Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Jumătatea de măsură de Cătălin Sturza


Dacă morală nu e, ce e?" se întreabă George Geacăr, parafrazându-l pe Marin Preda, în finalul uneia dintre cărţile cu probleme ale anului 2004. Gurile rele ar găsi repede primul motiv de defăimare: volumul apare pe lista neagră publicată de "Observatorul cultural" conţinând titlurile subvenţionate de Ministerul Culturii. Nu ştiu dacă prezenţa, pe aceeaşi listă, la "Cartea românească", a unor titluri precum Poeme (Ion Mircea) sau Triumful dantelei (Iolanda Malamen) îi fac onoare sau nu, însă eseul lui George Geacăr a meritat, cu siguranţă, sacrificiul contribuabililor. Şi asta pentru că scriitorul care a condus, printre altele, cea mai importantă editură din vremea naţional-comunismului (editură care, prin voia întâmplării, publică acum acest eseu) e supus, în volumul de faţă, unei severe analize etice. Biografia omului Marin Preda e judecată prin prisma bibliografiei pentru a permite reevaluarea celei din urmă. Rezistă Risipitorii, Marele singuratic sau chiar îndelung lăudatul Cel mai iubit dintre pământeni unui examen moral din perspectiva cititorului vindecat de comunism? Pentru a răspunde trebuie eliminate părţile erodate ideologic. Cu răbdare, George Geacăr o ia de la capăt, din anul de graţie 1941 şi trece prin sita unei lecturi radicale, (poate excesiv) critice dar, în mare parte, bine argumentate şi oneste, povestirile, romanele, articolele şi confesiunile "cu cântec" ale lui Preda.

Nu întâmplător am făcut referire la conjunctura în care cartea de faţă a văzut lumina tiparului. Toate romanele lui Preda sunt, arată George Geacăr, fără prea mare efort (e suficient să pună cap la cap nişte date accesibile oricui), afectate de împrejurări. Risipitorii, de pildă, apare într-un interval de 10 ani, în patru ediţii care vor semăna tot mai puţin una cu cealaltă. Scriitorul intervine în text, scoate paragrafe, introduce altele, modifică esenţa unor personaje - cum ar fi directorul Jurcă, evoluând de la politruc la inginer şi de la retardat mintal la "greoi" sau, în ultimă fază, la "normal" - în funcţie de sinuosul drum al politicii oficiale de partid. Ediţia din 1972 îşi permite chiar să lovească în gigantul de la Est: "Omul primitiv, ajuns la putere, îl admiră pe Stalin şi nu principiile care ne-au fascinat pe noi doi când ne-am înscris în partid". Părţile colţuroase, care ar putea zgâria delicatele degete ale măririlor PCR, sunt şlefuite sau retezate, orice critică e, prudent, relativizată (despre un personaj care afirmă că fiii celor care nu sunt proletari n-au dreptul la studii superioare: "Parcă el ştie ce spune?"). Autorul se dezice prompt de cei cu opinii neortodoxe şi îi înfierează, tot mai zelos, pe liberali, burghezi, reacţionari şi legionari. Refacerea romanului dublează rescrierea istoriei de către regimul Ceauşescu. Autorul încurajează mediocritatea, când ea are origini sănătoase, înregimentarea energiilor sociale (dar şi a literaturii!), întrecerea socialistă şi pedepsirea drastică (împuşcarea) celor care nu se supun. Unele pledoarii (precum aceea a unei intelectualităţi profesionalizate, care să promoveze comunismul în România) sunt timid strecurate printre altele care preaslăvesc literatura angajată, "ancorată în realitate" şi stahanovismul anilor '50. Nici una dintre ediţii nu poate depăşi limitările conjuncturale iar concluzia criticului e justă: "Romanul e unidirecţional, nu permite decât o singură grilă de lectură: cea a ataşamentului la opera de edificare a societăţii socialiste".

Lista acestor analize e foarte lungă. Intrusul, de pildă, supus unei radiografii postdecembriste, prezintă un "om nou" privat de dreptul la demnitate, la individualitate şi la opţiune, pasiv şi supus bunului-plac al partidului. Scriitorul nu numai că nu ia distanţă faţă de realitatea romanescă sau faţă de personaje (când acestea sunt trâmbiţe ale convingerilor comuniste), dar, observă dl Geacăr, gândeşte la nivelul acestora. În biografia lui Antonescu din Delirul

s-ar putea citi un elogiu adus tinereţii fantezist-revoluţionare a dictatorului Ceauşescu, preamărită, de altfel, într-un capitol introdus ulterior în roman. Într-unul din articolele din Imposibila întoarcere Preda repetă, mecanic, tezele comunismului: "Lumea în care există inegalităţi pe glob nu e o lume dreaptă, pentru că majoritatea roadelor creşterii economice a ţărilor capitaliste au luat drumul bogatului şi o redistribuire raţională a bunurilor se impune". Maladia literaturii timpului său este evazionismul, scriitorul trebuie să rămână lipit de realitate (trecută sau prezentă) şi să vehiculeze poncifele totalitarismului (spunem noi, acum. Preda ar fi zis "să insufle spiritul revoluţionar"). Multe articole sunt transcrise integral în Marele singuratic care, printre altele, prezintă un peisaj idilic al închisorii politice: "Ce făceau? Păi, dimineaţa era scularea. Pe urmă masa. Pâine (...), cafea, pe urmă venea prânzul: pâine (...), castroane mari cu fasole, cu varză. Mâncau, şi pe urmă se întindeau pe pat gemând, bine mai era la puşcărie, paştele mă-sii". Enormitatea enormităţilor o reprezintă, însă, soluţia pe care o propune Preda în Convorbiri cu Florin Mugur problemei migrării ţăranilor către oraşe: "Nu-i putem trimite înapoi la vilele lor de la ţară, pentru ca, împreună cu nevestele şi copiii lor, să ajute la strângerea porumbului? N-ar fi mai normal?"

Sursele - cărţile lui Preda - sunt la îndemâna curioşilor neîncrezători. Întrebarea care face din eseul lui George Geacăr unul "cu probleme" este cum a ajuns scriitorul cu imagine curată, de nonconformist ideologic şi chiar de disident, care este Marin Preda, să facă atâtea compromisuri cu regimul? Citind această analiză cred că ar trebui să ne întrebăm taman invers: cum a ajuns un om aşa influenţabil, gata oricând să plătească tribut politicii oficiale şi să-şi submineze opera prin "şopârle" după reţeta partidului însuşi să aibă o imagine de disident? şi, mai mult, de ce mai rezistă această literatură, atât de puternic marcată contextual, în canonul de astăzi? Răspunsul dlui Geacăr e, bineînţeles, acela că nu toate cărţile rezistă, ci doar cele care scapă ereziilor ideologice: Moromeţii I, Viaţa ca o pradă. Soluţie facilă, care nu convine criticii contemporane dintr-un motiv de la sine înţeles: există, desigur, şi în restul operei părţi realizate estetic. Sau care fac, măcar, mărturia obiectivă a unei epoci.

Deşi îşi opreşte cam repede analiza, care se rezumă la un singur criteriu, insuficient pentru a concedia cea mai mare parte a textelor unui scriitor ancorat temeinic pe soclu, portretul pe care i-l face George Geacăr lui Preda nu e, cred eu, prea departe de realitate. Scriitorul e, spun cărţile care-i poartă semnătura, un individ fără coloană vertebrală pentru care "important este să supravieţuieşti, în anumite condiţii, prin orice mijloace. Cu sau fără demnitate". Criticile sale la adresa regimului vizează "chestiuni de detaliu, chestiuni de metodă, deficienţe de punere în aplicare a doctrinei, deficienţe în alegerea oamenilor potriviţi pentru funcţiile de comandă". Aceşti paşi "curajoşi" sunt făcuţi, de regulă, numai pe jumătate, pentru că orice critică este fie dezavuată de vocea auctorială, fie edulcorată (personajul e nebun!). Şi, oricum, "critica este, de multe ori, temporal defazată, vizează evenimente răcite şi, de fapt, consumă noi comandamente ale activităţii politice". Jumătatea de măsură e şi ia iluzorie, Marin Preda bate, de fapt, pasul pe loc, tăbăcind salteaua burduşită cu mesaje propagandistice a gândirii oficiale. Cât despre obiectivitate, nici nu poate fi vorba de aşa ceva!

Gurile rele ar spune, iarăşi, ca de fiecare dată când e zgâlţâită o statuie la picioarele căreia nume mari şi-au depus omagiul, că dl Geacăr are ceva personal cu fostul director al "Cărţii Româneşti". Altfel nici nu se poate, de ce i-ar analiza, de pildă, domnia sa biografia? Arătam că povestea compromisurilor începe de la 1941 când, sărac fiind, tânărul Preda ajunge în Bucureşti şi caută oblăduirea lui Geo Dumitrescu. În primii ani de comunism scriitorul se menţine, prudent, în afara jocurilor politice şi, spune dl Geacăr, "evită accidentele biografice" - adică nu intră, precum alţi scriitori şi poeţi comunişti, în conflict cu sistemul. După primul volum de povestiri onorabile - Întâlnirea din pământuri - apar compromisurile făţişe şi începe, o dată cu Ana Roşculeţ, "abandonul moral al scriitorului". Acestea vor culmina cu multele avantaje materiale de care Preda avea să se bucure ca urmare a literaturii sale "subversive". În orice caz, e greu de crezut, observă George Geacăr, că Preda a reuşit - sau că a intenţionat măcar - să păcălească regimul comunist. Din păcate, majoritatea cărţilor lui Preda - nu numai nuvela Ana Roşculeţ - poartă un balast propagandist considerabil, care facilitează afirmaţia că mesajul ideologic, şi nu ambalajul estetic, joacă rolul central: "Nimeni nu va putea opri pe cineva să selecteze oricând un Preda propagandist al regimului comunist".

Argument convingător, într-o analiză, totuşi, unilaterală: problema opţiunilor politice ale scriitorului şi a discreditării omului Preda joacă în acest eseu un rol prea important. Apoi, validarea estetică se poate face, cred eu, şi altfel: aşezăm orice roman al lui Preda alături de Lanţuri, Negura, Drum fără pulbere, Desculţ etc. La o adică, argumentul descalificării morale funcţionează peste tot. Graniţa dintre literatură şi deşeurile realist-socialismului se situează, însă, independent şi dincolo de el.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara