Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Julio, vrăjitorul de Catrinel Popa

Julio Cortázar, Ocolul zilei în 80 de lumi, trad. din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Art, Bucureşti, 2014, 360 de pagini, f.p. Ocolul zilei în 80 de lumi ne dezvăluie un spirit înclinat nu numai spre sofisticate ghiduşii intertextuale (ceea ce nu ar fi, desigur, o noutate când vine vorba despre Julio Cortázar), ci şi către explorarea unor laturi nebănuite ale realităţii (la care scriitorul accede prin vrăjitoreşti stratageme – lucru nici el cu totul neobişnuit în cazul scriitorului argentinian), toate topite de astă dată în pasta unui stil eseistic savuros, un soi de „critifiction” avant la lettre, ce amestecă erudiţia şi ficţiunea, autobiograficul şi livrescul, faptul divers şi critica socială. Din simpla înşiruire a unor ingrediente atât de eterogene ne putem da seama că ne aflăm în prezenţa unei colecţii de difficiles nugae, foarte exact definite chiar de scriitor: „În cele optzeci de lumi din înconjurul lumii mele există porturi, hoteluri şi paturi pentru cronopiu, mai mult, a cita înseamnă să te citezi, au spus-o deja şi au făcut-o mai mult de patru, cu diferenţa că pedanţii citează pentru că dă bine, iar cronopii pentru că sunt îngrozitor de egoişti […]” (p.11)

La fel ca în romane sau nuvele, tendinţa de a fragiliza graniţa dintre ficţiune şi realitate ne întâmpină şi aici, Cortázar subminând permanent nu numai opoziţiile logicii binare, ci şi certitunile, convenţiile, ideile primite de-a gata. Din acest punct de vedere eseurile sale pot sta oricând alături de cele ale lui Georges Perec sau Italo Calvino. Sunt născute din aceeaşi nevoie de libertate, dintr-un impuls similar de a cartografia teritorii neexplorate şi de a propune o viziune plurală, anarhică şi deschisă a lumii. Încercare temerară, în care hazardul joacă un rol crucial. Nu întâmplător scriitorul citează acest pasaj al lui Robert Lebel, din la Double vue, socotindu-l cel mai nimerit mod de a-şi defini propriul demers: „Tot ce vedeţi în această încăpere sau, mai bine zis în această magazie, a rămas de la foştii locatari; aşadar nu veţi vedea ceva demn de băgat în seamă care să-mi aparţină, dar prefer aceste instrumente ale întâmplării (subl.mea). Diversitatea lor mă împiedică să mă limitez la o cercetare unilaterală şi, în acest laborator ale cărui bunuri le cercetez sistematic şi, bineînţeles, în sens contrar celui natural, imaginaţia mea este mai puţin expusă supunerii.” (p. 11)

Ghidată, aşadar, de hazard şi ocolind deliberat traseele marcate, această călătorie în jurul zilei prezintă avantajul că nu exclude surpriza şi suspansul, articulându-se, în fond, în jurul unei enorme metafore, aceea – obsedantă pentru Cortázar – a căutării a ceva neştiut, inexprimabil, hipnotizator, spre stânjeneala „celor cu conştiinţa împăcată, instalaţi în adevăruri autocrate.” (p.350)

Dacă ar fi să inventariem pur şi simplu conţinutul „geamantanului”, nu e greu să constatăm că Ocolul zilei… se prezintă ca o colecţie de articole, povestiri, recenzii, reţete („cum să faci o fată să danseze în cămaşă”), întâmplări autobiografice, versuri etc., adeseori însoţite de fotografii şi desene, toate menite să frustreze sistematic aşteptările cititorului. Fără doar şi poate, acesta din urmă – în ipostaza sa ideală – ar trebui să se manifeste ca un coautor al textului sau măcar ca un partener de joc, animat nu numai de dorinţa de a descoperi, ci şi de o imensă disponibilitate. Mai mult, cititorulmodel imaginat de Cortázar ştie (sau măcar intuieşte) că „ocolul” este chiar ţinta, ceea ce nu-l împiedică să se bucure de tot ceea ce întâlneşte în cale. Rătăcind prin labirintul unei zile cu nimic mai prejos decât cele 1001 de nopţi ale Şeherazadei, sub privirea îngăduitoare a motanului Theodor W. Adorno, cititorul va avea ocazia să întâlnească la tot pasul două personaje cvasi-alegorice, amintind de moralităţile medievale: Cronopiul şi Pedantul (Fama), prezente, de altfel, şi în povestirile autorului.

Nu este locul aici să intrăm în detalii cu privire la trăsăturile lor distinctive. E suficient să reţinem câteva nume de cronopi „imenşi” ce se bucură de toată admiraţia lui Cortázar: Jules Verne şi Louis Armstrong, Lester Young şi Man Ray, Thelonious Monk şi José Lezama Lima. O categorie de făpturi devorate de propria vocaţie, de obicei artişti, pe cât de bizari şi pitoreşti, pe atât de greu de egalat în domeniul lor; cu capul în nori şi dezinteresaţi de realitatea imediată, vizionari şi inadaptabili, vădind profunde şi numeroase afinităţi „elective” cu Cortázar însuşi – care nu face nici un secret din asta – şi mai ales plasându- se într-un izbitor contrast cu pedanţ ii (Famas) – previzibili, afectaţi, superficiali şi conformişti.

Un alt personaj memorabil este Theodor W. Adorno (a cărui fotografie contre-jour poate fi admirată la pagina 14), motanul negru cu nume de filozof, botezat astfel din dorinţa stăpânului său de a submina seriozitatea „înţeleasă ca măsură obligatorie a întregii mari literaturi”. Câteva pagini mai departe (în capitolul Despre pisici şi filosofi, aflăm – istorisită cu lux de amănunte – povestea amuzantă a alegerii respectivului nume: „Poate că un motan negru deja a primit un nume; e timpul să spunem că se numea Theodor ca omagiu indirect adus gânditorului neamţ şi că numele i l-au dat Juan, Calac şi Polanco, după adânci glosări pe marginea unor materiale literare pe care nişte mătuşi atente le trimiteau din Río de la Plata, articole în care unii sociologi, făcuţi, mai degrabă decât născuţi, îl citau abundent pe faimosul Adorno, de al cărui nume impunător voiau să profite literalmente ca să aibă şi eseurile lor un tată.” (p. 22) După mai multe ezitări – o altă variantă posibilă era Tractatus (ca omagiu adus lui Wittgenstein, alt nume impunător, frecvent citat în eseurile cu pricina) – Theodor a fost preferat altora (numele fiind agreat chiar de motan, spre deosebire de Tractatus care îi stârnea reacţii ostile). Mostră de ironie tipic cortázariană ce ne întâmpină pretutindeni în carte (în egală măsură sunt de neuitat, la acest capitol, săgeţile împotriva cititorului „fals-rafinat”, incapabil să treacă peste neglijenţele stilistice din romanul Paradiso al lui José Lezama Lima: „…Printre argentinienii plini de idiosincrazii corectitudinea formală […] e întotdeauna garanţie a seriozităţii şi oricine ar anunţa că pământul e rotund folosind un «stil» acceptabil, ar merita mai mult respect decât un cronopiu care vorbeşte de parcă ar avea mămăligă-n gură, dar care are multe de zis din spatele mămăligii.” (p. 213)

Alteori din paginile volumului se reţin definiţii (intuitive) ale unor concepte (ca acela de fantastic), care ar avea motive să-i facă invidioşi pe teoreticienii literari. Nu cred că e o exagerare să socotim capitolele Despre senzaţia de fantastic, respectiv Relaţii suspecte drept pilonii ce asigură structura de rezistenţă a cărţii, cel dintâi pentru că ne oferă o posibilă cheie de descifrare a viziunii scriitorului asupra raporturilor dintre lume şi lumile posibile aferente, iar al doilea pentru că trimite, oblic, la relaţia prin excelenţă ambiguă dintre autor şi cititor.

În primul caz, reacţiile motanului Theodor W. Adorno, memoria autobiografică şi fişele de lectură sunt convocate simultan pentru a oferi una dintre cele mai surprinzătoare definiţii ale fantasticului. Capitolul începe cu descrierea unei reacţii neaşteptate a motanului: în mijlocul unui discurs pasionant, jumătate tânguire, jumătate alint, Theodor a rămas nemişcat şi rigid, urmărind cu privirea un punct fix în aer, unde pentru stăpânul său nu era absolut nimic de văzut: „Orice doamnă englezoaică ar fi spus că motanul se uita la o fantomă matinală […] şi că trecerea de la rigiditatea iniţială la o pendulare lentă a capului, de la stânga la dreapta, întreruptă când privirea îi era în direcţia uşii, demonstra cu vârf şi îndesat că fantoma tocmai ieşise, incomodată de acea detectare implacabilă”, comentează cu umor scriitorul. Folosindu-se de prilej pentru a-şi aminti apoi de „realismul său abominabil” din prima copilărie, de refuzul de mai târziu de a accepta distincţia dintre real şi ireal (de unde mirarea provocată de afirmaţia unui coleg că găsea „prea fantastică” povestea lui Wilhelm Storitz), de o povestire a lui W.F. Harvey, Căldură de august – exemplu de fantastic „constrâns şi fatal” –, Cortázar îl invocă pe Victor Hugo, cu a sa definiţie referitoare la centrul velic al unei nave („loc de convergenţă, punct de intersectare, misterios chiar şi pentru constructorul navei, acolo unde se adună forţele dispersate în toată velatura desfăşurată”), pentru a ajunge în final la această definiţie a fantasticului (după Roger Caillois, dar cu aproape un deceniu înainte de Tzvetan Todorov): „…fantasticul de mare clasă nu stă atât în circumstanţele obligatorii ale poveştii, cât în rezonanţa de pulsaţie, de bătăile tulburătoare ale unei inimi străine de noi, de o ordine care se poate folosi de noi în orice moment pentru unul din mozaicurile sale […] Sunt convins că în această dimineaţă Theodor urmărea centrul velic al aerului. Nu e greu de găsit sau de provocat, dar există o condiţie obligatorie: să-ţi faci o idee foarte clară despre omogenităţile admise în convergenţă, să nu-ţi fie teamă de întâlnirile fortuite (că nu vor fi) dintre o umbrelă şi o maşină de cusut.” (p.74) De prisos să adăugăm că putem descoperi aici, pe lângă problematizarea raporturilor dintre real şi ireal, posibil şi imposibil, hazard şi necesitate, o foarte transparentă trimitere la propria metodă de creaţie.

După cum prea bine se ştie (şi o demonstrează cu prisosinţă chiar volumul de faţă), „forţarea învelişului aparenţei” reprezintă nu numai marca inconfundabilă a stilului Cortázar, dar şi un proiect asumat aşa-zicând existenţial: doar subminând, vrăjitoreşte, ficţiunea şi realitatea, scriitorul reuşeşte să le îmbogăţească reciproc, într-o viziune fulgurantă, instabilă, anarhică, articulată parcă rizomatic, în jurul acelui centru velic al aerului întrezărit printr-o fericită întâmplare de motanul Theodor W. Adorno.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

                       

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara