Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Jurnalele filozofului de Grete Tartler

Ludwig Wittgenstein, născut în Austria, dar şi unul dintre cei mai cunoscuţi filozofi de limbă engleză, este şi autorul unor jurnale (de idei, şi nu numai).
Personalitate multiplă – a spune „scindată” e prea puţin –, şi-a schimbat de mai multe ori nu numai viaţa, ci şi modul de a scrie filozofie. Confesiunea, după model augustinian, l-a ajutat ă depăşească fiecare nouă etapă. Interesat de matematică şi logică (un rol cunoscut jucând în această orientare admiraţia şi prietenia pentru Bertrand Russell), înclinat spre asceză şi însingurare, care l-au purtat în primăvara anului 1914 în Norvegia (etapă în care a lucrat la Tractatus Logico-Philosophicus, publicat în 1921), după război şi-a dăruit averea celorlalţi fraţi şi în folosul artiştilor austrieci, considerând, în stil tolstoian, că numai propria muncă îl poate ajuta să trăiască. Şi într-adevă r a trăit auster, din ceea ce câştiga prin propria muncă de învăţător, grădinar la o mânăstire, călător pe diferite meleaguri, brancardier în război, bursier şi în cele din urmă profesor la Cambridge (între 1939-1947).
Preocupările sale pentru limbaj – care ne „vrăjeşte” şi ne abate anume de la sens, sursa perplexităţilor filozofice find înţelegerea sa greşită – ţin de convingerea că filozofia are vocaţie clarificator-terapeutică şi că, asemenea muzicii, trebuie să vindece greşeli şi nu să construiască sisteme explicative. Aceste preocupări alcătuiesc şi baza jurnalelor sale, colaţionate în două etape: cele din perioada Primului Război Mondial şi cele începând cu 1930, publicate postum (în 1997) sub titlul Denkbewegungen, „Mişcări ale gândirii” (Wittgenstein a murit în 1951, se împlinesc anul acesta şaizeci de ani de la moartea sa: perioadă care n-a făcut decât să-i sporească influenţa). Jurnalele 1914-1916, traduse din germană de Cătălin Cioabă, şi cele Câteva remarci asupta formei logice, traduse din engleză de Gheorghe Ştefanov, ilustrează ambele etape: primele introducându-ne în viitorul Tractatus, iar Remarcile constituind o revenire reconstructivă la acesta. Cătălin Cioabă subliniază în nota asupra ediţiei: „Încadrarea pe care ele o oferă scrierii de tinereţe ne permite, pe de o parte, să urmărim ce anume din Jurnale nu a fost preluat în carte, rămânând doar muncă de şantier, şi, pe de altă parte, să descoperim, odată cu Remarcile, care probleme au dus la abandonarea definitivă a teoriei din Tractatus.”
Primele însemnări au fost făcute de „soldatul Ludwig” la 9 august 1914 într-un caiet unde erau trecute, pe partea stângă, date cu caracter personal, într-un cod special (inversa literele alfabetului, spre a face textul ilizibil la o primă vedere), iar pe partea dreaptă, în clar, consideraţiile din Logischphilosophische Abhandlung, MS 101. Însemnările „cifrate” au fost publicate separat, în Geheime Tagebücher (Jurnale secrete), în timp ce Jurnalele pe care le avem acum în limba română reprezintă notele logic-filozofice, care încep cu vestita aserţiune „logica trebuie să-şi poarte singură de grijă” şi care se axează pe relaţia semn-cuvânt. Dincolo de consideraţiile despre „logica atotcuprinzătoare, care oglindeşte lumea”, unele notaţii stârnesc interes estetic. De pildă, afirmând că „temele muzicale sunt, într-un anumit sens, propoziţii.
Cunoaşterea esenţei logicii va conduce, de aceea, către cunoaşterea esenţei muzicii”, tânărul Ludwig deschide căi spre limbajul muzicii. (Faptul nu e de mirare, dată fiind cultura sa muzicală, provenienţa dintr-o familie legată de muzică – bunicii fuseseră patroni ai artelor, părinţii cântau la vioară şi ţineau salon muzical deschis, în care nu lipseau Brahms şi Mahler, fratele Paul devenise pianist de concert, căruia Ravel şi Strauss i-au scris concerte pentru mâna stângă, după ce pierduse în război dreapta; Ludwig însuşi cânta la clarinet, era vestit pentru memoria sa muzicală şi pentru ciudăţenia de a fluiera pe dinafară partituri întregi). Cunoaşterea esenţei logicii urmă- reşte, de fapt, cunoaşterea esenţei lumii.„Marea problemă în jurul căreia gravitează tot ce scriu este aceasta: există o ordine a priori a lumii, iar dacă da, în ce constă ea?”. În 1916 notează (fiecare propoziţie într-un rând separat, stilistic aproape ca nişte versuri): „Ce ştiu despre Dumnezeu şi despre scopul vieţii?/ Ştiu că lumea aceasta este./ Că mă aflu în ea precum propriul meu ochi în câmpul său vizual./ Că în ea este ceva problematic, pe care îl numim sensul ei./ Că acest sens nu stă în ea, ci în afara ei./ Că viaţa este lumea./ Că voinţa mea străbate lumea./ Că voinţa mea este bună sau rea./ Că, prin urmare, binele şi răul stau în oarecare legătură cu sensul lumii./ Sensul vieţii, adică sensul lumii, îl putem numi Dumnezeu./ Şi putem lega de asta parabola lui Dumnezeu ca tată. Rugăciunea este gândul îndreptat către sensul vieţii./ Nu pot influenţ a evenimentele din cuprinsul lumii după voinţa mea, ci sunt cu totul neputincios./ Doar în felul acesta mă pot face independent de lume – şi , într-un anumit sens s-o stăpânesc: renunţând să am vreo influenţă asupra evenimentelor”. Astfel, fericirea e de găsit împlinind „voinţa lui Dumnezeu”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara