întrebe pînă unde merge identitatea noastră în adîncime. În romanul ei Izvor, personajul unei tinere prinţese este însoţit de o bătrînă guvernantă englezoaică, severă, cu un spirit uscat, ce nu înţelege deloc realitatea, care condamnă tot ceea ce vede în jurul său, lumea ţărănească mai ales. În schimb, stăpîna ei, prinţesa, înţelege înfiorată că în cutare supersiţii care par condamnabile răzbate o amintire tenace a lui Demeter şi a Persephonei de pildă, a marilor mituri ale Antichităţii greceşti.
Există rădăcini respectabile cărora trebuie să le discernem vitalitatea. Şi să nu discutăm despre stările actuale cu un fel de caricaturală suficienţă, cum vedem că se întîmplă acum, în legătură cu Hellada; orice mărunt comentator în ale economiei vorbeşte cu aplomb despre ceea ce trebuie să facem ca să salvăm Grecia. Cum s-o salvăm! Homer a salvat-o acum vreo trei mii de ani! Cîţiva contabili prezumpţioşi vor salva Grecia? Sunt entităţi de civilizaţie care stau într-o perenitate dincolo de conjuncturi, dincolo de înjosiri circumstanţiale. N-avem dreptul să ignorăm această înţelepciune a mileniilor. Ezra Pound, poetul nepereche din Cantos, operă extraordinar poliglotă, avea cuvinte foarte dure la adresa cămătarilor. Practica lor era condamnată în Evul Mediu, fiind contrară creştinismului, întrucît cămătarul manipula ceva care nu-i aparţinea, timpul; iar Tempus est Dei, timpul este al Domnului – spunea auster gîndirea acelei epoci. Ecou modern la atare condamnări, Pound se rostea crud la adresa cămătăriei, el o considera un fel de şancru diabolic, atrăgînd însă atenţia că marii creatori, Duccio, Fra Angelico, Giovanni Bellini, Botticelli, Piero della Francesca, nu intră sub astfel de malignă incidenţă. Pentru că noi, artiştii, avem datoria de a realiza o redempţiune a spiritului, împotriva tentaţiilor înjositoare.
În sensul acesta, există o etică inerentă meseriei noastre de jurnalişti, care depăşeşte fluctuaţiile circumstanţiale şi vestirile de apocalipsă. La noi, în România, se exibă o manieră aferată şi teribilistică, o plăcere a ştirilor care stîrnesc panica sărmanilor auditori; şi care, de asemenea, în Occident, poate produce tulburări virulente, pe piaţa bursieră.
Cred că problemele pe care le veţi dezbate sunt fără sfîrşit. Vreau să închei amintindu-vă că există în România o Fundaţie Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, ce are în programul ei şi organizarea colocviului Penser l’Europe, izbutind în fiecare an întîlniri pe o tematică amplu articulată. Aceea din 2011 se numea Europa peste 50 de ani. Dumneavoastră înşivă sărbătoriţi 50 de ani de la înfiinţare, noi am îndrăznit să imaginăm Europa din următorii 50 de ani. Încercaţi să urmăriţi această complementaritate între trecut şi viitor, pentru că aici stă forţa jurnalismului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara