Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Arte:
Junichiro Tanizaki (1886-1965) - Jurnalul unui bătrân nebun (1965) de ---

Născut în Tokyo, Junichiro Tanizaki a urmat cursurile Universităţii Imperiale din Tokyo, unde a studiat literatură clasică, însă nu şi-a finalizat studiile cu o diplomă. După Marele Cutremur din Kanto din 1923, care a afectat puternic capitala Tokyo, Tanizaki se mută în partea de vest a Japoniei, în zona Kansai, în apropierea oraşelor Kyoto şi Osaka, unde îşi scrie marile opere.

În scrierile sale se regăsesc atât influenţe ale clasicilor japonezi, cât şi ale unor scriitori occidentali precum Charles Baudelaire, Oscar Wilde sau Edgar Allan Poe. Cu accente naturaliste, proza lui Tanizaki este străbătută de un erotism ce se împleteşte cu observaţia acută a aspectelor neînsemnate ale vieţii de zi cu zi.

Protagonistul Jurnalului unui bătrân nebun este Utsugi, un pensionar de şaptezeci şi şapte de ani care, în ciuda nenumăratelor suferinţe şi dureri fizice, găseşte căi întortocheate de a se bucura de obsesia erotică pe care o are pentru nora lui, Satsuko. Descrierile amănunţite ale luptei sale cu durerea şi cu diversele tratamente la care este supus alternează cu dialogurile aproape întotdeauna conflictuale cu soţia sa, dar şi cu pasajele în care povesteşte despre întâlnirile cu Satsuko şi plăcerea perversă pe care i-o provoacă prezenţa acesteia.

19 iunie

Deşi azi e duminică, Jokichi a plecat în delegaţie de pe Aeroportul Haneda. Satsuko a ieşit imediat după el, în maşina ei Hillman. Conduce atât de prost că nimeni din casă n-are curajul să se urce cu ea în maşină, aşa că Hillman-ul a devenit în mod firesc maşina ei personală. Nu mergea să-şi conducă soţul la aeroport. Se ducea la cinematograf să vadă „În plin soare”, cu Alain Delon. Probabil că şi azi merge tot cu Haruhisa. Keisuke se plictisea de unul singur prin casă, aşteptând-o pe Kugako să vină cu copiii ei de la Tsujido.
Pe la ora unu am primit vizita doctorului Sugita. Aveam dureri atât de mari încât, îngrijorată, sora medicală, doamna Sasaki, a decis să-l cheme. Conform diagnosticului pus de doctorul Kajiura la Spitalul Universitar Tokyo, leziunile din creier erau deja vindecate, iar durerea de care sufeream indica un început de reumatism sau o nevralgie. Doctorul Sugita m-a trimis la Spitalul Toranomon la ortopedie pentru o examinare radiologică. Cum în jurul vertebrelor cervicale se vedea o zonă neclară, iar durerea din braţ era foarte intensă, m-au speriat spunându-mi că s-ar putea să fie cancer şi m-au trimis să mi se facă şi o tomografie cervicală. Din fericire, nu era cancer, dar vertebrele cervicale şase şi şapte erau deformate. La fel erau şi cele lombare, dar nu chiar atât de mult. Asta era cauza durerilor atroce de la nivelul braţului, dar acestea se puteau vindeca cu ajutorul unei plăci netede care să fie înclinată la treizeci de grade şi sub care să se monteze nişte rotile. Pentru început, urma să stau întins pe ea în fiecare zi câte cincisprezece minute dimineaţa şi seara, cu gâtul prins într-o ansă Glisson (un fel de inel pentru gât făcut de un specialist în echipamente medicale), pentru ca vertebrele cervicale să se alinieze sub greutatea propriului meu corp. Dacă făceam acest exerciţiu timp de două-trei luni, crescându-i treptat durata, ar fi trebuit să mă simt mai bine. N-aveam nici o tragere de inimă să fac aşa ceva pe o căldură ca aceea de-afară, dar doctorul Sugita m-a îndemnat să încerc totuşi, căci altă cale de tratament nu există. Nu ştiu dacă o să urmez într-adevăr procedura, dar am chemat totuşi un tâmplar pe care l-am pus să-mi facă placa şi rotilele, iar o firmă de echipamente medicale urmează să-mi pregătească dispozitivele pentru gât.
Kugako a venit pe la două. Doar doi dintre copii erau cu ea, căci cel mare ieşise la un meci de baseball sau aşa ceva şi n-a mai venit. Akiko şi Natsuji s-au dus imediat în camera lui Keisuke şi se pare că vor merge împreună la grădina zoologică. Kugako a trecut pe la mine două minute să mă salute, iar acum pălăvrăgeşte cu nevastă-mea în camera de zi, aşa cum fac ele întotdeauna.
Nu mai am alte evenimente despre care să scriu azi, aşa că o să pun pe hârtie câteva din gândurile care îmi trec prin minte.
Pesemne că aşa e toată lumea când îmbătrâneşte, dar nu trece o zi fără să mă gândesc la propria-mi moarte. În cazul meu însă, nu e ceva nou. Mă gândesc la asta de multă vreme, cam de pe când aveam douăzeci de ani, dar în ultima vreme gândurile acestea sunt din ce în ce mai dese. În fiecare zi, îmi trece prin minte cam de două-trei ori: „Oare n-o să mor azi?”. Dar nu e un gând care să mă înspăimânte. Când eram tânăr, aşa ceva mă înfricoşa, dar acum parcă-mi provoacă chiar şi o oarecare plăcere. Îmi las imaginaţia să zugrăvească scenele din momentul morţii şi cele de după moarte în cele mai mici detalii. Funeraliile nu se ţin la vreo casă mortuară ca aceea de la Cimitirul Aoyama, ci sicriul îmi este depus aici, acasă, în camera de zece tatami ce dă înspre grădină. Aşa e mai uşor pentru cei care vin să aprindă beţişoare de tămâie, căci pot să treacă de la poarta de la intrare prin cea de mijloc şi să urmeze cărarea din pietre. Muzica instrumentelor tradiţionale, precum sho1 sau hichiriki2, ar fi o pacoste, dar mi-ar plăcea să-l aud cântând „Luna la apus” la shamisen pe unul ca Tomiyama Seikin. Parcă-l şi aud:
Ascunsă printre pinii de pe ţărm
Luna în mare se cufundă.
Din umea viselor trezindu-te în a ei lumină,
Ai sălăşlui oare pe-al ei tărâm,
în strălucirea paradisului?
Eu de fapt sunt mort, dar chiar şi aşa, parcă-i aud vocea cântând. Se aude şi nevastă-mea cum plânge. Chiar şi Itsuko şi Kugako, cu care nu m-am înţeles niciodată, plâng cu suspine. Satsuko e probabil calmă. Sau poate că, în mod neaşteptat, plânge şi ea. Sau cel puţin se face că plânge. Oare cum arăt mort? Aş vrea să am faţa măcar la fel de plinuţă ca acum. Să fie chiar un pic respingătoare.
– Tată! a apărut dintr-odată nevastă-mea împreună cu Kugako, când ajunsesem până aici cu imaginaţia. Kugako vrea să te roage ceva.
Rugămintea lui Kugako era următoarea: deşi era încă student abia în anul al doilea, fiul ei cel mare, Tsutomu, îşi găsise o iubită şi voia să se însoare. Îşi dăduseră permisiunea, dar nu erau împăcaţi cu gândul ca cei doi tineri să locuiască într-un apartament separat, aşa că voiau ca tânăra familie să stea acasă până când Tsutomu va absolvi şi-şi va găsi o slujbă. Dar casa lor din Tsujido era neîncăpătoare. Chiar şi în condiţiile de acum, e prea mică pentru Kugako, soţul ei şi cei trei copii ai lor. Iar dacă le va veni şi o noră, probabil că va apărea şi un bebeluş. Aşa că vor să se mute într-o casă mai mare şi mai modernă. Au găsit ceva chiar în Tsujido, la cinci-şase sute de metri de unde stau acum şi încearcă s-o cumpere, dar le mai lipsesc vreo două-trei milioane de yeni. Ar putea ei cumva să mai strângă vreun milion, dar mai mult de-atât le e imposibil. Bineînţeles, nu-mi cer să le dau eu banii. Vor să facă un împrumut la bancă şi se întrebau dacă nu i-aş putea ajuta cumva cu avansul de vreo douăzeci de mii de yeni. Mi-i vor înapoia în cursul anului viitor.
– Aveţi nişte acţiuni pe undeva, nu? Nu le puteţi vinde?
– Dacă le vindem, rămânem faliţi.
– Păi sigur că da! Să nu cumva să v-atingeţi de ele! s-a băgat repede nevastă-mea s-o ajute.
– Da, vrem să le ţinem în caz de vreo urgenţă, ceva.
– Ce tot spui acolo? Bărbatul tău n-are nici patruzeci de ani încă! Cum poţi fi aşa de fricoasă când încă sunteţi aşa de tineri?
– Kugako nu ţi-a cerut nimic de când s-a măritat, a intervenit nevastă-mea. E prima dată când vine. Ce-ar fi s-o asculţi şi să-i dai ce-ţi cere?
– Zice că sunt douăzeci de mii de yeni acum, dar ce te faci dacă nu-şi pot plăti nici rata următoare?
– O să vedem atunci.
– Aşa n-o să se termine niciodată.
– Cu siguranţă că Hokota n-o să ne facă nici un fel de probleme. Doar ne roagă să-i dăm un mic ajutor acum, ca să nu-şi piardă casa.
– N-ai putea tu oare să-i găseşti banii pentru rată? am întrebat-o eu pe nevastă-mea.
– Cum ţi-o fi trecut prin minte să-mi ceri mie aşa ceva?! Când lui Satsuko i-ai luat Hillman-ul!
Asta m-a enervat la culme şi în acel moment nu exista nici cea mai mică îndoială că voi refuza. Apoi m-am simţiti dintr-odată uşurat.
– O să mă gândesc.
– Nu le-ai putea da un răspuns azi?
– Am o grămadă de cheltuieli acum.
Bombănind, au ieşit împreună din cameră.
Venirea lor mă întrerupsese din visare. O să-mi reiau încă puţin gândurile.
Până pe la cincizeci de ani, pentru mine n-a existat un gând mai groaznic decât presentimentul morţii, dar acum lucrurile nu mai stau deloc aşa. Poate e din cauză că am obosit deja de viaţă, dar simt că nu se va schimba nimic dacă mor.

(din romanul în curs de apariţie la Editura Polirom)

Prezentare şi traducere de Magda Ciubâncan

Note:
1 Instrument de suflat cu 17 tuburi de bambus de lungimi diferite, fiecare tub fiind fixat într-un rezervor lăcuit; este flosit mai ales în muzica de la Curtea Imperială.
2 Fluier scurt cu două muştiucuri.
3 Fusanosuke Kuhara (1869-1965) – om de afaceri, politician şi ministru.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara