Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Actualitatea:
Jurnal secret, serie nouă de Alex. Ştefănescu

17 octombrie 2009. Grădina mea este plină de pânze de păianjen. Mi-am făcut obiceiul ca atunci când o străbat să agit în faţa mea o mătură, ca să le rup şi să nu le simt atingerea neplăcută pe faţă, pe gât, pe mâini. Îmi tai cărări prin păienjeniş ca un explorator prin junglă. Uneori, din această luptă dusă la întâmplare mă aleg cu câte un păianjen răzbunător suit pe mine şi chiar cu câte o înţepătură dureroasă, cum este cea a cărei urmă o port pe o pleoapă, sub forma unei mici umflături.
Azi-dimineaţă, în plin soare, am ieşit în grădină hotărât să termin definitiv cu pânzele de păianjen. Dar prima pe care am văzut-o mi-a câştigat admiraţia şi m-a făcut să-mi retrag declaraţia de război.
După cum se ştie, păianjenii îşi ţes plasele în tot felul de unghere, acolo unde au de ce să le ancoreze. În grădină se folosesc de obicei, în acest scop, de pomii aflaţi la mică distanţă unul de altul. Pânza care m-a fermecat constituia o excepţie. Era prinsă cu o latură a ei de un pin solitar, aflat în mijlocul gazonului. Cealaltă latură, eu, cu imaginaţia mea de om, n-aş fi ştiut de unde să o prind şi aş fi lăsat-o să fluture în vânt, ceea ce înseamnă că în scurtă vreme s-ar fi distrus. Păianjenul a ancorat-o însă, ingenios, cu un fir oblic, extrem de lung, de pământ. Înscrisă în acest triunghi uriaş, reţeaua octogonală foarte frumos desenată strălucea în soare şi stătea perfect întinsă, susţinută de legăturile cu trunchiul pinului şi de firul pieziş care se pierdea undeva în iarbă. Cum reuşise, oare, fragilul şi terifiantgraţiosul păianjen să ducă la bun sfârşit această lucrare, de o sută de ori mai mare decât el? Era ca şi cum eu aş fi construit singur un pod de fier peste un fluviu.
Am început să mă uit mai atent şi la alte pânze de păianjen. Ce artă! Este o crimă (culturală) să le distrugi. De acum înainte se vor bucura de protecţia mea.

31 octombrie 2009. Sunt cu Domniţa la un fastuos bal al milionarilor, organizat la Palatul Parlamentului, de Halloween, în scopuri umanitare. Lumea oamenilor de afaceri mă atrage, dar îmi rămâne străină. Îmi plac foarte mult nevestele oamenilor de afaceri care, neglijate de soţii lor, se bucură când le curtez. Şi, slavă Domnului, le curtez!
Eu şi Domniţa suntem invitaţii unor businessmeni care nu numai că ne-au plătit biletele de participare, dar au achitat din timp şi donaţiile pe care urmează să le facem. Domniţa nu ştie asta. Când vine o domnişoară zâmbitoare şi cu fustă scurtă şi o întreabă cu cât vrea să contribuie în sprijinul copiilor de ţigani lipsiţi de rechizite şcolare, răspund în locul ei:
– Cu zece mii de euro.
Este o glumă plină de cruzime. Domniţa se face albă la faţă:
– Nu avem atâţia bani...
– Nu-i nimic, răspund eu, răsucind cuţitul în ramă, vindem maşina. Domnişoara îşi notează suma şi mă întreabă şi pe mine:
– Dar dumneavoastră, cu cât contribuiţi?
Bravez mai departe şi îi răspund cu dezinvoltură:
– Tot cu zece mii de euro.
Domniţa, înspăimântată, mă trage de mânecă:
– Ai înnebunit, vrei să vindem şi casa?! Alex, nu e o joacă, domnişoara chiar îşi notează sumele şi ne pune să semnăm. O să plătim toată viaţa...
M-am jucat destul cu inima ei. Îi spun că totul a fost achitat dinainte şi ea răsuflă uşurată. Apoi, fiindcă momentul e penibil (oricum, n-o să mai fac niciodată glume de genul ăsta), mă duc cu soţia unui milionar până la garderobă, de unde ea vrea să-şi ia o eşarfă. Soţul ei, angajat într-o discuţie pe teme financiare cu alt milionar, nu are timp să o însoţească.
Pe drum, zeci de paparazzi ne fotografiază frenetic. O prind afectuos pe distinsa doamnă pe după umeri şi ritmul şi aşa vertiginos în care se succed blitz-urile se accelerează brusc.

21 decembrie 2009. Sunt, cu Domniţa, într-o lojă la Ateneu, la „Zece pentru România”. Privim, de sus, celebrităţile care umplu sala până la refuz. Pe scenă, Mihai Tatulici, cu un microfon la rever, se pregăteşte să anunţe, solemn, rezultatele concursului. Dintr-o dată, pe culoarul de jos îşi face apariţia un întârziat: Gigi Becali. Domniţa se strâmbă, oripilată de prezenţa lui în aceeaşi sală cu noi. Gigi Becali înaintează ezitant, constată că nu mai sunt locuri libere, că nimeni nu-l întâmpină şi se alarmează în mod vizibil. Urcă la etajul unde se află şi loja noastră. Eu şi cu Domniţa stăm în primul rând de scaune din lojă, iar în spatele noastre mai există, ca prin minune, un loc liber. Gigi Becali îl vede şi ne întreabă cu o voce de om deznădăjduit:
– Pot să stau şi eu pe scaunul ăsta?
Atunci îmi vine ideea să-i fac Domniţei o farsă. Mă ridic repede de lângă ea şi îl invit pe Gigi Becali să ocupe locul meu:
– Vă rog să vă aşezaţi aici! Ne faceţi o mare onoare. Soţia mea este o admiratoare a dv. N-o să uite niciodată seara asta..
Domniţa mă fulgeră cu privirea. Gigi Becali îmi mulţumeşte şi se aşază în locul meu, iar eu mă aşez pe scaunul din spatele lor. Ceea ce urmează seamănă cu o secvenţă dintr-o comedie mută. Gigi Becali se uită întrebător la Domniţa, ca şi cum ar vrea să înceapă o conversaţie cu ea. Domniţa îi întoarce spatele ostentativ. Gigi Becali îşi mută privirea la scenă. Domniţa îl examinează rece. El simte şi... mi se adresează:
– Am impresia că doamna nu prea mă agreează...
– Ba da, îi spun eu. Dar e timidă, nu are curajul să-şi exprime sentimentele.
Numeroşi fotoreporteri şi operatori TV îşi îndreaptă aparatele spre Gigi Becali şi, implicit, spre Domniţa, care se încruntă într-un mod înfricoşător. Gigi Becali renunţă la serviciile mele de intermediar şi o întreabă direct:
– E adevărat ce zice soţul dv.?
Ea îi răspunde cu o singură silabă, rostită însă pe un ton categoric, ca o cădere de ghilotină:
– Nu.

22 decembrie 2009. Aseară, Gigi Becali a mai stat ce-a mai stat, stânjenit, în loja noastră, a schimbat câteva cuvinte cu persoane din loja vecină şi, în scurtă vreme, a plecat. Azi-dimineaţă, numeroşi cunoscuţi i-au dat telefoane Domniţei, fie ca să o anunţe că au observat alături de cine a stat în lojă, fie ca să o tachineze. O văzuseră la televizor. După fiecare convorbire ea trântea telefonul şi avea aerul unei femei hotărâte să divorţeze.

6 februarie 2011. Fac ordine în camera mea şi triez nenumăratele obiecte adunate de-a lungul anilor, unele de care şi uitasem, ca să stabilesc ce anume păstrez din ele. În casa oricărui om în vârstă există un surplus de lucruri care îl sufocă, dar de care lui îi vine greu să se despartă. Eu vreau să înving această inerţie. Nicolae Manolescu m-a sfătuit cândva să am în vedere în asemenea situaţii o regulă simplă: dacă un lucru n-a mai fost folosit în niciun fel timp de un an, el trebuie aruncat. Am întrebat atunci, în glumă:
– Şi cu amantele procedez la fel?
– Da, mi-a răspuns el cu toată convingerea.
Scoţând la iveală din dulapuri, sertare, valize tot ce am, constat ceva care iniţial mă bucură: nu duc lipsă de nimic şi am provizii de orice pentru cei câţiva ani pe care (cu puţin noroc) urmează să-i mai trăiesc.
Dar imediat mă întristez. N-o să mai am parte niciodată de momentul sărbătoresc al aducerii unui lucru nou în casă.
Am de pildă un mănunchi de pixuri, stilouri şi creioane care îmi vor ajunge în mod sigur până la sfârşitul vieţii. Va trebui să încetez de acum înainte să-mi mai cumpăr instrumente de scris, chiar dacă achiziţionarea lor mă făcea fericit. M-am răsfăţat destul o viaţă întreagă cu chestia asta.
Nu mai am nevoie nici de hârtie de scris. Rezerva mea de acum cuprinde patru topuri de coli pentru imprimantă şi vreo douăzeci de caiete de toate mărimile. Scriu foarte mult, dar scriu direct la computer, iar textele le trimit prin e-mail la diverse redacţii şi edituri.
N-o să mai cumpăr niciodată în această viaţă un televizor. Am unul foarte bun şi mai am şi unul de rezervă, câştigat de Domniţa la un concurs. Oricum, chiar şi pe cel care e în funcţiune îl deschid foarte rar (mă uit de obicei la propria mea emisiune, „Tichia de mărgăritar”, ca să-i fac rating).
Nu intenţionez să-mi mai iau vreo maşină, mă mulţumesc cu cea pe care o am acum, un Renault Symbol, cu un număr de înmatriculare caraghiossimpatic, conţinând grupul de litere KAX. Unde o să mai călătoresc eu de acum înainte? O să mai merg, poate, de câteva ori la mare, o să mă aventurez şi până la Iaşi sau la Cluj şi cam atât. Dacă mă mai duc (ceea ce nu cred) în străinătate, o să iau avionul.
Îmi ajung şi pantofii pe care îi păstrez în debara, fiecare pereche în cutia ei sau într-o pungă de plastic. Îmi sunt suficiente şi cămăşile, călcate conştiincios şi împăturite de soacra mea, care a învăţat la şcoală, înainte de război, cum se face această operaţie. Nu-mi lipsesc rezervele de periuţe de dinţi, aparate de ras, prosoape. Doar pastă de dinţi şi pastă de ras am să mai cumpăr, ca să fie proaspete.
Am destule unelte pentru grădină, n-or să se tocească sapele, cazmalele şi greblele cu cât muncesc eu pământul. Şi chiar dacă s-ar toci, am şi un flex şi pot să le ascut (mă pricep) mai bine decât la tocilărie.
Cât priveşte cărţile... Nu mai găsesc loc în casă pentru ele. Numărul lor se ridică la cincisprezece-şaisprezece mii. Oricum văd prost şi cititul mă oboseşte. Le-aş da pe toate pe câteva audio-book-uri, dar mi-e teamă că în curând o să mă părăsească şi auzul.

(Fragment din volumul cu acelaşi titlu, în curs de apariţie la Editura Corint.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara